#citeșteDobrogea Crăciunul la românii balcanici (început de veac XX). Diznou vluisiti zboarî di adeţile armâneşţî (I)

La începutul secolului al XX-lea unele dintre tradiţiile şi obiceiurile vlahilor din afara statalităţii româneşti – respectiv, ale celor din Balcani, aromânii şi meglenoromânii –, circumstanţiate diferitelor sărbători, sunt consemnate în scris – şi ele constituie, astăzi, preţioase testimonii privind universul spiritual al acestor reprezentanţi ai Romanităţii Răsăritene. Astfel de mărturii, însă, nu sunt multe – de aceea recuperarea lor întru ştiinţa generaţiilor de astăzi apare nu de puţin de folos, atât din perspectivă etnologică şi dialectală, cât şi, fireşte, de conştientizare identitară. Oferim, în prima (I) parte a materialului, textul conferinţei susţinute la Bucureşti de către avocatul Achile N. Pineta, la 25 decembrie 1908, la sediul din Calea Rahovei al Societăţii de Cultură Macedo-Române.
          Cealaltă parte (II) face referire, pe baza unor Scrisori din Macedonia, la deschiderea – în pofida opunerii grecomanilor şi a autorităţilor ecleziastice locale – a Bisericii aromânilor/românilor balcanici de la Monastir/Bitolia şi prăznuirea Crăciunului la anul 1904.
         
 
Sbor ţînut de d-l A.N. Pineta la ună
şezătoare literaro-artistică çi studenţimea
aromână u-avu, dzua di Crăciun, tru anlu 1908,
în palatea Societăţiļĭei de Cultură Macedoromână
 
Onorat auditor! „Cumu-i muma şi tata, ahtare-i hiļĭlu ş’feata”, dzîçe un sbor a noastru. Şi aşi easte. Ficĭorĭļi undzescu a părinţilor. Şi nu lă undzescu maş că suntu dĭ-un sândze cu nâşĭ. Açea çi nă leagă ninca ma multu di părinţiļi a noştri suntu arăzĭle, credinţele, adeţile până şi huile  çi di ñiçi li videm ş’ļi ’nviţîm ’n casă. Eale suntu thimelĭulu a unei nicuchirată, cum çe s’hibă nâsă, bună i arauă.
Ca cum easte trî ună fumeaļĭe, trî ună casă, aşi easte şi trî un popul întreg, trî ună naţiune. Sândzile şi limba cu arădzĭle, credinţele şi adeţile fac suflitlu a unuĭ popor. Eale tute dadun dispartu ună fară di altă, şi armase suntu nâse dila striauşĭ. Cu cât tute suntu ma ghine ţinute şi avigļĭate, cu ahât açel popul i asiguripsit ma multu. Ca cum aradăçinĭle suntu ca ma multe, ma abândoase şi ca ma sânâtoase, aşi şi arborele easte ma afirit di pericule: cât mare s’hibă uscăcĭunea şi cât ma multe şi ma arale vimturi si suflă, el nu s’usucă şi nepăsător mutreaşte la tute aspărerile çi lĭ-viniră tra si ş’treacă arada.

Içido aromân prinde si-l s’cunoască şi si-l tiñĭsească pi açel thimelĭu a naţiuniļĭei a lui. Maş atumçea va s’cunoască putearea şi ţînerea neamului a lui, şi câtu s’hibă arauă dzua di astădzĭ, nâs nu ş’chearde curaĭulu, nu si aspare, nu desperă.

Tu amare vedzĭ nă cârave çi s’aluptă cu dăldzĭle turbate. Tine dila mardzine u paşti cu ocļiļi, şi ti hâriseşti multu vidzânda câ u scoate în cap. Şi frică ţi-easte s’nu pată, şi inima-ţi bate. Câpitanlu a ļĭei însă ş’ marinarĭļi ş’trag calea ninte, fâră vârnă cripare: cunoscu nâşĭ adărâmintlu a ļĭei.
Aşi him şi noi cari ştim că adârâmintlu a naţiuniļĭei aromânească easte di açel ma vecļĭul, ma avdzîtlu şi cama vârtoslu adârâmintu di tute alante di pri loc: adărâmintu roman. Şi di ahâte ete s’dzîçe şi va si s’dzîcă: romanlu nu cheare.

Că suflitlu a poporului a nostru e roman, va s’videm ş’di puţînile çi-am s’vă spun trî adeţile şi credinţele a noastre din sărbătorile aeste.
 
Doamne şi domni,
Omlu sălbatic (agru), ca cum şi açel civilizat (pulitipsit), omlu vecļĭu ca cum şi açel di-astădzĭ, cu un sbor içe om cridzu di totuna, şi daima va s’creadă, că lumea, adică tute çi nă ved ocļiļi, suntu adârate di-ună fiinţă căma mare, Dumnidzău. Ma omlu vecļĭu ca cum şi açel sălbatic din timplu a nostru nu putu s’agĭungă cu mintea-ļĭ la un singur Dumnidzău. El imagină (adâră cu mintea-ļĭ) fiinţe superioare Dumnidzadzi tui çe lucru çi nu putea si ş’lu explică (achicăsească) lucru di care s’mira că nu putea si-l facă ş’nâs. Miliuni erai Dumnidzadzĭļi. Aşi era şi la romani, striauşĭli a noştri, şi la greçĭ şi la alante mileţĭ.

La striauşĭlĭ a noştri omlu di cându s’aminta şi până murea, bâna agĭutat, avigļĭat i avinat di açelĭ Dumnidzadzi. (Ună dzînă agĭuta pi muļĭeri la façire; mirele spunea çi dzîle va s’aĭbă ñiclu. Un dzău discļĭdea ocļĭļi a natlui tra s’veadă, altu îl înviţa s’arâdă, altu cum s’mâcă, altu cum si sburască; altu îl viglĭa cându işea din casă, altu lu-aduçea a casă; altu îl înviţa s’imnă, altu tehne... Trî içido lucru şi Dumnidzău... Featile avea dzîne çi lâ dâdea muşiteaţă, gĭone muşat şi trâpsit... açea çi visa nâse... Içe isnafe îşĭ avea D-zăul a ļĭeĭ patronlu, cum astădzĭ isnăfurile au patronĭ pi sâmţi. Picurarlu ş’avea D-zău, şi-avea şi sărbători mări trî tiñia lui, tra s’lĭ adavgă oĭle şi s’le-apără di luchĭ. Prâmâtefţiļĭ şi furiļĭ avea dadun un ?! Cându furĭļi ḿirdzea s’fură acļĭma pi D-zăul a lor tru-agĭutor şi ļĭ tâxea ună parte di lucrăle çi-avea s’agudească: ca pirvulĭaţiļi a noştri cu St. Gheorghe lor! „Gĭoia” şi „Vinerea” çi li tiñĭsescu şi di care s’aspar muļĭerĭle a noastre suntu dzîne cum fu şi açel D-zău „Mercurĭu” çi pirvulĭaţĭļi lu-alâxiră cu St. Gheorghe).

Romanĭļi, tra s’lĭ-aĭbă pi Dumnidzadzi di partea lor, avea sărbători mărĭ, cându lâ făçea curbane. Tu decembrie şi ghinar – s’ļĭau ma, aeşti doi meşi – striauşiļi a noştri aveau açeale cama mărĭle sârbătorĭ: Feriae, vacanţele. Era timplu trî arupas. Poporul roman si ştie că era ma ninte un popul di agricultorĭ. Ştim ninca că până tu 1 di decembrie agricultorlu ş’bitiseaşte lucrul di pi câmpu şi are tu-ambare tut çi scoase dit agru. Romanĭļi însă nu agârşea că tut çi avea adunată, nu lâ-l deade maş mintea şi braţele a lor şi a fumeļĭlor a lor. Eļĭ avea avdzîtă dila părinţi şi aeşti dila auşĭļĭ a lor, cari auşi dzîçea că li ştiu dila auşĭļĭ a părinţĭlor lor că fu un D-zău çi-ļĭ înviţă pri românĭ întânĭa oară cum s’ară şi si seamină agrul. Açel Dumnidzău era Saturnu.

Nâs lâ spuse, lâ discoperĭ a romanĭlor grânlu şi poamĭle. Tr’açea ca tu 24 di decembrie ma marĭle preftu scutea graĭulu, dâdea di hâbare că sărbătorĭle al Saturnu ahiursescu. Ficiorļĭ de-alantă parte alâgau prit câsâbălu tut, pri tute sucăchĭle, di casă, casă, strigândalui şi cântândalui: Io Saturnalia! Oamenili aduçea a D-zăului curbane lucruri adârate di grâu: culaçĭ, cozonaçi – placenta, cum lâ dzîçea –, şi fructe (ca mere, miçi...). Sărbătorĭle aeste ţînea treĭ dzîle şi lâ dzîçea unctae, aumte – grase că s’tâļĭa porçĭ, şi s’mânca multă care di porcu.

Şi mări erau ziafeturĭle; tută lumea hârioasă; porţĭle a caselor harvale, discļise, şi ĭu ti duçeai measă teasă aflai. Iar açeļĭ çi lâ ma dâdea di mână, împârţa pi la oarfânĭ di tute buneţĭle. Până şi sclavĭļi şidea dzîlele açeale la measă cu domniļĭ a lor. Apoĭ gusturĭle açeale ma multele atumçealuĭ ş’era: s’fâçea ş’mâscâradzi (carnavalĭ). Şi aeste tute s’fâçea tri aduçeare aminte a etăļĭei cându Saturnu fu tu Italie, di bâna oaminĭļi ca tu parădis: tuţĭ era liberĭ (cathe un di caplu a luĭ), tuţĭ egalĭ (nu un ma ñic, ma slab, ş-tr’açea câlcat ’ncicioare) tuţĭ fraţĭ; iar loclu scutea trî tuţĭ di içe-ļĭ lipsea a omlui, care nu avea s’asudă di dimineaţa ş’până seara ca si scoată nă bucată di pâne trî nâs ş’trî scumchĭļi a luĭ.

Tut tu decembrie era ş’sărbătoarea ali Vestă, niveasta al Saturnu. Nâsă era muma şi aplicătoarea D-zăĭlor, muma multu durută şi multu bună. A ļĭeĭ îļĭ s’aduçea curbane turte curate, cum s’dzîçea, turte adârate cu mare angâtan ş’di mâni curate (ca liturghiĭle...).

Aestă Dumnidzoanĭe avu ună hiļĭe care nu vru si s’mârită; di açea armase tută bana-ļĭ feată (virghină). S’cļima ş’nâsă Vesta ca mâsa, şi era dzîna a foclui (a piraļĭei). Tu vatra a tutulor caselor prindea s’ardă nicurmat foclu... s’nu si astingă vârnă oară că ma s’astindzea, era ca vaĭ di açea casă. Featele prindea s’aĭbă angâtan trî aestă. Cum Vesta muma ş’Vesta hiļĭa avea ună mumă, cu timplu oamenĭļi le-amisticară, adărară di douăle ună. Şi Vesta armase muma zăĭlor şi Virghina curată (a foclui). Meslu decembrie fu ’nclinat a ļĭei, ca cum ma ’napoi creştinismulu lu-’ncļină al St. Andrei. (Di-açea lĭ armase ş’până astădzĭ muma di Andreĭlu.)

Întânĭa dzuă di içido mes s’acļima la romanĭ Calendae. Di tuţi meşļi ghinarlu avea Calendele açeale ma zilipsiţile şi aştiptate cu multă harauă ş’cu nearâvdare di ficiorĭ. Tu dzua aestă di Calende era ciumbuzi mărĭ, sârbătorĭ ca di Paşti. Iar nincă di seara, di apirin Calendae, ficĭorĭļi si scula cu noaptea ’ncap s’adăra ca pricĭle asuna cu chipure şi dumbăra. Intra ’n casele a oamenĭlor, strica ca prăvdzîle, sghira, făçea ş’gusturi, trî arâdeare ... ĭar nicuchirĭli a casăļĭei lă dâdea paradzi. Dimineaţa doi ficĭori lua lumăchi (di masin) şi s’duçea prit case şi ura: harauă şi ghineaţă s’hibă tu aestă casă, câţi ficĭori, ahâţi purçeļĭ, ahâţi ñĭelĭ, ş’di içe lâ va inima.

Aestă sârbătoare multu mare, Calende, çi cum va dzîş era ună soe di Paşti, nu u avea alte mileţi, nu u avea niçi greçĭļi. Ditr’açea cându un roman vrea s’dzîcă că un lucru nu va s’facă vârnă oară, dzîçea va s’facă (i aşteaptă) ad Calendas graecas, la Calendele greçeşti aşi cum dzîçem noi „Trî Paştile a caļĭlor”.
 
Doamne şi domni,
S’vă urdin tute adeţile dit açeale mări sârbători dit decembrie şi ghinar, ştiu că şi trî mĭne nu easte plăcut, ma şi trî domniile voastre i ninca cama arău. Va s’vă plictisescu de-aghinealui. Nu-i sborlu, mulţi va s’plictisiră ş’di câte spuş. U ştiam di ma ninte, ma lipsea s’vă dzîc pri ma mărĭle mărĭle ş’cât ma puţîne di açeale sârbători çi striauşĭli a noştri romani le avea tu aeşti doĭ meşĭ ’nainte tra s’dipună pi loc hiļĭlu al Dumnidzău ca si-ļĭ înveaţă pi oamenĭ calea ’ndreaptă, s’lă spună că easte maş un Dumnidzău, çi feaçe tute câte s’ved pi loc şi ’nçer: Dumnidzălu bun, milos, adevăratlu Dumnidzău.

Noua credinţă – creştinătatea, nu va dzîcă că nu putea s’veadă cu ocļĭ bunĭ açeale adeţĭ, açeale sârbători çi s’fâçea trî tiñĭa alântor D-zăi mincinoşĭ, calbiţi. Părinţiļi a bisearicăļĭei creştine s’deadiră s’facă pi oamenĭ s’ļĭ alasă, s’ļi apârâţească.

Ma-ţĭ ṽine greu s’alaşi un lucru çi lu-aflaşĭ di zâmane, cu care ti ’nviţaşĭ. Intrară tu sândzile a oamenĭlor açeale adeţi. Tr’açea s’dusiră chirute tute aspârerĭle şi afurisirĭle çi arucară părinţiļĭ a bisearicăļĭei tra s’ļĭ facă pi oamenĭ si s’alasă de ahtări adeţi. Aşi, ş’până tu 691, bisearica era contra lor: tu anlu açel s’adunară tuţĭ părinţiļĭ a bâsearicăļĭei – şi tu canonlu 62 scriu că creştiniļĭ s’facă ghine şi s’nu s’ducă la Calendae că sunt sârbătorĭ pâgâne, nu creştineşti. Ma carĭ s’lĭ-avdă? Lucrurĭle ḿirdzea ca ma nainte, şi bisearica atumçealui vidzu că nu easte lişor lucru ca lumea s’alasă açeale adeţi, di care s’liga ahâte aduçeri aminte di-ete întredzi. Ca ma greu era cu pâgânĭļi, hurghiaţiļĭ.

(Sborlu pâgân, sbor roman, va s’dzîcă hurghĭat. Si ştie că hurghĭaţĭļi ţîn ma multu la adeţĭle a lor ş’cu greu ļĭa alte, las s’hibă aeste şi ma bune. Creştinătatea s’arâspândză lişor prit câsâbădzi, ma prit horĭ amână si s’tindă; şi agĭumse un timpu cându câsâbădzĭļi era creştinĭ, ĭar hurghĭaţiļĭ (pâgânĭļi) necreştinĭ. Di-atumçealui armase numa di pâgân tră açel çi nu e creştin.)
Şi cum vă dzîs, cu hurghĭaţĭļĭ bâsearica vidzu că nu u scoate ’n cap aşi lişor, ditr’açea s’mindui că nu prinde si-ļĭ ļĭa cu arăulu. Ia çe s’minduiră părinţĭļĭ a bisearicăļĭei: ninca di cându s’bâga thimealĭle a organizaţiiļĭei bisearicească: credinţele şi adeţĭle aeste suntu romane, că maş romanĭļi le-au. Nâsi suntu ma mulţĭļĭ tu Evrope şi domniļĭ a lumiļĭei întreagă. Si-ļĭ luăm cu trop. Şi ahĭursiră si si’ntreabă: aeşti romani tra cari D-zadzi au sârbătorĭle dit decembrie şi ghinar? Trî Saturnu, D-zău çi bână pi loc cu oaminĭļi, şi fu açel ma bunlu tată trî nîşi. Timplu a lui îl caftă oamenĭļĭ, că atumçealui era liberi, egali, fraţĭ şi fericiţĭ. Suntu şi sârbătorĭle trî Vesta, muma Dumnidzadzĭlor şi Virgina curată.

Multu ghine ş’dzîsiră părinţiļi a bisearicăļĭei. Şi noi creştinĭļi avem pi Cristos, hiļĭu di Dumnidză, şi nâs Dumnidză, care s’dipuse pi loc, bâna ca içe om, trapse nitraptele maş tra s’ascapă lumea di picate şi tra s’înveaţă pi oamenĭ s’hibă fraţi, şi s’vor şi si s’agĭută, nu ca pâgânĭļi maş tu dzua di sârbătoare al Saturnu, iar tu tute alante dzîle, anlu întreg, îļĭ avea pi sclavĭ ca prăvdzĭ. Cristos dzîse: „tuţĭ him hiļĭ a unui Dumnidzău, tuţĭ him fraţi, şi açel care are sclav pi un om, are sclav pi frate-su, şi care ş’ţîne pi fratele sclav, nu-i hiļĭu al Dumnidzău ş’nu va s’veadă împărăţia cerurĭlor”. Aeste sunt zboarăle di adevărat Dumnidzău; aesta-i înviţătura açea noauă, açea dreaptă.

Şi noi îşĭ dzîçea părinţiļi a bisearicăļĭei creştină, şi noĭ avem ună sâmtă muļĭare, binecuvântată între muļĭerĭ, împlină di hări, şi di harea a ļĭeĭ tute siminţăle (neamurĭle) di pri loc va s’hibă binecuvântate. Nâsă va s’da ascâpare la tută lumea. I Maria – S-tă Mâria, virghina curată şi muma al Dumnidzău – Cristos.

Tut aşi aflară, ş’trî alante sârbătorĭ pâgâne, sâmţi criştinĭ, şi aşi bâgară sârbătorĭ creştine tu loclu açĭlor pâgâne. Alâxiră nume, adâvgară şi părţi di religĭa creştină şi aşi agĭumsiră oamenĭļi la ună credinţă pâgâno-creştină, care cu timplu s’cură de pâgânismu, ma îşĭ cheare muşiteaţa, poezia.
Aşi striauşĭli a noştri s’feaçiră creştini şi-şi ţînură şi adeţile.

Tu loclu a sârbătorĭlor al Saturnu s’bâgă Naşterea Domnului (dzua cându s’feaçe Cristolu). Culaţĭļi al Saturnu armasiră: s’dau ninca la culindari. Turtele curate (adârate di mâni curate, ma mult di feate), turtele ali Vesta suntu astădzi la noi tigăñĭle ali S-tă Mărie, că-i lihoană, ca cum ş’era şi Vesta. Tute adeţile çi suntu la içe lĭhoană, adeţĭ vecļĭ, romane ş’nâse, le-adară muļĭerĭle a noastre ş’dzîlĭle aeste trî S-tă Mărie (s’bagă un her în foc, nu ti-alasă s’ti scoli noaptea s’beai apă şi alte multe).

Dzîçeam că foclu ali Vesta nu prindea şi si astingă, ş’aestă adete armase: ’n seara di Colinde s’bagă tu foc ună cucĭubă ş’nu u alasă si s’astingă, niçĭ nu-u învâlesc tu cĭnuşe. Apoĭ şi alâgarea şi strigarea ficĭorĭlor pi la case armaseră: alagă ş’la noi ficiorĭļĭ di casă ’n casă ş’dă di hâbăre că s’feaçe Cristolu dzîcândalui: „Bună dimineaţa: Hristolu s’feaçe” şi nicuchirlu i nicuchira a casiļĭei lă u toarnă: „S’v’alghească faţa”. Nu strigăm ninca: „Colinda, babo, Colinda?” Până ş’numa di Colinda u ţânum, u avem.

Spuneam că la romanĭ s’duçea prit case cu lumachea şi ura: harauă ş’ghineaţă s’hibă tu aestă casă: câţi ficiorĭ, ahâţi purçelĭ, ahâţi neļĭ, s’di tute. Şi astădzĭ la noĭ, tu dzuă di Crăciun, cându s’tornu oamenĭļi di la bisearică, prinde s’ṽină a casă cu ună lumache i lemnu tu mână,  s’aproache di vatra casiļĭei şi duc lumachea di-avârliga foclu urândalui s’aĭbă açea casă ficiorĭ, feate, oĭ, căpri, porçi, casă împlină di tute buneţile.

Dzîsim că Saturnalele s’cļima unctae, aumte, grase, că s’tâļĭa porçĭ. Crăciunlu a nostru s’feaçe fără carne di porcu? Spuneam că tu sârbătorile aeste s’fâçea ficioriļi ca price, ş’ca içido lă triçea prit minte. Fâçea gusturi, şicadzĭ. Astădzĭ trî Aghĭu-Vasile nu suntu carnavalĭ (mâscaradzĭ), aliguceari? Ca şi stau s’vă spun câte adeţĭ n’armasiră dila romanĭ, prinde si u ļĭau di la amintare (façerea) a unei muļĭerĭ, s’treaçim pi la pâtidzare, la ’ncurunare, la ’ngrupare, cu un sbor tute adeţile çi lĭ avem. Ş’după çe va vă plictisescu cu spunearea lor, va s’agiundzem si spunem ca ma ’n sus că credinţele şi adeţĭle a romanĭlor suntu a noastre, şi credinţele şi adeţĭle a noastre suntu a romanĭlor. Noi le-avem di la nâşi. Vidzum că maş nâşi le-avea ş’maşĭ di la nâşi putum s’le-avem. Ş’ca s’aibă şi alte neamurĭ (mileţĭ) nâscânte adeţĭ çi u aduc cu a noastre, si ştiţĭ că nâse le luară dila noi. Aşi, şi greçiļi au Colinde, s’duc ş’ficiorĭļi a lor s’culindeadză, ma le luară di la noĭ, cum luară şi alte multe. Nu noi le luăm di la nâşi. Nu, că eram multu fuduli di numa noastră di romani şi di lucrăle a noastre; aveam cu çe s’nă alâvdăm.
Eram domnĭļi a lumiļĭei iar alanţi, xenĭļi, nă zilipsea lucrurĭle, arădzĭle a noastre cum sclavĭļi zilipsescu bana domnĭlor a lor. Numa di roman aduçea frică la tuţĭ. Ş’cari di cari vrea s’u ļĭa. Greçiļi nu s’dzîc până astădzĭ rumneos? Bune timpurĭ era açeale trî noĭ! durute şi alâvdate dzîle! Nu mĭ vine s’ļ bagă numa di timpurĭ al Saturnu, că eta al Saturnu nu fu de cât tu mintea striauşĭlor a noştri ş’poate nu va s’ṽină vârnă oară pi loc... Ma eta noastră di gĭuneaţă, di aname, di domni pisti tute locurĭle ş’tute amările, fu... U spune istoria a tutulor neamurilor, u spun locurĭle ĭu s’află fraţĭ di a noştri. Suntu ninca pri tut romani. Fu; fu eta noastră şi trî çe nu va s’vină ĭara trî neamul aestu çi nu u merită bana diastădzĭ? Va s’ṽină dzîle bune că nu pot eu s’cred că va s’arâvdăm ninca multu s’him spuşĭ cu dzeaditlu ca un popul çi nu-şi va muşata luĭ limbă, vecļĭle, curatele şi muşatele a luĭ adeţĭ. Nu mĭ u ’ncape mintea că va s’ma ţînă multu purtarea di gileaţĭ a soiļeĭ a lor çi u au mulţi di a noştri trî haraua a duşmanĭlor. Agĭundze aruşinea di până astădzĭ, şi e timplu s’nă diştiptăm.
Iar voi muļĭerĭ aromâne, çi tu lumea tută nu aveţĭ soaţă, soaţă tu minte, purtărĭ, lucru iconomie, voi aromâne, curate ca Vesta, ca S-tă Măria, avigļĭaţi ş’ca până tora limba s’muşatele a noastre adeţi. Că maş voĭ nă lĭ-avigļĭat. Voĭ nă ţînut sândzile curat, că la alte mĭleţe aromânlu cu minte nu putu s’află ună feată i muļĭare care s’vă ia loclu ’ncasa aromânească. Noi vă u-avem trî borge, că n’ascâpat neamlu, voĭ fâçeţi ş’di aoa ’nainte cum va armase di zâmane.
Iar voĭ, tiniri cu carte, voĭ bâgaţĭ-vă ureacļĭa la cânticlu şi la plângutle a muļĭerĭlor aromâne! Adunaţĭ arăzĭle şi adeţĭle! Fâçeţi pe içido aromân s’li cunoască ma ghine că aşi îļĭ învârtoşadză sufletlu aromâneascu. Aprucheaţĭ-lă inimĭle di inimĭle a voastre ş’façeţi ca la bâtearea a unei inimă s’bată tute, şi ună turlie. Că maş atumçealui Crăciunlu nu va s’află pi aromânĭļi a noştri de acasă tu hala di estan.
 
● „Dreptatea” [Salonic], I, nr. 52, 25 decembrie 1911, pp. 2-3.
Text republicat şi în:
          ● Texte aromâne din perioada modernă (1867-1914), în Constantin Buşe, Ionel Cândea (editori), Studii de istorie (Academia Oamenilor de Ştiinţă din România – Secţiunea de ştiinţe istorice şi arheologie. Muzeul Brăilei), II, Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2013, pp. 117-206.
 

Citește și:

Sub egida Filialei Constanţa a Societăţii de Ştiinţe Istorice IORGHIANA 149 – în vreme de pandemie, conferinţă on-line la Colegiul Tehnic „Nicolae Titulescu” din Medgidia