Prof. univ. dr. Marian Cojoc, mesaj de Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti din Perioada 1944-1989 (VIDEO)

PREFAŢĂ

Motto:
„Suferinţa nu poate avea sens decât atunci când nu duce la moarte; şi duce aproape întotdeauna”.

André Malraux

Autorul motto-ului scria în Condiţia umană : „cea mai grea suferinţă se află în singurătatea care o însoţeşte. A vorbi despre ea ne uşurează: dar puţine cuvinte sunt mai necunoscute de oameni ca acelea ale durerilor lor profunde”. 

Iată deci o manieră  pur filosofică, e drept, de a percepe şi descrie în aceeaşi măsură conceptul suferinţei. Când însă avem de-a face cu reprezentarea suferinţelor trăite, datele problemei se schimbă radical. Mai mult decât atât, misiunea de a descrie în culori suferinţele unei generaţii devine şi mai complexă, mai cu seamă odată cu trecerea timpului, cu înregistrarea unor schimbări neaşteptate în existenţele celor marcaţi prin destin  de semnul năpraznic al suferinţei.

Povestea actualului preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (A.F.D.P.R.), filiala Constanţa, domnul Paul Andreescu, autorul memoriilor de faţă, a cărui întreagă viaţă a fost marcată de nenorocitul spectru conceptual amintit, care a decis în sfârşit să ofere cititorului o poveste, dar nu orice fel de poveste, ci una trăită cum, în mod categoric, nu şi-ar fi dorit un tânăr atins mult prea devreme de vitregia timpului, era credem de mult aşteptată.

„Vremuri potrivnice, cu două măsuri duseseră timpul înapoi şi cu jumătate de măsură ne făcuseră să credem că mergem înainte. Nu fuseserăm împinşi numai la o schimbare de loc, la a fi obligaţi să trăim printre alţi oameni sau să preţuim mămăliga coaptă şi marmelada, ci a trebuit să regândim şi să reluăm totul de la început. A trebuit să reînvăţăm să trăim. Ne fuseseră furate  scopurile, mijloacele şi spaţiul de viaţă” – scrie autorul menţionat cu referire la neaşteptata şi dramatica schimbare de regim politic din România acelui timp istoric de tristă amintire ce a fost numit comunism sau mai corect regim socialist totalitar.

„Tot universul nostru fusese distrus – spune Paul Andreescu. Trebuia să ne construim alt univers. Dacă mai reuşeam să mai construim altul”.

Plecarea din satul natal alături de avatarurile trăite într-o lume nouă ce propangandistic se dorea mai bună şi mai dreaptă ... în fapt îi releva acestuia mai degrabă neantul. Şi totuşi, ne spune autorul: „pentru mine copil fiind, dezrădăcinarea a fost mai puţin dramatică. Şcoala, colegii, preocupările de elev şi atuurile copilăriei, m-au adaptat şi integrat mai repede. Dar simţeam tot timpul zbaterea părinţilor , care nu reuşeau să se adapteze şi carora le-au lipsit până la sfârşit idealurile de viaţă pe care şi le construiseră înainte de dezrădăcinare.”

Acest sentiment devastator a dominat mentalul generaţiilor sacrificate ale anilor ‘50 ai secolului trecut, fără ca modificările de nuanţe ale regimului în cauză să-i atenueze într-un fel sau altul efectele în timp. Chiar el, „copilul adaptat” noilor realităţi cotidiene şi ... urbane, recunoştea cu nostalgie durerea pierderii pricinuite prin procesul dezrădăcinării, într-o manieră întâlnită mai curând în proza de valoare despre acele vremuri. Este de prisos să spunem cât de frumos descrie realitatea acelui timp atunci când nostalgia ne lasă să savurăm singuri un fragment desprins din literatura de excelentă factură al lumii rurale:

„Mama încingea cuptorul de pâine din curte, în care se coceau pâinile şi plăcintele cu brânză de oi cum numai ea ştia să facă, cocea tăvi întregi cu pişcoturi care se topeau în gură, sfârâiau fripturile în grăsime, cu cartofi tăiaţi mari şi aruncaţi lângă fripturi şi din când în când da capacul cuptorului la o parte ca să încerce (...) dacă purceii de lapte erau îndeajuns rumeniţi.”

Am citat in extenso paragraful „preparativelor culinare” aşa cum le descrie copilul Paul Andreescu din satul natal Curcani (Chertipunar) pentru a lăsa cititorului plăcerea de a trăi o clipă în lumea pierdută de generaţia viitorului deţinut politic. Ceea ce frapează imediat în text este neîndoielnic superba expresie a „foamei” deţinutului ce îl va marca ulterior pe autor:

„Eram un flămând cu vechime si era normal să îmi amintesc (în anii detenţiei) şi să visez la ele, dar trebuie să recunosc că şi acum le doresc (în anii libertăţii post-decembriste, într-o tranziţie spre niciunde...), nu pentru că nu aş putea să le am ci pentru că nu voi mai putea să am niciodată placerea şi gustul lor de atunci”. Mai spune Paul Andreescu că „vinul era şi el din belşug, dar în fiecare an cel mai bun vin îl aducea Ionică Cojoc, naşul de botez al mamei, om bogat şi respectat în Petroşani, fost Chioseler, localitate la vreo 4 km de noi, aşezată în partea dinspre Apus de satul nostru. Multe amintiri mă leagă de acel minunat om, bun prieten al tatei, care nu a încetat să ne viziteze şi după ce, ca şi noi, a fost obligat să părăsească locurile  de care era legat,casa şi satul care reprezentau lumea şi universul lui, să rupă legăturile unei vieţi întregi şi să se simtă un dezrădăcinat până în ultima clipă a vieţii” (... 6 august 1979, după o agonie de nouă zile, un om, nimeni altul decât bunicul prefaţatorului de astăzi, care a avut neşansa să trăiască din plin calvarul epocii, în „calitatea” de chiabur atribuită de regim, acuzat în decembrie 1949, după cum consemna plin de mândrie revoluţionară un corespndent al ziarului „Dobrogea Nouă”, an II, nr. 489/18 decembrie 1949, bucuros până la exaltare că prin „vigilenţa ţăranilor muncitori” cinci chiaburi din comuna Petroşani-Chioseler sabotaseră planul colectărilor, între ei, desigur, Ion Cojoc alături de Nicolae Coşa, Vasile şi Dumitru Banciu şi Gheorghe Popa, drept pentru care justiţia „populară” îl condamna ulterior la şase ani de închisoare, pedeapsă executată în parte-până în 1952 - pe sinistrul şantier al morţii - Canalul Dunăre-Marea Neagră. Drama celui în cauză a fost continuată în anii ce au urmat eliberării de la Canal, statutul de chiabur fiindu-i „evaluat” an de an până în 1959 odată cu celebrul decret ce proclama oficial desfiinţarea „chiaburimii ca clasă”. În ianuarie 1955 Comisia Raională constata că numitul Cojoc F. Ion „nu poate suporta achitarea cotelor agricole”, deoarece în intervalul 1950-1954 „nu a mai avut argaţi permanenţi”, rămânând dintr-o importantă posesie de peste 40 de ha teren arabil doar cu 19 ha, „diferenţa” fiindu-i luată de „noii stăpâni” şi cu doar 2 boi, 1 căruţă şi o maşină de secerat.... Singurul fiu apt de muncă din cei patru copiii, rămas în sat, Ion I. Cojoc alături de tată şi mamă, nu putea să acopere decât în parte „exigenţele” în materie de cote ale regimului. Mai mult decât atât, acest fiu, la rându-i, va fi în curând victima unei înscenări judiciare în urma căreia va fi condamnat prin Sentinţa Penală Nr. 266 din 19 mai 1955 prin care „inculpaţii Cojoc I. Ion, Andrei Dumitru şi Gâscă Mihail” erau acuzaţi pentru „tentativa de comitere a faptului de furt din avutul obştesc” a cantităţii „imense”... de 145 kg de ovăz - Arhivele Naţionale Constanţa, fond Judecătoria Rurală Adamclisi, dosar 25/1955, ff. 25-28 - drept pentru care, cei în cauză au ajuns pentru şase luni la sinistra închisoare Poarta Albă).

În ziua de 5 noiembrie 1956, prin Ordonanţa de pornire a procesului penal, autorul memoriilor de faţă, Paul Andreescu, încă minor – 17 ani, 3 luni şi 18 zile, devenea unul dintre „iniţiatorii Organizaţiei de Tineret Contrarevoluţionare care avea drept scop dezarmarea ostaşilor şi ofiţerilor sovietici pentru înarmarea (sic!) organizaţiilor iar în ziua de 7 noiembrie să provoace tulburări spre a produce o situaţie similară cu cea din Ungaria, şi de-asemenea aveau ca sarcină confecţionarea de manifeste şi difuzarea lor (sic!) cu un conţinut contrarevoluţionar...”. Iată, deci, că timpul istoric vitreg prin definiţie îşi împărţea calvarul tinerilor vremii deopotrivă în mediul rural ca şi în cel urban. Paul Andreescu redă cu o naturaleţe dezarmantă întreg procesul la care a fost supus, începând cu interogatoriile dure, pigmentate de bătăi fără număr, nu uită să amintească rolul informatorilor, uneori mai nefast decât al anchetatorilor şi torţionarilor abilitaţi ai organelor securităţii şi miliţiei.

Apoi, descrie cu acelaşi stil literar neaşteptat paşii, nu neapărat cronologic, ai itinerariului parcurs în universul concentraţionar notoriu astăzi începând cu Penitenciarul Constanţa, continuând cu Jilava, Gherla, Periprava, Insula Mare a Brăilei – lagărele de muncă Strâmba, Stoieneşti, Grădina şi, în cele din urmă, domiciliul forţat în Valea Călmăţui, Rubla, judeţul Brăila.

Sunt pagini memorabile redate de autor într-o manieră lipsită de menajamente sentimentale în care lupta pentru supravieţuire este dominată, în cazul său, de păstrarea demnităţii de la un capăt la altul al segmentului existenţial trăit în locurile de detenţie amintite.

A fost într-adevăr un „pribeag” în ţara sa, după propria mărturisire care însă, în niciun moment în economia lucrării, nu face rabat în critica timpilor istorici în care s-a regăsit.

Vorbind despre martirii perioadei trăite, Paul Andreescu emite o judecată de valoare pe care nimeni nu o poate contesta: „De fiecare dată mă întreb câţi dintre ei au murit împăcaţi. Cei care au murit în timpul stăpânirii comuniste au murit cu regretul că sacrificiul le fusese zadarnic şi că nu apucaseră ziua în care au crezut. Sau şi mai rău: că s-au înşelat şi şi-au irosit zadarnic parte din viaţă aducând şi familiilor destule suferinţe şi creând şi urmaşilor neîmpliniri pentru toată viaţa”.

Superbă această zicere cu valoare de sentinţă şi un motiv fundamental de reflecţie pentru noi toţi cei de ieri şi de astăzi! Într-adevăr, se pune întrebarea dacă suferinţa lor, în cazul de faţă a lui Paul Andreescu şi a camarazilor de celulă, ar putea avea o justificare. Pentru ce au suferit? - se întreabă cei care mai trăiesc alături de el, şeful A.F.D.P.R. Constanţa. Poate o amărăciune imensă le este provocată nu atât de suferinţele trecutului cât mai ales de ceea ce le oferă acestor oameni, astăzi, prezentul.

Şi ce le oferă ... un timp „istoric” aparent luminos, încărcat, însă, de tenebrele malefice a căror origine nu ştim dacă mai are vreo importanţă a o descifra; un timp pe care l-au trăit până la refuz în materie de suferinţă înlocuit astăzi de un prezent dominat de figurile (unele aparţinând progeniturilor torţionarilor acelui trecut) a căror expresivitate spune totul despre un eventual viitor: ignoranţă, dispreţ pentru suferinţele celuilalt, agresivitate în limbaj şi în comportament sau prostie agresivă, tupeu fără limite... la adăpostul buzunarelor doldora sau, altfel spus, al „Măriei Sale... Banul”.

În acest context este firească, cel puţin, întrebarea: oare pentru ce şi mai cu seamă pentru cine au privit îndureraţi culorile suferinţei Paul Andreescu şi cei ce i-au fost alături în calvarul amintit? Culorile suferinţei – culorile destinului… Sunt acum, astăzi, tot mai puţini cei care au trecut prin viaţă în scalda suferinţei şi nicidecum a bucuriei. Sunt tot mai puţini cei care au fost, fără voia sau cu voia lor, în virtutea aceluiaşi semn al destinului, hărăziţi suferinţei (paradoxal, ca şi cei puţini peste 30 de torţionari sadea ai timpului, încă în viaţă), poate încă de la naştere sau jocului cu moartea, în fapt, un joc pe viu al vieţii şi al morţii unde linia de demarcaţie pentru Paul Andreescu şi ceilaţi, devenea adesea invizibilă.

Au fost deopotrivă, umbrele durerii şi au rămas, din păcate pentru mulţi dintre cei de astăzi, într-o zonă a neînţelesului existenţial. Memoriile lui Paul Andreescu însă sunt un semnal de alarmă de care cititorul va trebui să ţină seamă pentru a nu ajunge din nou în ipostaza de a repeta greşelile unui trecut încercând apoi scuza necunoaşterii faptelor sale.       

Recomand călduros publicului parcurgerea cu răbdare a valorosului volum întocmit de autor în „metrul” naturaleţii literare consacrate, atrăgând însă atenţia că avem parte de un autentic izvor istoric atât de necesar în redarea adevărului pentru toţi cei încă interesaţi de acest lucru, având convingerea că întreprinderea memorialistică a domnului Paul Andreescu va fi primită cum se cuvine.

prof. univ. dr. Marian COJOC