#citeșteDobrogea Hadrian Daicoviciu – o viață dedicată istoriei Daciei romane

Hadrian Daicoviciu (n. 11 octombrie 1932 – d. 8 octombrie 1984) a fost un arheolog și istoric român, fiul istoricului Constantin Daicoviciu.
A obținut titlul științific de doctor în istorie. A fost profesor universitar, membru al Societății de Studii Clasice și al Uniunii Internaționale de Științe pre- și protoistorice și director al Muzeului de Istorie al Transilvaniei și al Institutului de Arheologie din Cluj-Napoca.



S-a remarcat ca epigrafist, fiind specializat în istoria antichității. El a depus o muncă susținută de cercetare dedicată aproape exclusiv istoriei Daciei dinainte și după cucerirea romană. Este autor a mai multor lucrări despre istoria și cultura dacilor. A obținut Premiul „Vasile Pârvan“ al Academiei Române.

Erudit istoric, renumit arheolog, eminent profesor universitar, distinsă personalitate a vieții culturale clujene și românești, Hadrian Daicoviciu este prezent în spiritualitatea românească prin contribuțiile sale la istoria Daciei romane. Întreaga viață și activitate ale lui Hadrian Daicoviciu au fost strâns legate de Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei. A copilărit în clădirea muzeului alături de tatăl său, academicianul Constantin Daicoviciu, jucându-se printre monumentele din curte, a trăit în muzeu și a „plecat” tot de aici, prematur.

Hadrian Daicoviciu s-a născut la Cluj în ziua de 11 octombrie 1932. A urmat clasa primară la Școala de Aplicație de pe lângă Școala Normală de fete din Cluj, iar clasele II și IV la Școala de Aplicație de pe lângă Școala normală de fete din Sibiu.

Ulterior, s-a înscris la cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr” din localitatea sus menționată, dar nu a rămas aici decât până la revenirea din refugiu, fiind acceptat, ulterior, la Seminarul Pedagogic Universitar din Cluj (devenit succesiv Liceul de Băieți nr. 3 și Liceul „Emil Racoviță”).

A absolvit Liceul în anul 1951, obținând diploma de bacalaureat cu nota 10. Primii doi ani la Facultatea de Istorie (1951-1953) i-a urmat în cadrul Universității „V.I. Ulianov” din Kazan, iar ultimii doi la Universitatea „V. Babeș” din Cluj, beneficiind mai apoi de diplomă de merit.
În anul 1955 a fost numit preparator la Facultatea de Istorie-Filosofie, urmând, pe rând, toate treptele universitare: preparator principal (1956), asistent (1957), lector (1961), conferențiar (1973), profesor universitar (1977).

Între anii 1961-1966 a funcționat ca și lector la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj, respectiv Oradea. La 15 noiembrie 1966 a fost numit șef al secției de istorie veche la Muzeul de Istorie al Transilvaniei pentru ca, la 1 ianuarie 1969, să devină director adjunct, respectiv director plin (februarie 1974).

A colaborat la PONTICA (nr. 4 din 1971), cu sugestivul titlu: „Burebista și Dobrogea”, articolul din care vă prezentăm în continuare un fragment.

„Burebista și Dobrogea
Între 55 şi 48, litoralul pontic e cucerit. Prima cetate atacată, ocupată şi pustiită e Olbia. Tyras suferă aceeaşi soartă. Histria a fost asediată, după cum mărturiseşte decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, zidurile i-au fost distruse, teritoriul rural ocupat timp de trei ani şi mulţi dintre cetăţeni au fost făcuţi prizonieri, trebuind să fie răscumpăraţi cu sume mari de bani. Numai după tratative îndelungate asediul a fost ridicat şi geţii s-au retras de pe teritoriul rural al Histriei, încetînd pustiirea ogoarelor, dar cetatea a plătit, fără îndoială, această linişte cu recunoaşterea autorităţii lui Burebista.

Despre Tomis se ştie că a suferit un greu asediu şi că mulţi cetăţeni au fugit din oraş. La Callatis, n-ar fi exclus ca tot de pe urma distrugerilor provocate de atacul lui Burebista să fi fost necesară refacerea unor edificii, despre care vorbeşte o inscripţie. Cetatea Odesso cunoaşte o pribegie în masă; o inscripţie din Mesembria îi cinsteşte pe cîţiva din strategii oraşului, care s-au distins în luptele împotriva lui Burebista. Cum s-a sfîrşit asediul nu se ştie, dar Mesembria a trebuit, desigur, să recunoască în cele din urmă autoritatea regelui dac; acelaşi lucru s-a întîmplat și cu Apollonia. De la Olbia pînă la Apollonia, litoralul pontic se afla în mîinile lui Burebista, care pînă în anul 48 î.e.n. îşi completează cuceririle, ducîndu-şi cetele victorioase la poalele Balcanilor și în Illyria, aţîțîndu-i la revoltă împotriva Romei pe dalmaţi etc. Orașul Dionysopolis a fost cruţat datorită relaţiilor de prietenie pe care de multă vreme le întreţinea cu daco-geţii, dar, evident, şi el se supunea lui Burebista.

În cîţiva ani, aşa cum spune Strabo, de la 60 la 48, Burebista făurise cu sabia în mînă un mare stat ce se întindea spre apus și nord-vest pînă la Dunărea de mijloc și Morava, spre nord pînă la Carpaţii Păduroşi, spre est pînă la Olbia şi Pont, iar la miazăzi pînă la Haemus. Cucerirea Dobrogei fusese una din ultimele etape ale acestei rapide expansiuni. Puterea lui Burebista şi în alegerea încheiată cu Pompeius părea să asigure durabilitatea stăpînirii dacice între Istru și Pont, dar victoria lui Caesar la Pharsalus a răsturnat brusc situaţia. Noul stăpîn al Romei nu putea tolera existenţa unui puternic stat dacogetic în apropierea provinciilor romane din Peninsula Balcanică și Appian ne informează că, potrivit planurilor strategice ale marelui comandant roman, expediţia împotriva dacilor urma să fie declanșată înaintea celei din Orient. Nu încape îndoială că dictatorul țintea şi la smulgerea Dobrogei din mîinile lui Burebista. Ceea ce Caesar n-a mai apucat să realizeze a înfăptuit însă înlăturarea lui Burebista de către elementele nemulțumite ale aristocraţiei daco-getice: după moartea energicului rege, vasta lui stăpînire se destramă. Dobrogea ajunge să fie împărţită între reguli, ale căror certuri vor atrage în curînd aici armatele lui M. Licinius Crassus, pregătind astfel includerea efectivă, pentru aproape 600 de ani, a ţinutului dintre Dunăre și Mare în Imperiul roman”.


Citește și:

#citeșteDobrogea In Memoriam Hadrian Daicoviciu, unul dintre cei mai mari istorici ai României (document)