Anul Omagial Iorga N. Iorga şi Franţa – procese istorice, civilizaţie şi oameni (II)

 

         Pentru Nicolae Iorga, o însemnătate deosebită aveau, în evoluţia generală a evenimentelor istorice, oamenii. Ei puneau în mişcare resorturile ce aveau să ducă la dezvoltarea omenirii; de aceea, el caută a „presinta cetitorilor” – inclusiv în cadrul prelegerilor universitare, cum sunt „lecţiile ţinute la Universitate” (publicate şi în volum, în 1919, în Istoria poporului frances) – biografiile principalilor „actori” ai Revoluţiei „francese”, cei mai mulţi găsindu-şi sfârşitul pe eşafod. Şi, totodată, să descifreze atmosfera prerevoluţionară, dar şi forţele sociale pe care se bazau capii Revoluţiei – iacobinii şi girondinii: „Puterea o constituia foametea permanentă și ura de clasă inveterată a populației de jos din Paris”.  
--------     

În fața acestui vechiu regim, care cuprindea încă într’însul atîta putere reală, pe lîngă o siguranță oarbă, se ridica, după concepția curentă, marea putere morală a mișcării filosofilor, reformatorilor politici cari se gătiau să smulgă puterea din mînile regalității îmbătrînite și incapabile, pentru a crea, cu forțe populare improvisate, un regim nou, izvorît din concepția că poporul are dreptul de a se cîrmui pe sine, că el nu poate să părăsească niciodată definitiv acest drept pe care l-a delegat temporar, că singură apariția lui este suficientă ca să înlăture pe aceia cari pînă atunci au lucrat în numele lui. E doctrina exprimată cu o simplicitate convingătoare de Jean Jacques Rousseau, unul dintre acești filosofi, în cărticica sa, de o răspîndire așa de vastă, „Contrat social”.
Dar „filosofii” nu formau un grup de propagandiști politici, cunoscători ai nevoilor practice din lumea în care trăiau, în legături necontenite cu societatea pe care înțelegeau s’o îndrepte spre mai bine pe căile netede ale cugetării logice. Ei nu stăteau în afară de această lume, născuți în alt mediu, de țerănie aspră, de nemulțămită burghesie, ori desfăcuți violent din solidaritatea cu oamenii vechii organisări și concepțiilor tradiționale. Că trîntiau ușile la intrarea în această lume, aceasta nu înseamnă că erau hotărîți să nu aibă nimic a face cu un mediu în care așteptau atîtea avantagii și atîtea satisfacții de vanitate. Demonstratorii fără cruțare ai neajunsurilor existente, mai mult: ai absurdității logice care se găsește la basa tuturor lucrurilor existente, umblau după pensiunile pe care le împărțiau mînile cele mai necurate, de favoriți și de curtesane; ei se dușmăniau turbat între dînșii pentru aceste favoruri și țineau, în mijlocul ironiilor cu care copleșiau societatea contemporană, la nimicuri ca titlul de „gentilhomme de la chambre”, cu care Voltaire fusese împodobit și pe care cu durere s’a văzut silit a-1 părăsi. Cercetarea originilor și vieții fiecăruia din acești protagoniști ne va întări și mai mult în această părere.
 
Voltaire [1694-1778; 30 mai] nu e un fiu de burghes din provincie ori de țeran sărac, ci din nobilimea tribunalelor, fiu de notar și de funcționar la Curtea de Conturi; mamă-sa e nobilă. Crescut la un Colegiu de Iesuiți, trebuia să fie magistrat. Își lasă vechiul nume de Arouet și iea, prin anagrama lui, pe acela de Voltaire, cu participă, ca să facă figură mai bună în societatea superioară a timpului. A stat la Bastilia un an pentru cutare versuri imprudente, dar Marmontel ni spune că acolo se dădea mîncare de două clase și că putea cineva să-și ție servitor și să primească visite. Pribeag în Anglia, unde deprinde stilul pamfletelor sale, el se întoarce în patrie pentru a se amesteca în afaceri din care iese bogat. Dacă anume scrieri îi aduc jigniri, se găsește cîte o doamnă nobilă care i dă adăpost în castelul ei. Doamna de Pompadour se face ocrotitoarea lui, și el va scrie viața lui Ludovic al XIV-lea, ba și a lui Ludovic al XV-lea, împodobindu-le cu tot farmecul stilului său precis și elegant. Pe lîngă Frederic al II-lea din Prusia, care l-a chemat la dînsul, a fost un curtesan foarte deprins a măguli, și va pleca de aici numai pentru că a întîlnit în alt „filosof” un concurent la parasitismul glorios. E de ajuns ca ducesa de Weimar să ceară o lucrare istorică despre trecutul german ca să scrie „Analele Imperiului”. La Ferney, unde se retrage, desperat că regele nu-l primește la Paris, el e un castelan ca oricare. Dacă iea apărarea nedreptățiților, alege nume mari, casuri celebre. Și, acum, toată silința lui e să iasă în vedere, zi de zi, să se vorbească de dînsul, de scrisul său, de fapta sa, de gluma sa.
Într’un tîrziu, la 1778, supt noul rege [Ludovic al XVI-lea (1774-1792); a trăit în perioada 1754-1793] blînd, poate să se întoarcă la Paris, unde e primit ca un Suveran biruitor. Se îmbolnăvește, și ultimele cuvinte ale acestui ireligios sînt tot așa de cinice ca și acelea din timpul cînd n’avea infinita obscuritate înnaintea sa: e gata a îndeplini formele îndatinate, dar, dacă ar fi în India, ar muri cu o coadă de vacă în mînă; prelatului care încearcă a se strecura lîngă dînsul îi strigă: „lăsați-mă să mor în pace”. E oare în această figură rînjitoare ceva din acea simplicitate naivă, din acea bunătate încrezătoare, din acea nesfîrșită milă care deosebesc totdeauna pe acei cari pregătesc marile revoluții? Dar Voltaire nici n’a crezut vre-odată că societatea francesă va merge mai departe in nemulțămirea ei decît aplaudarea satirelor lui!
 
Rousseau [1712-1778; 2 iulie], dătătorul Coranului revoluționar. Fiu de ceasornicar din Geneva. Străin prin originile sale, ca și printr’un spirit în care se simte pînă la sfîrșit seaca logică a calvinismului. Servește la case mari și trece la catolicism fără crisă de conștiință. Se face celebru printr’o tesă paradoxală susținută înnaintea unei Academii de provincii, la Dijon în 1749. Se arată un adversar al culturii care conrupe, un partisan al stărilor naturale, în care mai tîrziu eroul său, Émile, va căpăta de la sine, fără educator, toate noțiunile, pănă la aceia, supremă, a lui Dumnezeu. Dar un contemporan a pretins că Rousseau era gata să susție tesa contrară. Întors un moment la Geneva, revine și la vechea lui confesiune. E în adevăr prigonit, dar nu numai pentru provocarea cuprinsă în paradoxele sale ingenioase, înfățișate cu o superioară artă, ci și pentru efectele unui caracter bolnăvicios, care cînd nu află suferința de la alții, — și-o creiază singur. Îi e ușor să se supere, să provoace rupturi, să se despartă de cei mai buni prieteni, să plece în lume, reluînd vagabondagiul cu care începuse viața sa, dar niciodată altceva decît lovitura de stilet a pamfletului, niciodată riscul personal, vorba caldă, fapta eroică. Și a putut ști poporul frances
în masele sale adînci, pînă la care a pătruns totuși numele lui Voltaire, ceva despre acest filosof
ambulant, cu veșmîntul  curios și fața ascunsă de oameni?
 
Montesquieu [1689-1755]. Mai ales un magistrat, un jurist, căutător de cause profunde şi descoperitor, adesea, și de legături superficiale în marile lucruri istorice. Viață total isolată. Niciun element de agitație în cărțile lui celebre despre „causele măririi și decadenței Romanilor" și despre „Spiritul Legilor”, adecă despre esența lor. „Scrisorile persane” din tinereță sînt numai o spirituală critică mascată a moravurilor timpului. Revoluția, nu numai că n’a dorit-o, dar i-ar fi fost imposibil s’o înțeleagă.
Dintre cei cari sînt puși pe planul al doilea, Diderot [1713-1784] n’a avut destule laude pentru Ecaterina a Rusiei, Suverană absolută în mod asiatic [1762-1796; s-a născut în 1729], și care debutase prin crimă. Avea naiva ilusie că ea-l chemase la Petersburg pentru a-i da rețete prin care să reformeze Rusia. Dintr’o familie de cuțitari. Crescut în împrejurări de aventură socială și literară. Așa și trăiește,— de alminterea după o nevoie a timpului, care nu găsia loc pentru oamenii spiritului; e viața, în Anglia, a lui Samuel Johonson, a lui Addison, a atitor altora ale căror scrieri au dominat vremea. „Enciclopedia” lui, care strînse laolaltă pe toți „filosofii” într ’o operă de propagandă oarecum populară, trebuia să fie numai o traducere, o adaptare a unei lucrări englese. Ea n’a putut pătrunde decît în anumite cercuri. Iesuiții, furioși, cari se oferiseră a colabora, îi făcură succesul prin denunțările lor. A fost un scandal, dar într’un cerc așa de restrîns de inițiați, in acea mică lume parisiană, singura ale cării mișcări se vedeau. Între protectorii „Enciclopediei” se găsește, nu numai ministrul „luminat” care a fost Malesherbes [1721-1794/ +22 aprilie], dar și unul mai puțin „luminat”, Choiseul [1719-1785], și — nu e de mirare, după legăturile pe care i le cunoaștem — , doamna de Pompadour [1721-1764] ea însăși. Și Iesuiții, urîți de toată lumea, erau să fie expedrați din Franța în cursul acestei lupte chiar.
D’Alembert  [1717-1783], care găsia pe Diderot plicticos, „fudul (suffisant) și arogant”, era un copil găsit, al unei „femei de spirit”, celebra, si al unui ofițer, din nobilime. De profesie, matematic; de temperament, solitar. Gîndul unei revoluții trebuia să-l sperie ori să-l desguste. Pensionar al lui Frederic al II-lea, care întăiul dintre cei de sus îi descopere meritele. (...)
 
Ca să înțelegem întorsătura pe care a luat-o dela început Adunarea Statelor, pregătită pentru cu totul altceva, trebuie să cunoaștem puțin oamenii, fiecare în deosebi. Cine erau ei, nu atunci cînd au pornit să ție discursurile lor, dar înnainte de aceasta, o putem ști. Numai atunci o să înțelegem cum cu atîta bunăvoință în unele casuri, cu atita interes și șarlatanie în altele — căci trebuie să se facă şi partea șarlatanici, cu siguranță, în ce privește rătăcirile și excesele Revoluției, — s’a ajuns la tulburările groaznice care a dat poporului, prin anaibia pretinșilor săi salvatori, îndemnul și lozinca spre cele mai oribile crime. Să luăm pe cîțiva.
Marea personalitate a lui Mirabeau [1749-1791] domină. Să vedem în ce fel s’a pregătit el pentru rolul decisiv pe care l-a jucat. Fiu de ofițer nobil, de conte, crescut foarte rău de tatăl lui, om cu teorii, care vroia să-i moș­tenească fiul și teoriile. În dorința lui de independență, tînărul n’a urît deci nimic mai mult de cît orice teorie. Desfigurat de o boală teribilă, vărsatul, tratat de nenorocita lui mamă cu un colir care-i făcuse, pe lingă adinciturile bolii, adevărate dîri de arsură pe figură, dar inteligent, neastîmpărat, el nu eră recunoscut acasă ca o putere de viitor. Îl închid într’o casă de corecțiune, îl însoară, mai mult sau mai puțin după, gustul lui, pentru ca pe urmă, nevasta să i-o iea părinții înnapoi, și pe dinsul să-l închidă pentru purtări proasto caâ soț, precum îl închiseseră pentru purtări proaste ca fiu. A fost trimis — de Calonne — să vadă cum e guvernul lui Frederic al II-Iea, și a scris o carte admirabilă despre „Monarhia Prusiană”.
Întors în Franța, își găsește, ca toată lumea, un rost. Rost înseamnă: pensie, situație. El o va părăsi imediat pentru a juca rolul său revoluționar, dar nu fără oarecare jenă și fără deprinderea de a se cere ori măcar de a se lăsa plătit. Era represintant al stării a treia, și își placardase la ușă: „Mirabeau, negustor de postav”. Dar, pe lîngă acestea, era vîndut de dator. A rîs și a plîns mai tîrziu după succesele lui, cînd Ludovic al XVI-lea i-a spus că-i plătește toate datoriile, fixîndu-i o pensie pe lună, pentru a fi informatorul regelui și furnisorul unui plan extraordinar prin care regalitatea avea să scape cu siguranță. El lasă impresia unui om fundamental stricat, total lipsit de orice caracter și fără nicio pregătire pentru rolul pe care-1 juca după coborîrea de la tribună. (...)
 
Din ce suflet social puteau porni lucrurile acestea fără exemplu şi cu ce mijloace puteau fi executate? Cum a fost cu putință ca asemenea inițiative să plece de la oameni cari totuși nu erau nebuni, și pe cine au găsit ei ca să sprijine această odioasă politică, care a secătuit de individualități poporul frances? Să revenim la sistemul biografiilor. De unde vin deci oamenii cari au făcut aceste lucruri?
Danton [1759-1794/ +5 aprilie] e un fost „advocat la Consiliile regelui”, advocat fără pricini, om lipsit absolut de orice rost înnainte de începerea Revoluției.
Desmoulins [1760-1794/ +5 aprilie], o figură nobilă mai mult prin, sentimentalitatea inconștiinței sale, pentru că, s’o spunem, el nu-şi dădea samă ce efecte poate să producă retorica lui înflăcărată. Client al ducelui d’Orléans, cum am spus, şi până la însurătoare.
Marat [1743-1793/ +13 iulie], monstrul foarte interesant, pe care l-a omorît în baie Charlotte Corday. Fost medic; în această calitate la „gardes du corps” ai contelui de Artois, — un fel de sinecură. A scris cărți de fisică, de medicină; se credea un geniu nerecunoscut. De-odată, cînd pornește mișcarea revoluționară, el face să apară „Le Père Duchesne”, în care ațîță pe sărac împotriva bogatului. „La liberte ne peut exister pour qui ne possede rien”, „libertatea nu poate exista pentru cine nu posedă nimic”. În conclusiune, cerea 270.000 capete, și atunci Franța va fi mai bună.
 
Grupul Girondinilor, din care făceau parte ministrul Roland și Madame Roland [1754-1793/ +8 noiembrie], Vergnaud, Brissot, Barbaroux, Loubet. Să luăm cîteva tipuri. Unul e fiul unui papetier, unui librar; în tinereță se ocupă cu mineralogia și tipărește, acest represintant al virtuții republicane, cea mai scandaloasă carte din secolul al XVIII-lea: „Les aventures du chevalier de Faublas”, pe care le-a tradus apoi în nemțește Wieland, Barbaroux, prieten al lui Franklin, de departe, scrie cărți despre vulcani; se ocupa de știință, dar nu găsește nicăiri elementele unei reputații. Intră în  Revoluție pentru că în afară de munca și talentul lui să cîștige rolul pe care nu-1 putuse cîștiga altfel. Brissot [1754-1793/ +31 octombrie], fiu de hangiu; se ocupa cu chimia și criminologia. Îi intră în cap să întemeieze la Londra o mare asociație științifică universală, „Liceul”; tipărește și o gazetă; pe urmă se preocupă și de soarta negrilor. Toți aventurierii științei și literelor, cari nu-și puteau satisface ambiția pe căile normale, în ocupațiile lor anterioare, întrebuințau durerile și turburările unei societăți ca să se ridice și s’o stăpînească.
Roland [1734-1793/ +10 noiembrie] era un om de treabă; fiul unui magistrat. Se pregătia să meargă în Indii; trece în Germania, în Anglia; devine inspector al manufacturilor. La 40 de ani iea o femeie de douăzeci, mai inteligentă ca dînsul. Se aşează la  Lyon, concurează la un premiu de Academie; merge in Svițera; e prieten cu Lavater. Începe Revoluția, și el e acum un om mare în Senatul Libertății.
 
Saint-Just [1767-1794/ +28 iulie], membru în „Comitetul Mîntuirii Publice”, un fel de Consiliu al Închisitorilor și „Tribunalul de slnge”. Om foarte simpatic în viața particulară. Fiul unui căpitan de cavalerie. Se dedă literaturii; face o piesă fără niciun fel de succes. Om nul pînă la izbucnirea Revoluției. În Legislativă se alege, și prin două-trei discursuri exasperate ajunge om de frunte, între cei trei cari Aveau soarta Franciei în mînile lor. E pentru executarea regelui, pentru că — acesta nu există în Contractul Social, „le roi n’étant pour rien dans le contrat qui unit les Français”.
 
Maximilian Robespierre [1758-1794/ +28 iulie]. Biografie foarte interesantă. Fiu de advocat din Arras, dintr’o familie bolnavă — toți mor tineri; duce o viață foarte retrasă și reservată. Om înăcrit de boala care-1 consuma. Tînăr, face datorii mari și fuge în Belgia; se duce în Colonia ca institutor; se hotărăște să treacă în Anglia și America. O clipă, biografii lui pierd orice nădejde de a-i reconstitui viața. Capătă la oarecare vrîstă o bursă la Colegiul Louis-le-Grand; nu găsește apoi ocupație la Paris, care nu l-a cunoscut niciodată cum se cade. Se întoarce acasă: ajunge advocat, dintre cei mai slabi, cu clientelă foarte puțină. Declamator fără măsură. Presintă versuri într’un proces pentru un paratoner.
Se crede omul de geniu împotriva căruia se coalisează ignoranța, pasiunile, ca să-l împiedece de a face fericirea semenilor săi. Foarte respectuos deocamdată, în asemenea produse, față de rege: „Cette tête si chère et si sacrée, les délices et la gloire de la France”. Laudă și pe contele de Provence, pentru că-și dăduse părerea că e bine să fie represintată burghesia cu un număr îndoit de deputați. La 1783 are o mare satisfacție de vanitate — era de o vanitate feroce! —: e ales membru al Academiei din Arras. Se împrietenește cu ,,les beaux esprits d’Arras”, în tovărășia cărora făcea versuri proaste, răspunzîndu-i-se pe același ton: ,,Ah! Redoublez d’attention. / J’entends la voix de Robespierre: / Ce jeune émule d’Apollon / Attendrirait une panthère!”
Rima „Robespierre” și ,,panthère” era fatidică... E ales în Adunare. Sărac lipit pămîntului, sărac rămîne. S’a păstrat și lista lucrurilor cu care a venit la Paris: și ,,o duzină de batiste, din care cea mai parte în stare bună”. La început neținut în samă, luat în batjocură, se semnalează cerînd vehement clerului viață apostolică. După aceia a mers răpede: denunță conspirații contra prețioasei sale persoane, „mii de pumnale care-l pîndesc: „Je sais qu’on aiguise contre moi mille poignards”, și tovarășii săi exclamă: ,,Nous mourrons tous avant toi!”. Teatru de clasa a patra...
 
Atunci de unde puterea cu care astfel de oameni puteau să miște lumea? Puterea o constituia foametea permanentă și ura de clasă inveterată a populației de jos din Paris (subl.n.) Pe aceasta s’a sprijinit, de fapt, revoluția francesă.
Provincia n’a aprobat cea mai mare parte din acte: parlamentele provinciale au protestat, Vendeia s’a ridicat toată în arme pentru rege și pentru Dumnezeu, pentru acea lege creștină care, prin decret formal al Convenției, fusese înlăturată și înlocuită prin zeița Rațiune, represintată de cutare actriță de pe străzile Parisului, spre scandalul lui Danton el însuși. Lyon s’a răsculat și a fost întreg pedepsit, cartiere au fost total distruse; se propunea chiar ca din oraș să nu mai rămîie nici urmele. Orașele din Sud-Vest s’au manifestat toate pentru Girondini în clipa stîrpirii lor. La Nantes, unde se temeau de turburări împotriva Revoluției, s’a trimis acel odios Carrier, care punea oamenii în bărci cu fundul ce se desfăcea și înneca astfel dintr’odată cîte o sută, vestitele „noyades de Nantes", și care apoi s’a desvinovățit înnaintea Adunării, spunînd că a făcut aceasta pentru binele patriei.

Citește și:

Anul Omagial Iorga: N. Iorga şi Franţa - procese istorice, civilizaţie şi oameni (I)