Anul Omagial Iorga N. Iorga şi Franţa – procese istorice, civilizaţie şi oameni (IV). Personalităţi politice

 

 
Autor de numeroase şi masive corpusuri documentare, de întinse şi specioase monografii, de relevante sinteze privind istoria şi civilizaţia românilor – şi nu mai puţin a istoriei şi civilizaţiei universale, începând din zorii Evului Mediu –, Nicolae Iorga este omul de cultură şi de ştiinţă român care ne-a lăsat, totodată, cele mai multe evocări portretistice.

Publicate în „Neamul românesc” sau în reviste ale sale, cele peste 700 de portrete, grupate în patru volume sub titlul Oameni cari au fost, reprezintă – aşa cum o spune editorul său postbelic cel mai însemnat, cărturarul Valeriu Râpeanu (n. 28 septembrie 1931) – „o operă monumentală aparţinând deopotrivă publicisticii, literaturii şi eticii române”; portretele iorghiene „nefiind simple consemnări de circumstanţă, reprezintă adevărate radiografii spirituale”, ele „contribuie la o înţelegere mai nuanţată a gndirii sale” şi „vădesc un fapt trecut cu vederea atunci când se defineşte natura talentului lui N. Iorga: înzestrarea cu o putere de pătrundere psihologică ieşită din comun, aptă să releve cele mai profunde şi mai tăinuite trăsături ale unui om ce-i era bine cunoscut, puţin cunoscut sau de-a dreptul necunoscut ca persoană, ci numai prin opera sau fapta lui”.

Marea majoritate a portretelor sunt, se înţelege, români; nu puţini însă, aparţin altor naţii şi ţări – oameni de cultură (mai ales scriitori, istorici şi lingvişti), oameni politici (preşedinţi, regi, prim-miniştri, demnitari), militari, clerici. Dintre ele, cele mai numeroase sunt ale personalităţilor franceze – peste 40.

Într-un prim grupaj, se aduc în faţa cetitorilor de azi câteva dintre acestea, anume ale unor présidents de Republică şi ai Conseil des Ministres, miniştri; pe unii, N.Iorga i-a cunoscut personal; pentru fiecare are formulări memorabile, menite a sta în analele portretisticii române, dar şi în istoria culturală a Franţei (o traducere în limba franceză a acestor poretrete – din partea vreunui june masterand sau doctorand, şi sub egida vreunei instituţiuni franco-române – va reprezenta, de bună seamă, un hommage à Nicolas Jorga, din partea generaţiei de azi...).   Un tinerel nebunatec, îmbătat de idei pe care, dacă le-ar fi înţeles, n-ar fi luat în mână revolverul, a tras asupra dlui Clemenceau [1841-1929; preşedinte al Consiliului de Miniştri: 1906-1909, 1917-1920]. Acesta a răspuns ajutorul care i se oferea, fiindcă doar nu era nimic şi, cu vigoarea tinereţelor sale octogenare, de care vorbea cu admiraţie alt veşnic tânăr, Lloyd George [1863-1945; prim-ministru al Marii Britanii: 1916-1922], s-a dus pe jos acasă, să-şi îngrijească rana.

Atentatul de ieri are un înţeles mai adânc decât alte dezmeticii prosteşti de felul acesta, care înscriu nume idioate în paginile istoriei, menite pentru marii virtuoşi şi pentru criminalii cei mari.
El nu s-a îndreptat contra unui aspru stîăpânitor, contra unui tiran poliţienesc, contra unui exploatator şi jertfitor de oameni, care trebue dărâmat pentru ca umanitatea să treacă înainte.
Glonţul care a atins trupul bătrânului, care trăieşte încă de azi dincolo de vieaţa lui fizică aşa de şubredă, ţintea politica lui. Şi această politică nu înseamnă decât idealism în serviciul celor mai drepte realităţi, sacrificiu pentru cele mai scumpe bunuri ale omenirii, revoltă contra celor mai oribile nedreptăţi şi celor mai cumplite crime, naţionalism civilizat pentru umanitatea viitorului. Căci aceasta a voit mintea superioară a lui Clemenceau în marele război, şi aceasta a făcut energia lui de oţel. Omul a zâmbit despreţuitor la durerosul omagiu pe care s-a priceput să i-l dea stupiditatea străzii nărăvite şi a urmat, fără un cuvânt de înfierare a nedreptăţii îndurerate, drumul lui.
În aceasta, însă, este ca un simbol.
Se vor trage multe gloanţe contra acelor principii, pe care le înfăţişează Clemenceau, dar, dacă sânge omenesc, nevinovat de atâtea ori, sacru uneori prin virtuţie morale hrănite de dânsul, va curge, ele, eternele principii, care sunt în legătură cu Patria, cu Neamul, cu Credinţa în ideal şi iubirea de oameni, vor rămânea.
Fiindcă fără ele ne-am întoarce în turma stupidă a bestiilor din care, prin sforţările miilor de ani, făptura privilegiată a omului a ştiut să iasă.
 
 ...... A refuzat să dea orice lămuriri Comisiunii speciale, a înlăturat propunerea şedinţii secrete pentru control, a tăgăduit socialiştilor dreptul de a-i cere să vorbească, în a şasea zi a marii lupte, despre ideea care o conduce. «Nu sunt», a spus el – şi culegem informaţia din Bukarester Tagblatt – «aşa laş încât să procedez contra unor conducători de armată cari au binemeritat de la Patrie». Pe cei învinşi, pe cei cari trebuie să se retragă, pe aceia cari, ca şi dânsul, vor merge însă până la capătul ultimei sforţări, i-a lăudat public.
        Şi, arătând în zare ajutoarele care vin, care trebuie să vie, de la care atârnă soarta acestor armate, a acestor ţări (cenzurat), chemând cu toată puterea sufletului său sutele de mii făgăduite într-o cinstită alianţă, el se opri scurt pentru a spune acestei neuitate cuvinte: «Dacă nu mi-am făcut datoria, atunci goniţi-mă din locul acesta. Dar, dacă am încrederea voastră, atunci lăsaţi-mă să duc la capăt opera pentru care morţii noştri au căzut».
Trei sferturi din adunare, prinsă şi ea de această frenezie a muncii, a luptei, a devotamentului şi a încrederii sfinte, a dat, în mijlocul nesfârşitelor ovaţii, în care striga sufletul nebiruit al unui mare popor, încrederea pe care, în astfel de cuvinte, o cerea Georges Clemenceau, primul-ministru al Franţei (19 februarie 1919).
  Poate în momentul cînd scriu aceste rânduri nu mai este între vii unul din cei mai vii oameni cari au fost vreodată, marele bătrând îndărătnic, stâncosul afirmator de credinţă, Clemenceau.
Numele lui va rămâne veşnic legat de cea mai grozavă din tragediile de până acum a omenirii.
 
Spirit înzestrat cu toate mijloacele culturii, minte critică, filosof având necontenit înaintea lui problemele pe nemişcata piatră a cărora mii de ani îngenunche în zădar setea noastră de fericire şi de vieaţă fără de moarte, el a putut să uite tot, să lase la o parte tot şi să fie într-un moment atâta: voinţa încordată spre victoria patriei sale.
 
Şi duşmanii învinşi au trebuit să se plece înaintea măreţiei acestei superbe hotărîri.
Iar noi, cari am folosit de pe urma ei, să privim cu adânc respect ultima luptă cu moartea uriaşului (30 novembre 1929).
  Doi oameni îşi stăteau faţă în faţă pentru moştenirea dlui Raymond Poincaré (în funcţia de preşedinte al Republicii Franceze – n.n.), care, în prezidenţie, oricare ar fi fost criticile ce i s-au adsus, a reprezintat atâta obiectivitate şi nepărtenire câtă se poate cere cuiva care aduce calităţi aşa de superioare ca ale fostului preşedinte francez.
Unul dintre ei întrupase, cu puteri supraomeneşti, aproape neînţelese la un om de vrâsta sa (a lui Georges Clemenceau – n.n.), împovărat de sarcina unei lungi şi grele vieţi politice, voinţa însăşi de a învinge a Franţei, hotărârea ei de a nu se da, nezguduita atitudine luptătoare până la capăt. De-a lungul veacurilor, când patimile de astăzi vor fi adormit de mult în ţărâna celor cari le-au hrănit din fiiinţa lor, se va pomeni incomparabilul moşneag de a cărui voinţă, netedă şi tare, de atâtea ori a atârnat soarta lumii, primejduită dacă, o  clipă, ceva s-ar fi clătinat în voia-i neînduplecată. Congresul de la Versailles n-a vrut pe domnul Clemenceau (să fie ales ca preşedinte – n.n.), şi el însuşi a înţeles că acel care şi-a cîştigat un aşa de mare rol în istorie nu poate pretinde să se deie şi contemporanii în lături pentru a-i face locul cuvenit. Pe de altă parte, aspra politică internă necruţătoare faţă de orice idee şi  faţă de orice persoană, pe care organizatorul luptei fără preget a trebuit s-o ducă în cursul unei guvernări aşa de încordate, lăsase prea multe resentimente şi dorinţi de răzbunare pentru ca acei ce aveau a se teme de pe urma lor să se poată gândi liniştiţi la ce ar veni după alegerea acestei teribile personalităţi.
 
Astfel d. Paul Deschanel [1855-1922] s-a impus (ales ca preşedinte al Franţei: februarie-septembrie 1920 – n.n.).
Dacă marele său rival avuse şi un trecut de scriitor, fin şi ironic, pe lângă uriaşul ziarist care a fost, alesul de ieri [Deschanel] aduce o nobilă moştenire de intelectualitate pe care a unit-o în chipă vrednic cu activitatea sa însăşi în domeniul literelor. Tatăl său, Émile Deschanel, a fost unul dintre fruntaşii celei de-a doua generaţii de romantici. Pe lângă atâtea lucrări, din domenii deosebite, ale profesorului de la [Liceul] Louis le Grand, care a profesat şi la Bruxelles şi fusese  chemat cândva şi la Lausanne, el a schiţat în cartea sa Filosofia scriitorilor şi artiştilor sau încercare de critică naturală din 1864, un sistem de apreciere a operelor spiritului uman care, mult dincolo de Sainte-Beuve [critic literar, scriitor: 1804-1869], căuta, ca şi Taine [filozof şi istoric: 1828-1893], să ajungă la siguranţele ştiinţifice cerute de epoca pozitivistă. Şi, în acelaşi timp, el nu se rătăcea nici pe cărările regalismului de aureolă istorică, nici pe acelea ale imperialismului chiezăşuitor de ordine, ci strâns legat de politica Revoluţiei, a îndurat pentru dânsa asprimile şi sărăcia exilului.
 
În aceste tradiţii s-a format d. Paul Deschanel, a cărui viaţă însăşi e în legătură cu acea multilateralitate, totdeauna vioaie şi spirituală, totdeauna preocupată de cele mai frumoase idealuri omeneşti, care a fost semnul distinctiv al vieţii sufleteşti a lui Émile Deschanel. Ca şi la acesta, tratarea chestiunilor curente s-a unit cu senine studii privitoare la marile probleme înseşi şi la cei mai însemnaţi dintre aceia care le-au cercetat. ...... Republica, pe care nimic n-o mai ameninţă şi care a ridicat ţara la nivelul celor mai mari tradiţii ale ei, înţelege a fi conduse pe drumul fixat aşa de bine, în 1849, de Émile Deschanel în Libertatea de a gândi ca şi, la 1896, de Paul Deschanel în Republica nouă.
Şi toate popoarele care aşteaptă de la Franţa o politică bazată pe aceste doctrine salută cu încredere personalitatea superioară care va intra peste câteva zile la Elizeu (Palais d’Élysée – reşedinţa oficială a Preşedintelui Franţei – n.n.) (25 ianuar 1920).
  Una din marile energii ale lumii a dispărut. Aristide Briand [1862-1932; preşedinte al Consiliului de Miniştri: 1909-1911, ianuarie-martie 1913, 1915-1917, 1921-1922] nu era dintre acei oameni ai teoriei cari îşi închipuie că o singură minte poate crea stări de lucruri fără stările de spirit care nu sunt în puterea nimănui atunci când vrea să le aibă. Răsărit din adâncurile societăţii franceze, el nu s-a rupt printr-un continuu cult adus literei scripturilor din comunitatea morală cu acele adâncuri, ci, continuu aplecat asupra lor, el le-a cerut zilnic sfat şi inspiraţie.
 
A fost astfel om reprezentativ al naţiei sale în adevăratul sens al cuvântului.
Aceasta i-a îngăduit să înţeleagă şi alte popoare. Dar nu în felul teoretic cum au fost înfăţişate marii sale intuiţii. Ci direct, spontaneu, el îşi dădea samă oricând de dreptul lor elementar.
De aceea noi, sprijiniţi mai ales pe elementarul nostru drept, l-am avut prieten.
 
Pentru toate aceste drepturi el vede însă o datorie: aceea de a nu ne urî de la o naţie la alta.
Şi astfel, supt scoarţa de aparenţă aspră a omului, s-a dezvoltat una din cele mai nobile simţiri pentru înţelegerea şi înfrăţirea popoarelor. În serviciul acestui ideal şi-a pus toată activitatea (în 1926 i s-a atribuit – în tandem cu Gustav Stresemann /1878-1929/, ministrul de Externe al Germaniei – Premiul Nobel pentru Pace – n.n.).
Păcat că vieaţa i se mântuie în depărtatul vuiet al instrumentelor de moarte pe care ar fi voit să le suprime! (9 mart 1932).
  Atentatul contra preşedintelui Republicii franceze [1931-1932] loveşte pe un om care, în orice situaţie ar fi fost, s-ar număra printre înţelepţii şi bunii vremii sale.
[Paul] Doumer [1857-1932] are într-adevăr o biografie care poate trece de-a dreptul în paginile unui Plutarh modern.
Înzestrat cu o bogată cultură, cu un frumos talent de orator şi cu un simţ politic la care se unea puterea caracterului şi cea mai aleasă discreţie, cea mai elegantă politeţe, el era printre bărbaţii politici ai Franţei de astăzi în cel dintâi rând.
 
Dar, dacă o stimă l-a înconjurat totdeauna, un sentiment de mişcată reverenţă se îndreaptă către omul care şi-a trimes pe front fiii cari nu s-au mai întors acasă. A ajuns astfel între părinţii a căror durere reţinută sugera toată jertfa eroică a patriei sale.
Bestia care a trimes gloanţele în trupul septuagenarului şef de stat, pe care niciodată nimeni nu l-a putut urî, dovedeşte cât de jos poate coborî o doctrină în care stupiditatea se uneşte cu cruzimea bestială (8 mai 1932).
  În retragerea sa de înţelept s-a stins fostul preşedinte al Republicii Franceze, Gaston Doumergue [1863-1937; preşedinte: 1924-1931].
A fost fără îndoială unul dintre cei mai aleşi reprezintanţi ai acelei admirabile burghezii a Franţei care a întemeiat şi a orânduit forma de stat, pe care ea, cu munca şi economia ei, cu patriotismul ei capabil de cele mai mari sacrificii, cu adâncul ei respect faţă de tradiţii, o ţinea.
În aceste tradiţii intră şi iubirea pentru forma frumoasă a vorbirii şi scrisului. Doumergue a fost unul dintre cei mai plăcuţi oratori ai Parlamentului francez şi iubirea lui pentru cultură, înţelegerea lui pentru idei erau excepţionale. În mijlocul ocupaţiilor grele pe care i le impuneau înaltele funcţiuni ce le-a ocupat, el n-a uitat niciodată cartea şi discuţiile de idei îl pasionau. Cândva el se încălzea într-o convorbire pe care mi-a acordat-o ca preşedinte al Senatului de rolul pe care l-a avut în lume poporul său ca atare, în afară de formele de stat, de oamenii politici şi comandanţii de armate, prin influenţa unui spirit limpede şi sigur de el însuşi.
 
Din odihna sa, aşa de meritată, interese mari ale ţării sale l-au chemat înapoi în arena politică (cum s-a întâmplat, la finele anilor ’50, cu generalul Charles de Gaulle: numit prim-ministru în 1958, preşedinte din ianuarie 1959, demisionează în mai 1969 – n.n.). Bătrânul om de stat n-a fost niciodată mai tânăr decât în acel moment când, fără a face fraze mari şi a rosti formule ca acelea cu care se câştigă – şi se îmbată – naţii cu altă mentalitate, el a arătat, a dovedit francezilor că democraţia rezumată în voturi şi supusă intrereselor de club, ambiţiilor de parvenire, poate fi un lucru bun atunci când un popor întreg se poate disciplina de sine, dar, când nu e capabil s-o facă, atunci disciplina trebuie impusă şi acela care vrea s-o impuie se cere să fie un om care, prin situaţia ce a avut, prin vrâsta şi virtutea sa, n-are nimic de urmărit pentru sine sau pentru partidul său.
Atunci Gaston Doumergue a dat unei vieţi politice care nu merită decât articole de jurnal o pagină din Plutarh (27 iunie 1937).
  Franţa pierde în ministrul său de externe (a deţinut portofoliul în octombrie-noiembrie 1917, respectiv februarie-octombrie 1934; în martie-decembrie 1913 a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri – n.n.) un om tânăr.
Tânăr la peste şaptezeci de ani [1862-1934] prin taina rasei solide căreia-i aparţinea, prin vioiciunea de care-i era plină întreaga fiinţă, prin încrederea în vieaţă şi prin veselia cu care-şi îngâna anii aşa de înaintaţi.
 
Politica externă, lucru pentru diplomaţi de carieră şi pentru urmaşi ai marilor familii, era pentru dânsul altceva decât pregătirea şi interpretarea de protocoale, acţiunea birocratică în jurul lor. În ea, acest viguros burghez de provincie sănătoasă, care putea să îmbete pe alţii, rămânând treaz, aducea un simţ al realităţiilor care se construieşte şi de la a căror soliditate atârnă toate planurile ce se pot face deasupra.
Credea că e mare lucru să cunoşti oamenii, să le vorbeşti de-a dreptul, să te aluneci chiar către o francheţă care numai arareori rămâne nerăsplătită. Şi, meridional cum era, nu-i displăceau nici acele aprobări populare zgomotoase care duc cu ele sufletul naiv şi bun cu pasiunea înfocată a popoarelor.
Astfel căpătase şi o informaţie personală nepreţuită şi prietenii cari nu se pot trece altuia.
 
Franţa, căreia azi îi lipseşte Polonia şi care nu va mai găsi în Răsărit un devotament ca al regelui Alexandru (al Iugoslaviei: 1888-1934; rege din 1921; asasinat şi el împreună cu Barthou, la 9 octombrie 1934; în 1922 s-a căsătorit cu Principesa Maria, fiica regelui Ferdinand I şi a reginei Mariei; în vara lui 1934 a vizitat România – la invitaţia omologului Nicolae Titulescu –, când a fost şi ales membru de onoare al Academiei Române – n.n.) va suferi şi de lipsa acestui simpatic întreţinător de alianţe. Cu atât mai bucuroşi suntem că şi în zilele mai rele ne găsim alături de dânsa (12 octombre 1934).
  Omul pe care şi în clipa când stă să-l înghită mormântul îl încunjură atâta ură a învinşilor unei cauze nedrepte şi aceea a unui umanitarism fără inimă pentru interesele propriului popor, a fost una din întrupările cele mai chibzuit energice ale marii rase de sinteză căreia-i aparţine şi ale cărei nobile însuşiri le-a înfăţişat cu o statornicie, o încredere neclintită, o sigură energie care a impus respectul oricui.
Raymond Poincaré [1860-1934; preşedinte: 1913-1920; preşedinte al Consiliului de Miniştri: 1912-1913, 1922-1924, 1926-1929], lorenul, neamul de grănicer cu voinţă de fier, «pumnul pătrat», încleştat şi gata să lovească în cine i-ar încălca pământul, aprig apărat din generaţie în generaţie, a fost, într-un război căruia îi datorim unitatea naţională, complementul necesar al bretonului de stâncă dură Clemenceau, care a strigat în faţa lumii hotărârea de a merge până la capăt pe drumul tăiat de constructorul de alianţe şi pregătitorul de puteri ce a fost acestălalt.
 
Lor doi le datoreşte Franţa şi, cu dânsa, lumea, ceea ce este acum.
Partea lui Poincaré a fost cea mai grea. Lipsită de strălucire, ea a însemnat la început lunga trudă pentru a găsi baza şi a o consolida pentru marea sforţare şi, pe urmă, în mijlocul şi al duşmăniilor, şi bănuielilor de acasă, refuzându-i bucuria de a ieşi pe frontul bătăliei sale, acceptarea tuturor condiţiilor care stăvilesc şi împiedecă pe un preşedinte de republică.
 
Scriitor prin vocaţie, cugetător prin instinct, acest om de concentrare sufletească a suferit mai puţin decât un temperament vijelios de aceste restricţii şi lipse de recunoştinţe. A opus criticei mărturisirea onestă a lucrului săvârşit, necruţând pe nimeni, îndreptăţindu-se numai, prin munca sa, până atunci prea mult ascunsă.
Şi s-a stins aşa, retras şi simplu, după ultima frază lăsată pe masa sa de scris (19 octombre 1934).
 
  O sută de ani de când, a doua zi după o furtună cumplită, s-a stins, într-o biată odaie pe care o cutremurau furiile naturii năpăstuite pe nesfârşita întindere a Oceanului, acela din care, de un an de zile, nu mai rămăsese decât o biată umanitate dureroasă: Napoleon [15 august 1769- 5 mai 1821; prim-consul: 1799-1804; împărat: 1804-1814; martie-iunie 1815].
 
Atunci, în 1821, era numai un fapt divers tragic. Din depărtările «stâncii bătute de unda plângătoare», nu era să se mai întoarcă niciodată cel care îngenunchiase lumea: aceasta o ştia oricine. N-a fost măcar o uşurare pentru un regim ameninţat: duşmanul cel mare era trecut dincolo de margenile posibilităţilor istorice. În sufletele credincioşilor incomparabilei glorii a fost numai dispariţia fără zgomot a unor speranţe nebune. O nouă regalitate, «cetăţenească», a crezut că se asigură arătând că nu se teme de eroul mort, şi supt Ludovic-Filip [1773-1850; rege: 1830-1848], pe străzile Parisului care părăsise de două ori pe atletul învins, s-a desfăşurat convoiul imens care ducea [în 1840] la Invalizi, în sicriul de porfir, rămăşiţile desfăcute din groapa meschină a insulei pierdute. Era restituit pământului Franţei pe care, fie şi numai pentru a o servi unei ambiţii supraumane, o voise doamnă a lumii. Restituirea în istoria însăşi a poporului francez a fost mai grea. Victoriile lui, fundaţiile lui, legislaţia şi organizaţia lui încăpeau acolo; personalitatea lui, însă, nu.
 
Teama de un partid bonapartist, care dovedise la 1848 că poate da, ajutat de dorinţa unei societăţi întregi anarhiste, un al doilea Imperiu? Antagonismul de principii al republicanilor faţă de tiran? Oroarea sacrificiilor de sânge pentru satisfacerea unei lăcomii războinice fără margeni?
Ceva din toate, desigur. Dar mai ales lipsa pentru câtva timp a acelui element care consolidează mai mult şi asigură mai puternic naţiunile: simţul continuităţii istorice. Şi nu, o naţie, oricare ar fi patimile care o dezbină la fiecare moment, nu poate renunţa la nimic din ceea ce s-a făcut în numele ei şi spre folosul ei, material şi moral. Şi în numele Franţei, pentru creşterea hotarelor ei, pentru mărirea prestigiului ei a făcut acel mare între cei mari opera sa de pace şi opera sa de război.

Azi se recunoaşte aceasta. La o sută de ani după moartea sa, omul pătrunde întreg în cetatea cea mai greu de cucerit: inima naţiunii sale fără deosebire, căci şi cel mai îndârjit socialist simte vibrând în fiinţa sa ceva la auzul numelui care rezumă o legendă.
 
E cea mai mare din biruinţile lui, şi era firesc să vie aşa de târziu după însăşi desfacerea fiinţii sale pâmânteşti.
Şi cu acesta Franţa se simte mai mare, fiindcă s-a reîntregit într-unul din cele mai glorioase domenii ale trecutului ei (11 mai 1921).

Citește și:

Anul Omagial Iorga: N. Iorga şi Franţa - procese istorice, civilizaţie şi oameni (I)

Anul Omagial Iorga: N. Iorga şi Franţa – procese istorice, civilizaţie şi oameni (II)

Anul Omagial Iorga: N. Iorga şi Franţa – procese istorice, civilizaţie şi oameni (III)