#MemorialulPoartaAlbă Raport final. Partidul Comunist Român - Facțiunile care au funcționat în interiorul PCR în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (VIDEO)

 
Pentru Partidul Comunist Român, evenimentul cel mai catastrofal din anii ce au precedat al Doilea Război Mondial a fost exterminarea vechii gărzi staliniste în timpul Marii Epurări: rezultatul a fost eliminarea oricărei surse potențiale de gândire sau acțiune autonomă în interiorul partidului. Deși PCR nu a fost dizolvat, nici un alt partid european nu a trecut printr-o epurare de proporțiile celei la care a fost supusă elita istorică a PCR (cu excepția celui polonez).
 
După Congresul al VII-lea al Cominternului (1935), PCR a îmbrățișat retorica antifascistă a „frontului popular”, a încercat să-și extindă baza de masă și a căutat să stabilească alianțe cu grupurile cu înclinații de stânga din interiorul partidelor tradiționale și legale (în special cu membri ai aripii de stânga a Partidului Național Țărănesc și cu social-democrații conduși de Constantin-Titel Petrescu, care fuseseră denigrați până atunci). Cu toate acestea, echipa de la conducerea PCR a rămas complet dominată de militanți rigizi care nu înțelegeau problemele interne ale țării (grupul Boris Ștefanov). Între 1940 și 1944, elita PCR a fost afectată de lupte fracționiste între diferite forțe și grupuri aflate în competiția pentru putere.
 
Potrivit Raportului Final al Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din România, document aflat în Biblioteca digitală a Cotidianului Ziua de Constanța, din punct de vedere structural, următoarele facțiuni au funcționat în interiorul PCR în timpul celui de-al Doilea Război Mondial:

Acesta era condus de Ștefan Foriș (alias Marius) și îi mai includea pe Constantin Pîrvulescu, Constanța Crăciun, Ileana Răceanu, Victoria Sîrbu (alias Mira) și pe inginerul Remus Koffler. Alte personalități legate de Comitetul Central aflat în ilegalitate erau Lucrețiu Pătrășcanu (înainte de a fi trimis cu domiciliu obligatoriu la Poiana Țapului), Ana Grossman-Toma (care a fost căsătorită timp de câțiva ani cu Pîrvulescu și al cărei prim soț, Sorin Toma, se afla în exil în URSS) și Ion Gheorghe Maurer (un avocat specializat în apărarea comuniștilor persecutați). În cadrul acestei facțiuni ilegale a partidului a activat și Emil Bodnăraș – un fost ofițer în armata română, pe jumătate ucrainean, pe jumătate german, care în 1931 a fugit în Uniunea Sovietică, apoi s-a întors ca agent sovietic, însă a fost arestat și ținut în închisoare până în 1942. Bodnăraș a luat parte la complotul care a dus la înlocuirea secretariatului lui Foriș, numit de Comintern, de către un grup loial lui Gheorghiu-Dej, care îi includea pe Petre Gheorghe (șeful Comitetului de Partid București), Bodnăraș și Iosif Rangheț și care l-a cooptat și pe Pîrvulescu. Conflictul era legat de situația partidului ilegal (care avea sub 1000 de membri), în care fiecare îi suspecta pe toți ceilalți de colaborare cu Siguranța și cu „dușmanul de clasă“. Legăturile lui Foriș cu Cominternul erau rupte, iar conducerea partidului trebuia să acționeze pe cont propriu. În acest context, conflictele dintre membrii săi au decimat acest grup de dimensiuni reduse. Controlul complet al Moscovei asupra elitei PCR a creat o relație asimetrică de subordonare, care a generat sentimente de umilință și frustrare printre mulți activiști. Deși mascate de diverse justificări, aceste sentimente au influențat orientarea antisovietică a PCR după 1958, sub Gheorghiu-Dej. Un comando clandestin a fost creat de către Bodnăraș pentru a scăpa de Foriș. Având în vedere trecutul de agent sovietic al lui Bodnăraș, care fusese antrenat în URSS în școli speciale ale NKVD, este puțin probabil ca această inițiativă de a-l elimina pe liderul numit de Moscova să fi fost o acțiune spontană locală. Arhivele PCR păstrează plângeri trimise la Moscova în timpul războiului, ceea ce arată că s-a căutat binecuvântarea Kremlinului pentru conspirația împotriva lui Foriș. Între timp, triumviratul Bodnăraș-Rangheț-Pîrvulescu era în legătură cu o altă facțiune influentă, și anume, nucleul din închisori, care avea, de asemenea, o atitudine critică față de atitudinea presupus pasivă și „capitulardă“ a lui Foriș. De ce, s-a pus întrebarea, nu a fost inițiat în împotriva naziștilor? Foriș și Koffler au fost desemnați ca principali vinovați pentru aceasta.
 

Gheorghiu-Dej a fost ultimul supraviețuitor, singurul lider cominformist est-european care a rezistat tuturor epurărilor și frământărilor, atât sub Stalin, cât și după, fără să-și piardă poziția. Cervenkov, Slánský, Ana Pauker și Rákosi, toți și-au sfârșit carierele în dizgrație. Gheorghiu-Dej însă a rămas la putere, și-a condus partidul și a îmbrățișat chiar un fel de „comunism național”. În ciuda aparenței sale de om de încredere, modest, el era un intrigant perfect, șiret și hotărât, precum și un negociator sofisticat. Gheorghiu-Dej a fost un stalinist machiavelic, care a condus o luptă sângeroasă pentru putere.
 
Miron Constantinescu, care îl cunoscuse destul de bine – fuseseră împreună membri ai Biroului Politic până în iunie 1957 – a spus odată: „Dej a fost cel care a introdus metode bizantine în viața partidului nostru”. Spre deosebire de alți lideri comuniști postbelici din Europa Centrală și de Est, Gheorghiu-Dej nu era un cominternist tipic. Trebuie subliniat rolul jucat de grupul de agenți sovietici care se aflau în închisorile românești în anii 1930 în adoptarea de către Gheorghiu- Dej a valorilor și practicilor caracteristice stalinismului. Cel mai eficient dintre aceștia a fost ucraineanul Pantelei Bodnarenko (Pantiușa), care a condus mai târziu Securitatea până în anul 1960 sub numele de Gheorghe Pintilie și care i-a fost loial lui Gheorghiu-Dej. Înțelegerea tacită dintre nucleul din închisori al lui Gheorghiu-Dej și conspiratorii din ilegalitate aflați în afară (Bodnăraș, Pîrvulescu și Rangheț) a culminat cu răpirea lui Foriș, în aprilie 1944, printr-o lovitură de partid care avea să fie un fel de repetiție pentru încercarea comuniștilor de a deturna lovitura de stat democratică și antifascistă din august. (De fapt, mareșalul Antonescu va fi sechestrat în casa conspirativă a partidului, în care fusese ținut prizonier și Foriș în perioada aprilie-august 1944). Foriș a fost acuzat mai întâi de a fi acționat împotriva mișcării revoluționare și a fost înlăturat de la conducerea partidului. Apoi, după august 1944, nucleul din închisori al lui Gheorghiu-Dej împreună cu comuniștii români care se întorseseră de la Moscova cu Armata Roșie s-au înțeles să-l elimine. La începutul lui ianuarie 1945, Foriș a fost eliberat, dar apoi, pe data de 9 iunie 1945, a fost capturat din nou de către o bandă condusă de Gheorghe Pintilie, care, ajutat de subalternul său, Dumitru Neciu (care se întâmpla să fie șoferul personal al agentului sovietic Pantelei Bodnarenko, zis Pantiușa), l-a ucis în bătaie pe Foriș, lovindu-l cu o rangă, în vara lui 1946, acționând la ordinele noului cvartet de la conducerea PCR, Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghiu-Dej și Teohari Georgescu. În închisoare – mai întâi la Doftana, apoi la Caransebeș și, în sfârșit, în lagărul pentru deținuți politici de la Târgu-Jiu –, Gheorghiu-Dej și-a câștigat autoritatea de șef al grupării care a preluat controlul în PCR după august 1944. Gheorghiu-Dej se bucura de o autoritate absolută în rândurile grupului din închisoare. Complotul pe care l-a urzit alături de agentul sovietic Emil Bodnăraș, care i-a devenit prieten după 1943, a deschis drumul eliminării în stil mafiot a lui Foriș. Conflictul dintre Gheorghiu-Dej și Comitetul Central condus de Foriș nu avea o dimensiune filosofică: nici unul dintre ei nu punea sub semnul întrebării dreptul Kremlinului de a stabili strategia partidului communist din România. Problema era cine putea să pună mai bine în practică ceea ce Stalin (acționând prin Biroul PCR de la Moscova) avea în minte pentru România.
 

Între 1922, când a fost aleasă pentru prima oară în Comitetul Central, și 1952, când a fost expulzată de Gheorghiu-Dej, care a acuzat-o simultan de deviaționism de „dreapta” și de „stânga”, Ana Pauker a fost o figură importantă a comunismului românesc. Autoritatea Anei Pauker își avea originea în contactele ei cu cartierul general al Cominternului, unde era percepută ca o stalinistă inflexibilă, în care se putea avea încredere. În interiorul PCR, autoritatea Anei Pauker a fost sporită de comportamentul ei din timpul procesului de la Craiova, din 1936, căruia i s-a făcut o publicitate intensă în mijloacele de informare antifasciste naționale și internaționale. În perioada în care a stat în închisoare (până în 1940, când a fost eliberată de guvernul român în schimbul unui politician basarabean ținut prizonier de către regimul sovietic și a putut pleca, în felul acesta, la Moscova), Ana Pauker a fost unul dintre liderii mișcării comuniste din închisori (Mislea și Dumbrăveni). Ana Pauker l-a întâlnit pe Gheorghiu-Dej și a avut discuții lungi cu acesta în închisoarea de la Caransebeș. Militanții devotați, care au dezvoltat un adevărat cult pentru „neînfricata tovarășă Ana”, considerau directivele și părerile ei ca fiind infailibile. Ana Pauker s-a abținut să-și exprime orice îndoieli cu privire la procesele de la Moscova și la Marea Epurare, chiar și atunci când propriul ei soț, Marcel Pauker (Luximin), a fost împușcat ca un „inamic al poporului”. Toate sursele converg în a indica susținerea totală a Anei Pauker pentru vânătoarea de vrăjitoare organizată de Stalin împotriva comuniștilor străini, inclusiv a elitei PCR. Este adevărat că ea nu l-a criticat pe Marcel Pauker și unii vechi tovarăși (de exemplu, Zina Brîncu și Liuba Chișinevschi) și-au amintit despre această reținere a ei în timpul investigațiilor din 1952. În același timp, după cum a admis Ana Pauker însăși cu diferite ocazii în timpul numeroaselor discuții (interogatorii) care au urmat căderii ei din mai 1952, ea nu s-a îndoit niciodată de înțelepciunea și necesitatea Marii Epurări, și nici chiar de acuzațiile grave împotriva liderilor istorici ai PCR, printre care se aflau prieteni apropiați și soțul ei, tatăl a doi dintre copiii ei. După sosirea sa la Moscova în toamna anului 1940, Ana Pauker a reorganizat emigrația politică română. Era în celebritățile Cominternului (printre care Gheorghi Dimitrov, Vasil Kolarov, Palmiro Togliatti, Dimitri Manuilski și Maurice Thorez), astfel încât a fost cooptată în Comitetul Executiv al acestuia, în cadrul căruia a jucat un rol important în trasarea planurilor Kremlinului nu numai pentru România, dar și pentru întreaga zonă a Balcanilor. Există dovezi că a intervenit pe lângă NKVD pentru a-i aduce pe câțiva dintre supraviețuitorii români ai epurărilor înapoi la Moscova, printre care și pe Vanda Nicolschi, care a făcut parte o singură dată din Biroul Politic al PCR, o aliată a fostului secretar general Alexander Ștefanski-Gorn (executat în timpul Epurărilor), care a devenit apoi una dintre colaboratoarele cele mai apropiate ale lui Pauker din Biroul pentru Emigranții Români. În afară de Ana Pauker și Vanda Nicolschi, alte figuri importante ale emigrației – care urmau să devină extrem de influente în anii următori – au fost: Vasile Luca (Luka Lászlo), un activist sindical de origine maghiară, care a adoptat cetățenia sovietică și a servit ca membru al Sovietului Suprem Ucrainean între 1940 și 1941, Dumitru Coliu, un militant de origine bulgară care a devenit ulterior șeful Comisiei Centrale de Control a PMR și membru supleant al Biroului Politic (sub Gheorghiu-Dej, între 1954 și 1965) și Leonte Răutu (Lev Oigenstein), șeful Serviciului Român al Radio Moscova, care, la sfârșitul anilor 1930, a fost redactorul ziarului PCR, „Scânteia”, și care a emigrat în Basarabia după anexarea acesteia de către URSS. După război, Răutu a devenit principalul ideolog al PCR, colaborând îndeaproape cu un alt basarabean, Iosif Roitman Chișinevschi, pentru impunerea dogmelor staliniste asupra culturii române. Chișinevschi, însă, nu a emigrat în URSS și deci nu a participat la activitățile grupului de la Moscova. Acest aspect subminează dihotomiile simpliste, atât de îndrăgite de aceia care explică fracționismul din interiorul partidului ca pe un conflict între etnicii români, care au stat în țară, și neromânii din emigrație.
 
Sursă foto: Domeniul public. Gheorghe Gheorghiu Dej și Ana Pauker


 
Despre Ionuț Druche
S-a născut pe 16 decembrie 1982 în Constanța. Este absolvent al Școlii Generale nr. 9 „Ion Creangă“ din localitate, al Grupului Școlar Industrial Construcții de Mașini din Constanța și al Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanța, promoția 2005. A lucrat în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, ocupând postul de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului și pe cel de redactor-șef al revistei „Tomisul Ortodox“, publicație de cultură și spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului.
 Actualmente este bibliotecar în cadrul Bibliotecii județene „I.N. Roman” din Constanța.
 Preocupat de istoria contemporană a vieții bisericești din Dobrogea, Ionuț Druche a organizat din 2010 și până în prezent mai multe comemorări și simpozioane. De asemenea, este autor și coautor a mai multor cărți și articole.
 
Citește și:
#MemorialulPoartaAlbă Raport final - Partidul Comunist Român. De la cvasi-monarhie la democrație populară, 1944-1948 (VIDEO)