#MemorialulPoartaAlbă Raport final - Partidul Comunist Român. Principalele surse de tensiune din partid (VIDEO)

 
În România, către sfârşitul domniei lui Ceauşescu, condiţiile economice şi sociale erau catastrofale. Ţara era afundată în deznădejde, corupţie şi frică. Exista sentimentul că sfârşitul trebuia să fie aproape. Nemulţumirea era din ce în ce mai mare, dar Securitatea reuşea, în general, să preîntâmpine orice formă de disidenţă sau rezistenţă.

Cultul personalităţii, care stătea la baza socialismului dinastic al lui Ceauşescu, era absurd şi, în acelaşi timp, superficial. Raportul Final al Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din România, document fundamental care simbolizează ruptura oficială şi ireversibilă de moştenirea totalitară a regimului comunist, aflat în Biblioteca digitală a Cotidianului ZIUA de Constanța, arată că Ceaușescu şi soţia lui se înconjuraseră de sicofanţi, mulţi dintre ei recrutaţi din rândurile familiei lor extinse, iar „familiarizarea socialismului” s-a accelerat în timpul anilor 1980.

Căderea bruscă şi violentă a regimului Ceauşescu – şi odată cu acesta a întregii infrastructuri instituţionale comuniste – ar fi putut fi anticipate, potrivit Raportului Final al Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din România. Unii autori au detectat abisul ce se deschidea între clica aflată la conducere şi membrii de rând ai partidului. Existau semne de nemulţumire în rândurile conducerii comuniste, care indicau mai degrabă nelinişte şi panică decât coagularea unor grupuri cu pretenţii la succesiune. Astfel, o lovitură intrapartinică, având ca rezultat expulzarea nonviolentă a liderului suprem devenise de neconceput în România.

Această situaţie a fost cauzată de trei factori:
(1) extraordinara monopolizare a autorităţii şi a puterii politice de către Ceauşescu;
(2) absenţa din rândurile elitei a unei grupări şi/sau a unor indivizi înclinaţi către reforme, care să aibă o minimă credibilitate; şi
(3) impactul minim al schimbărilor din Uniunea Sovietică din timpul perestroikăi asupra României, care era din ce în ce mai izolată pe plan internaţional. Deşi termenul de elită cu greu ar putea fi folosit pentru a-i descrie pe aparatcicii aflaţi în poziţiile cele mai înalte din ierarhia PCR – nişte birocraţi înfricoşaţi şi umiliţi, slugarnici şi obedienţi – trebuie spus că această elită a fost incapabilă să întreprindă vreo acţiune împotriva clanului conducător.

Belu Zilber, un supravieţuitor foarte controversat al procesului Pătrăşcanu, a caracterizat regimul lui Ceauşescu drept o „monarhie de drept dialectic”. Întrepătrunderea simbolurilor şi valorilor leniniste cu un anumit bizantinism politic a fost esenţială pentru formarea elitei politice comuniste româneşti. Biografiile membrilor marcanţi ai nomenklaturii trădează principalele surse ale tensiunilor din PCR:

Într-o perioadă în care alte regimuri de tip sovietic se angajaseră pe linia unor reforme mai mult sau mai puţin radicale, regimul din România se agăţa de o viziune stranie asupra socialismului, care combina dogme staliniste cu nostalgia etnocentrică pentru un trecut fantasmagoric. Pe de-o parte, Ceauşescu punea accent pe monopolul partidului asupra puterii, pe necesitatea de a păstra proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie şi pe competiţia istorică cu Vestul capitalist. Pe de altă parte, retorica sa, şovină şi antimaghiară, arăta preocuparea pentru construirea unei comunităţi etnice perfect „omogene”.

Sursă foto: IICCMER - Fototeca online a comunismului românesc, cota 77/1965



Citește și:
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România - Raport final (Raportul Tismăneanu) (DOCUMENT)
Scopul şi efectele regimului totalitar comunist în România
Raport Final. Regimul comunist în România Repere istoriografice