Anul Omagial Iorga. Cu prilejul Praznicului Sfinţilor Martiri Brâncoveni N. Iorga – „Osândit să nu facă politica armelor, Constantin Brâncoveanu a făcut în schimb marea politică a culturii”

 
Se vor îndeplini, peste un an, trei decenii de când membrii Sfântului Sinod al Bisericii noastre, exprimând vocea şi voinţa obştii, au înveşnicit, în vara lui 1992, în rândurile sfinţilor pe Domnul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) – cel mai de seamă, alături de Ştefan şi Mihai, între atâtea cariatide ale celor două voievodate româneşti –, împreună cu cei patru feciori (Constantin – ce ar fi trebuit, potrivit rânduielilor din vechime, să-i urmeze la Tron –, Radu, Ştefan, Matei, şi vrednicul sfetnic de taină Ienache Văcărescu. Avea să plătească, astfel, după crunte cazne şi şantaje, cu capul – el şi membri ai familiei –, voievodul căruia N. Iorga i-a dedicat cărţi şi pagini memorabile.
 
 Iacătă-le pe cel principale, de vrednică aducere aminte –  măcar titlurile, de nu sunt răsfoite ori necum cetite azi – Documente privitoare la Constantin-Vodă Brâncoveanu, la domnia şi sfârşitul lui (Bucureşti, 1901: 202 pp.); Viaţa şi domnia lui Constantin-Vodă Brâncoveanu  (cu aproape 100 de ilustraţii în text (Bucureşti, 1914: 216 pp.); Activitatea culturală a lui Constantin Vodă Brâncoveanu şi scopurile Academiei Române (Bucureşti, 1914: 18 pp.);  Scrisori de familie ale vechilor Brâncoveni (Bucureşti, 1935: 28 pp.).
Acestora – spre a nu mai pomeni studiile răzleţite prin revistele sale – li se adaugă o sumă de articole publicate în ziare, precum nu mai puţin preţioase conferinţe – Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu. Conferinţă ţinută la Ateneul Român din Bucureşti în ziua de 15 august 1914 (Vălenii de Munte, 1914: 52 pp.); Căderea şi moartea lui Constantin-Vodă Brâncoveanu. Conferinţă ţinută la Fundaţia Dalles [din Bucureşti] (Vălenii de Munte, 1933: 26 pp.). Şi tot aci să menţionăm şi expunerea ţinută la Radio, în mai 1934, sub titlul Valoarea naţională a lui Constantin Vodă Brâncoveanu.
 
Potrivit lui  N. Iorga, Constantin Brâncoveanu –  a cărui domnie este caracterizată în Istoria românilor drept o „monarhie culturală”  –  a dus „o politică de cumpătare, dar practică; puţin strălucitoare, dar foarte folositoare”, el „a ştiut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al ţării sale; a ştiut să înlăture stăpânirea necondiţionată a creştinilor, austrieci, poloni, ruşi, asupra pământului românesc; a ştiut să lege de muntenii săi, prin legături culturale şi, politice, Moldova; a ştiut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ. Şi, în acelaşi timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntaşilor bisericeşti ai Orientului, patriarhi, mitropoliţi, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate «locurile sfinte», el a ştiut, faţă de regiunile siriene, arabe, caucasiene supuse ori vasale turcilor, ca şi faţă de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împăraţii bizantini de odinioară, ca urmaş legitim al cărora era privit. Domn autonom în ţara lui, înconjurat cu prestigiu superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situaţia lui Constantin Vodă Brâncoveanu”.
 
Pentru ca în altă parte să concluzioneze: „Osândit să nu facă politica armelor, Constantin Brâncoveanu a făcut în schimb marea politică a culturii”.

Recompunând tabloul decapitărilor (sîvârşite în mai puţin de un cuart de cias), la care asistau – spre dezonorarea capetelor încoronate pe care le reprezentau, ale unui Occident (în plin Veac al Luminilor şi al Raţiunii...), duplicitar şi amoral – N. Iorga scoate la lumină cutremurătoare mărturii şi atestări de epocă; astfel, Cronica Bălăcenilor (familie boierească ce nu putea fi bănuită de simpatii şi interese comune cu Brâncovenii, dimpotrivă: „Capul lui Bălăceanu a fost trimis de Brâncoveanu la Bucureşti şi expus în prepeleac de Sfânta Maria, zi în care acesta afirmase că va ocupa capitala ţării”!; urmaşul de astăzi este aproape centenarul /n. 1923/ Constantin Bălăceanu-Stolnici) consemnează spusele marelor voievod: „Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară au murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”.
 
Iar secretarul (originar din Florenţa) al voievodulului, Anton-Maria del Chiaro (se spune că el a înfiinţat prima lojă masonică în voievodatele româneşti – la Iaşi, în 1748; este autorul avizat al unei istorii a Ţării Româneşti contemporane lui, publicată la Veneţia în 1718, cu un subtitlu lămuritor – Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia. Con la descrizione del paese, natura, costumi, riti e religioni degli abitanti; aici este inserat, la începutul volumului, vestitul portret al Voievodului, flancat de miniportretele celor patru băieţi; în 1914 este republicată la Bucureşti, „per cura di  N. Iorga”, iar în 1929 este tipărită în limba română, cu o prefaţă de N. Iorga) avea să ateste în faţa europenilor credinţa sa creştin-ortodoxă şi vorbele de încurajare în faţa morţii iminente: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”.
           

Valoarea naţională a lui Constantin Vodă Brâncoveanu

          
  Aşezarea din nou în mormântul de la Sfântul Gheorghe Nou, unde o candelă pioasă pusă de Doamna Maria arăta singură locul în care se odihnesc oasele soţului tăiat la Constantinopol, a oaselor lui Constantin Vodă Brâncoveanu, dă prilej să ne îndreptăm un gând de recunoştinţă către acela care, acum mai bine de două sute de ani, a fost un măreţ stăpânitor al Ţării Româneşti şi un binefăcător al neamului său, în toate domeniile culturii, ba, mai mult decât atâta, un milostiv sprijinitor şi dăruitor al întregii lumi din Răsăritul creştin până în ţările arabilor.
 
Multe se pot preţui la mucenicul jertfit, cu toţi copiii lui, de sălbătecia unui mare vizir-nebun, în anul 1714, dar, întrre toate însuşirile lui, una mai ales ni se impune azi, când cultura ocrotită, aşa de puternic de dânsul, e orientată, fără îndreptăţire şi fără folos, către curente care n-au a face nimic cu vieaţa noastră însăşi: partea din sufletul nostru pe care el a întrupat-o, expresia de românism care se înfăţişează printr-însul.
 
Înainte de lunga lui domnie [1688-1714], oameni destoinici lucraseră în direcţii străine care-i ispitiseră. Unii, oricare ar fi fost sângele lor, oricât de sigură coborârea din stăpânitorii cari fuseseră odinioară, veneau din Constantinopole, unde-şi petrecuseră toată tinereţa şi de a cărui puternică înrâurire nu se mai puteau desface. Ei erau întovărăşiţi adesea de oameni cari se ţineau de acelaşi mediu şi cari, uneori cu Doamna însăşi în frunte, îi înconjurau de îndemnurile şi de sfaturile lor. Limba româneascvă o ştiau mai mult sau mai puţin, dar ei nu s-ar fi gândit să cheme pe cineva la o operă de înfăţişare literară. Ţara o înţelegeau prin ceea ce până atunci văzuseră şi admiraseră în capitala sultanilor, care nu putuse să nu farmece tinereţile lor. Ca scop mai înalt al cârmuirii lor ei îşi puneau ţinte care erau alături de noi sau ne întreceau cu mult. Cutare, Mihnea Radu [domn al Ţării Româneşti: 1601-1602, 1611-1616, 1620-1623; domn al Moldovei: 1616-1619, 1623-1626; n. 1586, la Stambul], un om curios şi interesant, bănuit că a trecut la legea turcească şi de aceea căutând să dea cele mai mari dovezi de alipire la cea creştină, înţelegea să deie în greceşte norme pentru toată Biserica Ortodoxă şi, pricepând greşit titlul de duce de Făgăraş şi Amlaş al înaintaşilor săi, se intitula „arhiduce” şi-şi punea ca stemă o pajure cu două capete care nu era a Bizanţului. Iar Cantacuzino Şerban [1678-1688; n. 1640], mândru de coborârea sa din împăraţii Răsăritului, se gândea cu tot dinadinsul la putinţa ca, ajutat de împăratul Apusului, să ajungă la moştenirea sa bizantină.
Boierimea, fireşte, se lua după stăpân, iar oraşele erau locuite de o lume pestriţă în care grecii şi vorbitorii de greceşte erau în număr foarte mare.
 
Ridicarea în scaun a Brâncoveanului (la 29 octombrie 1688, după moartea lui Şerban Cantacuzino – n.n.) a fost în gândul acelora cari l-au voit şi l-au susţinut o întoarcere către lucrurile cele adevărate şi cele vechi ale ţării, oricât în această înălţare a modestului boier ar fi fost marea mândrie, în sensul Constantinopolului şi în acela al Renaşterii, pe care o reprezinta unchiul după mamă al celui ales, Constantin Cantacuzino Stolnicul (1639-1716; executat de către otomani, împreună cu fiul său Ştefan, domn al Ţării, ultimul voievod pământean – n.n.).
Întâi are însemnătate felul cum noul Constantin Vodă a căpătat cea mai înaltă putere.
Aţii fuseseră trimişi la Ţarigrad unde stătuseră trainic sau ca Şerban Cantacuzino, alergaseră ca pribegi ca să-şi afle acolo bani şi patroni. De mult nu mai venise cineva din străinătatea cea apuseană, unde să-şi fi adăpostit suferinţile şi visurile. De mult ţara însăşi nu-şi arătase dorinţile în ce priveşte omul menit s-o cârmuiască. Afară de şubreda improvizaţie a bietului moşier sărăcuţ, Antonie Vodă din Popeşti [1669-1672], care amintea originea lui din vechea dinastie, nu mai fusese Domn ales de la acel Constantin Basarab poreclit Cârnul [1654-1658], care-şi căpătase locul la moartea lui Matei Basarab [1632-1654], de pe urma unui pronunciament al soldaţilor, dorobanţi şi mercenari, cari, prin anarhia pe care au provocat-o au făcut să li se plătească scump ajutorul pe care-l dăduseră candidatului de care fuseseră câştigaţi prin ispita banilor.
 
Alegerea Brâncoveanului s-a făcut însă altfel. L-a proclamat „ţara” şi cu oştenii, dar nu aceştia fiind în frunte că ar fi fost atraşi prin făgăduielile de favoruri. Nu mai era, după zdrobirea celuilalt Constantin de către trupele ardelene ale lui Gheorghe Rakóczy al II-lea nici o adevărată oaste. Slujitorii de atunci nu făceau decât să se adauge mulţimii, al cării glas domina. Pe când pe Basarabul de la 1654 îl voiseră numai unii dintre boieri, contra candidaturii lui Brâncoveanu nu s-a ridicat nimeni. O adevărată unanimitate naţională, răsărită spontaneu şi manifestată prin zgomotoase aclamaţii.
           
N-a mai fost, ca altădată, la întronarea lui Vodă Matei, o adevărată solie care să ceară turcilor iertare pentru ce s-a făcut şi să le ceară umil întărirea. Noul simţ naţional, pornit şi din sufletul hrănit cu atâta cultură al Stolnicului,, admitea atâta: răscumpărarea de la turcii prinşi într-un greu război cu imperialii austrieci, necontenit învingători de la despresurarea Vienei [1683] încoace, a unui act naţional îndeplinit în conştiinţa drepturilor, de atâta timp părăsite, ale unei ţări în fond libere.
Şi titlul luat de ales e caracteristic şi plin de înţeles. Radu Vodă Şerban, străbunul lui Brâncoveanu prin Elina, mama Cantacuzinilor şi a maicii lui însuşi, Stanca, ţinuse a-şi îndreptăţi Domnia luând, pe o bază pe care nu prea încercăm a o desluşi, numele de urmaş, de „nepot”, al lui Basarab, deci de membru al dinastiei în care nu totdeauna de atâta vreme se căutaseră Domnii. Constantin Cârnul s-a numit Basarab din cauza acestui Radu al cărui copil din flori era. Dar Brâncoveanu nu avea legături strânse şi netăgăduite cu seminţia acelui Băsărabă din Argeş, al cărui trup s-a găsit, aşa de bine păstrat, în zilele noastre. Şi totuşi el şi-a zis tot Basarab, mai târziu numai, scurtând cel dintâi titlu până la singura literă de la început, şi-a adaus numele în sine fără un deosebit înţeles – dar poate cu gândul la Brancovici, despoţii Serbiei, de a cării înviere se vorbea acum când Imperiul Otoman pârâia din toate încheieturile sale – al moşiei de pe Olt a familiei, Brâncovenii.
 
Cei ce strigau bucuroşi pe Vodă cel nou s-au gândit desigur şi la îndoita jertfă de sânge pe care o adusese această familie.
Tatăl, Papa din Brâncoveni, pomenit până azi pe crucea de piatră în josul dealului Mitropoliei, pierise de mâna anarhiei pretoriene (în 1655: răscoalei seimenilor – n.n.), stârnită de slăbiciunea Cârnului. Bunicul, Preda, fusese ucis de constantinopolitanul vanitos şi de turburea minte care fusese „arhiducele” Mihnea Radu. Mucenicia trebuia să fie – şi Vodă Brâncoveanu n-o gâcea – de altfel, o grea şi sfântă moştenire a acestei seminţii, de o fatală ursită.
 
Constantin Brâncoveanu era un tânăr binecrescut. Scrisoarea lui e supţire, meşteşugită; fraza plină şi elegantă. Dar nu fusese ucenic al unor dascăli greci pe cari, când s-a format el, pe la 1650 nici nu i-am putea găsi. Drumul în străinătate nu l-a făcut. Tânărul era în curentul acelei mişcări curat româneşti pe care o înfăţişează, afară de o uşoară modă rusească, mai târzie, epoca patriarhală, smerit indigenă, cald tradiţionalistă a lui Matei.
            De la gustul acelei epoci vine şi înţelegerea Brâncoveanului pentru artă. Creaţiunea lui, aşa de bogată, nu e decât reeditarea largii risipe de ctitorie a rivalului lui Vasile Lupu. Aceleaşi norme de construcţie, aceeaşi împodobire, afară de o notă mai veselă a unei fresce influenţate de Italia şi cea, pompoasă, a unei sculpturi de stâlpi care vine, pe o cale uşor de recunoscut, din Veneţia lui Constantin Strolnicul. Doar marelui ctitor artistic i-a plăcut să samene lângă lăcaşurile dăruite lui Dumnezeu propriile sale palate, de o strălucire fără exemplu.
Pentru Şerban Cantacuzino, Moldova fusese altă ţară, Ardealul îi era indiferent – un lucru al împăratului căruia i se închinase. Brâncoveanu a avut mintea necontenit îndreptată spre această Românie de Nord moldovenească, unde fiica lui, Maria, a fost Doamna lui Constantin Duca [1693-1695, 1700-1703], numit prin aurul muntean, iar ochii Domnului din Bucureşti s-au întors la orice prilej ce i se părea favorabil spre Carpaţii de către Transilvania unde s-a visat stăpân, ca odată Mihai Viteazul, al cărui nume dar şi al vechiului Mihail Şaitanoglu, îl purta unul din unchii său.
 
Aşa fiind, Constantin Vodă nu are să ceară de la imperialii austrieci nimic mai mult decât ce avusese ca titlu, creşterea situaţiei lui viindu-i apoi, se pare, de la sine. Oricum, el nu se vede domnind sau căpătând mai mult decât Domnia sa din partea patronilor de la Viena. O politică de continuă observaţie nu vrea să se lase robită de nimeni. De aceea şi neîncrederea în ruşi, aşteptarea, la 1711, a biruinţii acestora, care din fericire nu s-a produs, ca să se ia o atitudine faţă de dânşii.
Dacă Brâncoveanu ar fi fost al cuiva, poate că intrigile rudelor sale cantacuzineşti şi ferocea poftă de bani a vizirului Gin-Ali nu l-ar fi putut duce până la locul execuţiei. Om al ţării sale, el a căzut mai uşor, dar a rămas în amintirea acestei ţări, cu o duioşie deosebită, mai adânc.