#DobrogeaDigitală Începuturile comunei Valu lui Traian - perioada antebelică

• Cele două sate vechi Omurcea și Hasancea alcătuiesc actuala comună Valu lui Traian. 

Cartea „Valu lui Traian în anul centenarului“ prezintă monografia comunei Valu lui Traian în șase capitole care abordează fiecare perioadă din istoria localității, dar și domeniile de interes. Ușor de citit și pe înțelesul tuturor, monografia este o adevărată comoară informativă. 
 
Primul capitol „Valu lui Traian - origini și istoric“ este structurat pe trei subcapitole care ilustrează trei perioade istorice: antebelică, interbelică și comunistă. 
 
În Dobrogea otomană existau două sate Omurcea (Valea Seacă) și Hasancea (Valu lui Traian) care erau așezate pe linia celor trei valuri: Valea mare de Pământ, Valea de Piatră și Valul Mic. Valu lui Traian nu exista propriu-zis. Practic în locul actualei comune erau cele două sate vecine ante-menționate. Omurcea era un sat vechi turcesc, iar Hasancea tătăresc.
 
„Începând de la răsărit, valea Carasu se numeşte Valea Hasancea şi se întinde de la Dunare până aproape de actualul cartier Palas al Constanţei. În secolul al XIX lea se construiește de-a lungul acesteia, de către o firma engleză, calea ferată Constanţa — Cernavodă în baza unui tratat făcut cu Imperiul Otoman. Lungimea acesteia este de 13 km şi pe ea sunt aşezate satele Omurcea, Murfatlar şi Alcapu. Este urmată de Valu lui Traian și de linia ferată. În aceeaşi perioada se construieşte și drumul Rasova-Constanța, pentru transportul fânului necesar întreţinerii cailor cavaleriei în războiul Crimeei.“
 
După ce Dobrogea revine României, în fostul peisaj otoman, pe dealurile Hasancei, încep să apară locuințe românești. Constantin Pariano, unul dintre cei mai mari moșieri din Hasancea, mare fermier și prefect al Constanței pentru o perioadă, a construit o casă somptuoasă în localitate. Avea herghelie de cai, turme de vite şi berbeci şi plantaţii mari de pomi fructiferi.
 
„Perioada de început avea să fie grea pentru moșier. Locuitorii nu l-au primit cu braţele deschise, dimpotrivă, au refuzat să-l găzduiască, iar din acest motiv a fost nevoit să locuiască într-un adăpost al pădurarilor timp de trei luni, până când şi-a construit propria casă.
 
Petru Vulcan  scrie că Pariano a rezistat greutăților şi, cu multă răbdare,a făurit cea mai mare fermă,a construit puțuri, a cumpărat unelte agricole perfecţionate, a plantat rapiţăşi grâu şi, încet-încet, s-a impus în comună şi a fost acceptat de populaţia indigenă care a şi imitat ulterior munca marelui proprietar.
 
Perioada de prosperitate este însă, scurtă, pentru locuitorii celor două comune. Primul Război Mondial lasă urme adânci. Resursele de hrană sunt rechiziţionate pentru militari, iar foametea atinge cote alarmante. Populaţia sărăceşte şi ca să nu moară de foame, cei cu familii numeroase care rămân fără resurse îi scriu prefectului să le faciliteze cumpărarea de bunurila preţ redus.
 
Ajutoare băneşti oferă şi Casa de Împrumut şi Gaj a judeţului, dar condiţiile sunt destul de dure. Cei care voiau să obţină bani de la stat pentru cumpărarea de vite, unelte şi seminţe pentru exploataţi trebuiau să aibă cel puţin 10 hectare de teren şi referinţe bune din partea comunităţii.“

Sursa foto: MINAC, Petru Vulcan, Albumul Dobrogei 1866-1877-1906, Tipografia Regală, Bucureşti
 
Sursă de documentare: „Valu lui Traian în anul centenarului“
 
Citește și:
 
Medgidia în perioada otomană (II)