Dobrogea în anul 1925 (III) - Patrimoniu și viață economică

La jumătatea anilor 20, provincia pontică se afla pe un vizibil drum ascendent în ceea ce privește situația economică. Mai erau numeroase probleme de rezolvat, dar, cel puțin în comunele urbane ale celor patru județe (Constanta, Caliacra, Durostor și Tulcea), multe sectoare de activitate (comerț, industrie) înregistrau progrese importante.
 
De departe, Constanța, prin portul ei modernizat, devenise un centru prosper și în continuă progresie, bifând an de an cifre record la capitolul operațiuni de import-export.
 
Statul român făcea eforturi și infuzii financiare și pentru reglementarea altor sectoare ale economiei, dar în mediul rural progresul se efectua mult mai lent.
 
Sectorul silvic era unul cu probleme, Dobrogea fiind o provincie săracă la capitolul „aur verde”. În Evul Mediu avusese numeroase păduri, acestea întinzându-se pe o optime din suprafața totală a ținutului. Pădurile au început însă treptat să dispară, fiind exploatate intens de stăpânirea otomană. Situația a devenit profund de gravă în secolul al XIX, de la începutul acestuia și până la 1878. Pe fondul războaielor purtate contra Rusiei țariste, Imperiul Otoman a intensificat exploatarea lemnului din Dobrogea. Cantități uriașe au luat drumul capitalei Constantinopole, al cărui nume avea ulterior să fie schimbat în Istanbul, în 1923 (când se mută oficial și capitala Turciei – la Ankara).
 
Pe lângă exploatarea otomană, pădurile Dobrogei, mai ales cele din județul Tulcea, au fost exploatate și de Comisia Europeană a Dunării (CED), după 1856, anul în care se încheie Războiul Crimeii. Toți acești factori au condus la situația ca, la începutul sec. XX, provincia să fie foarte săracă la capitolul păduri, acestea fiind aproape inexistente în centrul ținutului sau pe coasta litorală. Administrația românească a încercat să remedieze această problemă, iar între 1900 și 1925 efectuase acțiuni de împădurire pe câteva mii de hectare. La data noastră de referință, Dobrogea avea păduri de fag, tei, carpen și ceva stejar, dar nu putea rivaliza cu alte provincii românești.
 
În ceea ce privește viticultura, situația se prezenta ceva mai bine, plantațiile de viță de vie de aici fiind foarte apreciate în țară și nu numai. Podgoriile Sarica Niculițel erau deja bine cunoscute. Astfel, în a doua jumătate a sec. XVIII, în timpul domniei țarinei Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796), mii de căruțe încărcate cu butoaie de vin tulcean luau drumul Rusiei și Poloniei. Din vremurile acelea, podgoria nord-dobrogeană era cunoscută și sub numele de „pivnița împărătesei” . În 1925 Tulcea avea în jur de 6.000 de hectare de viță de vie, iar Constanța, mai puțin de jumătate (în jur de 2.400 de hectare). Județul Tulcea ocupa la nivel național un merituos loc doi, fiind întrecut doar de Putna. În județul Constanța, cea mai apreciată podgorie era cea de la Ostrov, pe malul Dunării.
 
Dobrogea era o provincie în care creșterea animalelor reprezenta un sector vital. De-a lungul secolelor, păstoritul a fost în aceste locuri extrem de important. Iarba stepei pontice dădea un gust deosebit cărnii de oaie, iar animalele aduse din acest ținut au fost veacuri întregi la mare căutare în piețele din Constantinopol.
Un recensământ al animalelor, efectuat în 1922, a relevat existența în Dobrogea a unui număr de 1.040.382 de oi, cifră mult superioară față de cele din alte provincii românești.
Tot în 1922, în cele patru județe ale provinciei erau înregistrate 44.915 capre, 101.588 porci și peste 250.000 de vite.
Calul dobrogean a continuat să fie foarte apreciat și la începutul sec. XX, așa cum fusese și pe timpul stăpânirii otomane. În 1922 în cele patru județe erau crescuți 150.257 de cai, astfel că Dobrogea întrecea la acest capitol Moldova, Transilvania sau Oltenia (dar nu și Basarabia și Muntenia).
 
În 1925 un sector aflat în creștere era apicultura, Tulcea mai ales înregistrând cifre din ce în ce mai bune, fiind un județ renumit pentru producția de ceară și de miere.
 
Un domeniu economic forte al Dobrogei, în care deținea supremația era evident piscicultura. I-am alocat însă acestui sector un articol cu informații amănunțite - #citeșteDobrogea: Detalii economice din Dobrogea anilor ʼ30 (IV). Industria pescuitului și zonele piscicole unde facem referire și la situația din anii 20, motiv pentru care nu vom relua datele și în această serie.
 
Revenind la creșterea animalelor, trebuie spus că principalele tranzacții comerciale în domeniu se efectuau atât în piețele comunelor urbane, cât și în numeroasele târguri și bâlciuri ce se organizau în diverse zone ale provinciei.
Cel mai important târg în acest sens era Panairul de la Medgidia (panair – târg în turcește), eveniment cu tradiție. Pe vremea în care așezarea încă se numea Kara-Su, la jumătatea sec. XVIII, Sultanul Mahmud I îi dăduse târgului o formă clară prin construirea unor barăci destinate exclusiv tranzacțiilor comerciale.
Panairul a continuat să fie cel mai important târg al ținutului. În 1925 se ținea de două ori pe an, în lunile iunie și în octombrie. Se vindeau aici animale, unelte agricole, căruțe și alte obiecte de manufactură, iar pe timpul Panairului tribunalele comerciale se mutau temporar la Medgidia, pentru a judeca pricinile apărute între negustori. Un alt bâlci important se ținea la Hârșova, anual, în luna septembrie, și era nu doar loc de negoț (inferior Panairului), ci și prilej de petreceri populare.
 
(Va urma)
 
Bibliografie
Anuarul General al Dobrogei - Călăuza administrativă - Comercială - Industrială, Camera de Comerț și Industrie Constanța, Ediția I - 1925, coordonatori  insp.com Oct. Văleanu, secr.gen. Camera de Comerț
Anuarul Statistic al României 1924, Editat de Tipografia Curții Regale, București, 1925
Anuarul Statistic al României 1925, Editat de institutul de Arte Grafice Eminescu, București, 1926
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absolvit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene.
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018. 
 
Citește și:

Dobrogea în anul 1925 (II) - Porturile maritime