#citeșteDobrogea - 80 de ani de la cedarea sudului Dobrogei Înfăptuiri româneşti în judeţele sud-dobrogene Durostor şi Caliacra/Cadrilater

În răstimpul 1913-1940 – cu întreruperea datorată nefastei ocupaţii bulgare (1916-1918) –, cele două judeţe sud-dobrogene (reprezentau 2,62% din suprafaţa Ţării, iar populaţia – 2,1% din cea totală, 81% locuind în mediul rural) au beneficiat de o atenţie corespunzătoare din partea autorităţilor şi forţelor politice, a oamenilor de cultură şi opiniei publice, pe măsura conştientizării complexităţii problemelor social-naţionale şi economice din zonă.



Era o preocupare a conducătorilor Ţării (primul demnitar care vizitează regiunea este, în 1913, Constantin Disesscu, ministrul Instrucţiunii şi Cultelor), căreia îi dăduse expresie încă bătrânul rege Carol I; în mai 1914 el efectuează o vizită în Ţara Nouă, la capătul căreia avea să-şi exprime impresiile favorabile într-o Scrisoare adresată prim-ministrului de atunci, Ion I.C. Brătianu: „Nu pot îndeajuns arăta mulţumirea noastră sufletească pentru dragostea cu care am fost întâmpinaţi de întreaga populaţie. Nu vom uita niciodată entuziasta primire ce ni s-a făcut la Turtucaia şi Silistra, şi în toate satele ce le-am străbătut până la noul hotar, precum şi graba cu care veneau sătenii din toate locurile cele mai depărtate spre a ne saluta. Aclamaţiile nesfârşite din vechea cetate a lui Mircea cel Bătrân, mai ales, au găsit un răsunet recunoscător în inimile noastre; dorinţa Mea vie este ca acest străvechi oraş atât de înfloritor până acum câteva veacuri, să-şi redobîndească împreună cu toată regiunea ce-l înconjoară, strălucirea de altă dată printr-un nou avânt de propăşire sub domnia Mea (subl.n.)”.


Îmbunătăţirea structurii etnice printr-o politică de împroprietărire a românilor s-a constituit, dintr-un început, ca o preocupare de căpetenie a autorităţilor; întărirea caracterului naţional al Dobrogei de Sud, se impunea într-o regiune în care populaţia românească, autohtonă, fusese serios vitregită, din punct de vedere numeric, ca urmare a politicii Imperiului Otoman şi, după 1878, din partea proaspătului Principat Autonom al Bulgariei, de implantare cu elemente proprii, musulmane sau, respectiv, bulgare. Este de la sine înţeles că, după 1913, Regatul Român nu putea rămâne impasibil faţă de urmările acestui proces de colonizare cu elemente alogene a sudului Dobrogei – şi, de aceea, ameliorarea raporturilor etnodemografice, aici, s-a constituit ca o acţiune prioritară, de însemnătate naţională. „Dacă ne-am întreba: care este problema cea mai urgentă şi cea mai vitală în momentul de faţă în Dobrogea – spunea într-o conferinţă, în mai 1939, profesorul dobrogean (aflat la Universitatea din Cernăuţi) Constantin Brătescu –, am răspunde fără şovăire: colonizarea Cadrilaterului cu români! Să nu uităm! Să fim şi colonizatori! Ne-o strigă patrioţii şi cărturarii acestei ţări, dar ne-o comandă de dincolo de mormânt şi umbra marelui rege Carol I, care ne cere ca moştenirea ce ne-a lăsat-o să o desăvârşim, spre mai marea glorie a Dinastiei Sale”.

Din păcate, cursul istoriei sud-dobrogene a fost dramatic deturnat de la evoluţia sa firească, în septembrie 1940, astfel încât acest proces de esenţă civilizatoare a Statului nostru, prin împroprietărirea cu familii de români, este întrerupt. Până atunci, pe baza Jurnalului Consiliului de Miniştri din 13 iunie 1925, respectiv a unor legi speciale elaborate în anii următori, fuseseră împroprietărite în Dobrogea de Sud circa 20.000 familii de români, cu loturi de mărimi variabile – 5 ha, 10 ha (cele mai multe) sau 15 ha (foştii militari beneficiau de loturi-tip mai mari, de 25 ha, respectiv 75 ha). Pe ansamblul judeţelor, situaţia se prezenta astfel: în jud. Caliacra (4.500 km², cu reşedinţa la Bazargic) au fost împroprietăriţi 11.406 capi de familie – 7.500 regăţeni, 2.500 români balcanici (aromâni), restul bănăţeni şi, puţini, ardeleni; pentru „colonişti”, cum erau apelaţi în limbajul epocii, s-au construit 4.500 locuinţe. În jud. Durostor (3.226 km², cu reşedinţa la Silistra), din cei 8.390 capi de familie împroprietăriţi, un număr de 3.500 proveneau din Macedonia; aici se înălţaseră 2.300 locuinţe-tip.
Tocmai ca efect al unei asemenea politici naţional-economice, configuraţia etnică a populaţiei judeţelor Durostor şi Caliacra a cunoscut benefice mutaţii, ponderea populaţiei româneşti crescând de la 2,3 % în 1912, la aproape 30 % în 1938:
 

Evoluţia populaţiei Dobrogei de Sud

1912 1928 1938
Români 6.602 (2,3 %) 49.983 (14,7 %) 108.404 (29 %)
Bulgari 121.925 (43 %) 133.077 (39,3%) 150.763 (40,5%)
Turco-tătari 136.224 (48 %) 137.439 (40,6 %) 96.869 (26 %)
Diverşi 18.026 (6,3 %) 18.398 (5,4 %) 16.022 (4,3 %)
Total 282.777 338.897 372.058


Viaţa politică este străbătută de aceleaşi preocupări şi dominată de aceleaşi dezbateri – cu particularităţile regionale fireşti – precum se manifestau ele în restul Ţării. Fiinţează şi aici organizaţii ale partidelor naţionale, având drept lideri români, turci, bulgari; personalitatea politică a jud. Durostor – şi, în general, a întregii regiuni – a fost farmacistul Taşcu Pucerea (liderul naţional-liberalilor durostoreni), ani îndelungaţi primar şi prefect la Silistra, fost militant al mişcării naţional-culturale aromâneşti în arealul Turciei Europene (până în 1913), cel despre care ziarul constănţean „Marea Neagră” scria, în 1924, că este „cinstea personificată, naţionalist convins şi un vajnic luptător al celor mulţi şi nevoiaşi, el a făcut ca în scurt timp să răsară prin sate falnice locaşuri de primărie, şcoală şi biserică. Popular, un bun cunoscător al nevoilor ţăranului dobrogean, amabil până la extrem, el este pentru judeţul său cea ce a fost pe timpuri Fleva pentru bucureşteni”. În jud. Caliacra, se remarcă, în anii ’30, activitatea naţional-liberalilor T. Prihof, Vasile Covată, a liderului George Fotino, după cum tot aici Hristu Ştefanof, Mustengep Hagi Fazâl, V. Ţipărescu, Ţonco Pencof reprezentau, între alţii, doctrina naţional-ţărănistă (la un moment dat, în anii ’30, şeful organizaţiei judeţene a fost Grigore Gafencu), sau alţii pe a Partidului Poporului (Th. Cudalbu, Petre Papacostea, A. Hairedin, dr. Gh. Popescu etc.).


Viaţa culturală capătă tot mai pregnant trăsăturile celei naţionale; îşi desfăşoară activitatea atenee populare şi cămine culturale, la Balcic sunt, începând din 1926, renumite cursurile de vară ale Universităţii Populare „Coasta de Argint”, animată de profesorul Octavian Moşescu. La Silistra se înfiripă o veritabilă mişcare literară, animată de creatori precum Dimitrie Batova, Ion Lolu, Liuben Dumitru, Mircea Papadopol,Gubert Arabolu, George Danubică /George Dan/, Boris Deşliu ş.a., după cum şcoala de pictură de la Balcic – despre care în vremea din urmă a elaborat albume monumentale, fastuos ilustrate, exigentul critic de artă Doina Păuleanu – s-a înscris în istoria artelor plastice româneşti; dezvelirea unor busturi şi monumente (Monumentul reginei Maria din Balcic, al regelui Ferdinand din Silistra, al Eroilor la Cavarna, respectiv Bazargic, al prof. Gheorghe Munteranu-Murgoci la Balcic, bustul lui Nicolae Filipescu la Bazargic ş.a.) s-a constituit, de fiecare dată, în momente de efervescenţă sărbătorească, cu mare încărcătură naţională şi patriotică.

Cu totul remarcabilă este activitatea jurnalistică, numeroasele publicaţii apărute având un real impact în modelarea cultural-naţional a conştiinţelor cetăţeneşti – precum „Dunărea” (1923-1925), „Învăţătorul durostorean” (1931-1932), „Acţiunea românească” (1926-1931), „Românul” (1928-1940), „Viitorul Silistrei” (1920-1938), „Ţara lui Mircea” (1935-1940), „Dobogea culturală” (1930), „Rod nou” (1934-1935), „Lumina” (1934-1936), „Tineret” (1935-1936) ş.a. (toate apărute la Silistra); “Curierul Caliacrei” (1923-1926), “Cuvântul nostru” (1928-1930), „Patria” (1930), „Buciumul” (1930-1933), „Căminul nostru” (1934-1940), „Frontiera” (1934-1936), „Semănătorul” (1931-1939) sau „Legionarii” (1929-1936) (toate apărute la Bazargic); pentru acesta din urmă, titlul este înşelător – pentru cei care s-ar gândi la doctrina politică interbelică, al cărei fondator a fost C.Z. Codreanu –, el făcând apel la legionarii romani împroprietăriţi în acste locuri: „Conştienţi de menirea lor, aceşti români – cei împroprietăriţi în judeţele sud-dobrogene Durostor şi Caliacra (n.n.) – ca plugari, ştiu cât de lungă şi adâncă trebuie să tragă brazda românsimului şi să azvârle în ea sămânţa păcii şi a siguranţei Statului; iar ca negustori şi funcţionari, înţeleg în ce măsură trebuie să contribuie la progresul lui. Moştenitori ai nobleţii şi ai cavalerismului roman – se spunea în articolul-programatic al ziarului, apărut la 16 ianuarie 1929 –, ei nu sunt şi nu vin aici să se învrăjbească şi să persecute pe celelalte naţionalităţi, ci să le iubească şi să trăiască în armonie în ele”. Cercetarea arheologică a regiunii – începută de Vasile Pârvan încă din 1913 – s-a concretizat prin depistarea unui valoros material ştiinţific, parte adăpostite la muzeele (colecţii muzeale, mai degrabă) din Silistra (într-o cameră a Liceului „Durostorum”, graţie preocupării profesorului Per. Papahagi), Balcic (instalat, în 1935, într-o clădire proprie, prin strădania primarului de atunci, G. Fotino) şi Capul Caliacra (înfiinţat în 1938).


Învăţământul a cunoscut, şi el, o apreciabilă şi articulată dezvoltare, constituind vertebra instituţională prin intermediul căreia procesul de modernizare al regiunii se împlinea mai armonios, în acord cu exigenţele naţional-culturale ale Statului. Astfel, recunoscute erau, în epocă cele două importante şcoli secundare – Liceul de Băieţi “N. Filipescu” din Bazargic (înfiinţat în 1914, prin grija profesorului bucovinean Gh.Tofan), respectiv Liceul “Durostor” din Silistra (înfiinţat tot în 1914, ani îndelungaţi fiind director aici profesorul Per. Papahagi, membru corespondent al Academiei Române); existau, de asemenea, Liceul de Fete din Bazargic (din 1922), rspectiv Liceul de Fete din Silistra (din 1919), precum şi Şcoala secundară de fete de la Turtucaia (1919). În afara acestora, mai funcţionau gimnazii la Cavarna (1919), Turtucaia (1920), precum şi Şcoala Superioară de Comerţ din Bazargic (1927) (la Silistra este înfiinţată, în 1925, Şcoala Elementară de Comerţ).

În ceea ce priveşte învăţământul primar, el beneficia de şcoli existente, practic, mai în fiece localitate; astfel, în anul şcolar 1928/1929 funcţionau, în jud. Caliacra, 169 şcoli primare româneşti (cu 329 cadre didactice), frecventate de 14.000 de copii (dintr-o populaţie şcolară, însă, de peste 32.000 copii); în jud. Durostor, funcţionau, în anul şcolar 1934/1935, 205 şcoli primare (cu 695 posturi didactice), având circa 40.000 elevi înscrişi. Pentru pregătirea viitorul lucrători cu calificare specializată, autorităţile au înfiinţat două şcoli industriale – la Bazargic (1924), respectiv Silistra (1921), precum şi o şcoală profesională de fete (înfiinţată în 1923).


Înfăptuirile bisericeşti în Dobrogea de Sud se constituie, şi ele, în expresia preocupărilor pentru suplinirea nevoilor mari pe care le resimţeau enoriaşii, mai ales că autorităţile bulgare acordaseră atenţie prioritară edificării localurilor de şcoală (în perioada 1878-1913), mai puţin a edificării de lăcaşuri de cult ortodoxe (în 1913, în cele două judeţe autorităţile române au găsit circa 40 de asemenea edificii). Ca urmare, necesitatea unor asemenea case ale Domnului era stringentă, dar, practic, nu s-a putut suplini această mare nevoie a oamenilor; până în 1938, în jud. Caliacra fusese înălţată doar o singură biserică (în satul Mircea Vodă), iar în jud. Durostor – patru biserici, anume în satele Fraşari (construită în perioada 1927-1929), Siniru Nou (1934-1936), Uzulchioi (1929-1931), Acadânlar (1928-1937). În schimb, în anul menţionat se aflau în construcţie mai multe sfinte lăcaşuri, neterminate din lipsa mijloacelor materiale – 10 în jud. Caaliacra, respectiv 12 în jud. Durostor.


Viaţa economică se concentra, în principal, în sfera agricolă, regiunea sud-dobrogeană fiind tipică pentru mica proprietate; potrivit unor date, în 1938 repartizarea suprafeţelor arabile evidenţia că doar 4% din totalul acesteia cuprindea suprafeţe mai mari de 100 ha (în jud. Durostor), respectiv 11% (jud. Caliacra). Exploatarea terenurilor era intensivă, împiedicând o eficienţă economică reală, lipsa inventarului agricol modern marcând obţinerea de recolte modeste (o treime din cereale o reprezenta suprafaţa destinată porumbului, la sfârşitul anilor ’30 introducându-se sistemul de cultivare american, după modelul agricultorilor din Ialomiţa). Condiţiile climaterice favorizau – faţă de restul judeţelor Ţării – şi cultura tutunului, în jud. Caliacra cultivându-se, în 1934, în 15 comune, pe o suprafaţă de 260 ha (cu o producţie de 450 kg/ha); pentru stimularea şi ajutorarea cultivatorilor, autorităţile, prin Casa Autonomă a Monopolurilor Statului (C.A.M.S) au investit în Fdobrogea de Sud, până în 1938, circa 50 milioane lei, în scopul amenajării depozitelor de fermentare din Bazargic şi Silistra, a depozitelor de tutun de la Turtucaia şi Balcic, a altor construcţii aferente punerii în valoare a acestei culturi.

Dezvoltată – inegal, însă, în cele două judeţe – era creşterea animalelor, în special a ovinelor (în 1935 în cele două judeţe erau circa o jumătate de milion de oi), a cailor (circa 100.000) şi porcinelor (55.000), marea majoritate a animalelor fiind concentrată în jud. Durostor. Preocuparea autorităţilor în direcţia modernizării agriculturii s-a concretizat prin activitatea camerelor de agricultură, crearea a centre agricole (în jud. Caliacra erau cinci – la Vultureşti, Cavarna, Armutli, I.G.Duca, Bazargic), înzestrate cu selectoare, pluguri, semănători ş.a. La Bazargic, a fost înfiinţată o fermă-model (avea o suprafaţă de 350 ha), al cărei obiectiv era exploatarea agricolă raţională, respectiv creşterea oilor din rasa Karnabat şi a porcilor din rasa Mangaliţa.
Eforturile financiare şi materiale ale Statului se regăsesc, mai elocvent, în sfera lucrărilor publice. Realizările au fost concretizate în refaceri drmuri, în construirea a circa (în perioada 1913-1938) 350 km de noi şosele, respectiv în executarea de lucrări pe o lungime totală de circa 900 km, investindu-se un capital de 170 milioane lei; a fost dată în exploatare linia de cale ferată Cobadin-Bazargic (1915), cu 35 de poduri şi podeţe, şi refăcută linia Bazargic-Boteni (punct de frontieră) (16 km). S-au construit două aeroporturi – la Bazargic şi Balcic; pentru modernizarea portului Balcic, în 1934 a fost demarat un amplu program de amenajare, lucrările proiectate cifrându-se la circa 120 milioane lei (până în 1938 se executaseră lucrări în valoare de 2o milioane lei). De asemenea, au fost executate circa 600 km de linii telegrafice, investindu-se un capital de 10 milioane lei, şi s-au instalat linii telefonice pe o lungime de 570 km de traseu.

Peisajul industrial era reprezentat, cu precădere, de stabilimente aparţinând industriei alimentare (în 1935, din totalul forţei motrice industriale, 85% aparţinea acestei ramuri), subramura morăritului fiind cea mai reprezentativă – în 1934, în jud. Caaliacra se găseau 5 mori sistematice (cu o producţie, în 24 de ore, de 18 vagoane), 30 de mori acţionate cu motoare (cu o producţie de 24 vagoane în 24 de ore), 6 mori cu aburi (cu o producţie de 3 vagoane), 26 de mori de apă (cu o producţie de 3 vagoane), respectiv 27 de mori de vânt (acestea din urmă măcinau numai uruială). Dacă în 1914 erau înregistrate, în cele două judeţe, 892 de întreprinderi de toate categoriile, la începutul anilor ’30 numărul lor se cifra la 5.236; personalul recenzat în toate întreprinderile economice era utilizat (în 1937) în proporţie de 52% în cele industriale, 39% în cele comerciale, respectiv 9% alte întreprinderi.

Edilitatea oraşelor sud-dobrogene comportă, şi ea, schimbări notabile – edificii publice, precum sedii de primării, şcoli, hale, băi, spitale, cazărmi înnoiesc aspectul localităţile, ce încep să beneficieze şi de electrificări (Balcic, Silistra, Bazargic) –, după cum componenta turistică a Coastei de Argint atrăgea, an de an, tot mai mulţi turişti, mai ales la Balcic.
La modernizarea Dobrogei de Sud au contribuit, prin pârghiile specifice, şi finanţele şi sistemul de credit, în general. Creditul bancar se sprijinea, în 1913, pe două unităţi bancare ale Statului Bulgar, pentru ca după această dată Banca Naţională a României să înfiinţeze agenţii în cele două oraşe de reşedinţă judeţeană, le alimentând continuu, cu numerar, creditul, industria şi agricultura sud-dobrogeană. Cât priveşte băncile locale, puterea financiară a lor era redusă; La Silistra existau patru bănci, ca şi la Bazargic, dar susţinerea financiară a activităţilor era fîăcută de sucursalele marilor bănci naţionale (Banca Românească, Banca de Scont).

În schimb, rezultate foarte bune a avut în cele două judeţe sud-dobrogene mişcarea cooperatistă (cu tradiţie şi în Principatul Bulgar), ea fiind socotită una dintre cele mai puternice din Ţară; la începutul anului 1938 această eficientă formă de asociere însuma 105 unităţi cooperatiste de credit, cu un total de 23.000 membri, având un fond de 41 milioane lei). Între aceste unităţi de credit, cele mai numeroase şi mai puternice erau băncile populare (17 la oraşe, respectiv 57 la sate); existau, de asemenea, cooperative de consum, pentru a căror însănătoşire economică, însă, se reclama intervenţia Statului prin alocarea de credite şi, mai ales, prin asanarea respectivelor unităţi. La rândul lor, cooperativele de aprovizionare şi vânzare (16 unităţi), înfiinţate în deceniul patru, şi cooperativele de producţie (6 unităţi), întregeau unităţilor de credit, al căror dinamism era un elocvent barometru al ansamblului mişcării economice sud-dobrogene din anii ’30.
...Din nefericire, tragicul an 1940 avea să întrerupă aceste progrese social-economice şi să marcheze dureros şi destinul românismului în sudul Dobrogei, regiune cedată de către Statul Român, prin Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940), vecinilor sudici; populaţia românească din judeţele Durostor şi Caliacra (circa 100.000 de persoane, respectiv 23.173 de familii) este evacuată în jud. Constanţa (11.124 familii), jud. Tulcea (7.017 familii), în Capitală (641 familii), jud. Suceava (632 familii), jud. Ilfov (576) familii) ş.a.


Despre Stoica Lascu

Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) - fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa) şi profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Autor de cărţi şi studii referitoare la istoria modernă şi contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanităţii Balcanice/românilor balcanici (aromânii&meglenoromânii) şi a spaţiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică şi social-culturală.


Citește și:

#DobrogeaDigitală – „Administrația românească. Cadrilater”: Opt decenii de la Tratatul de la Craiova, când România pierdea Cadrilaterul. Ce prevedeau cele șapte articole