#DobrogeaDigitală Stavru Tarasov, „nemuritor în conştiinţa semenilor săi”

 
Stavru Tarasov, unul din cei patru băieți ai preotului Mihail Tarasov, cu origini cazac zaporojene, a venit pe lume la Letea, în județul Tulcea, pe 6 ianuarie 1883.

A urmat școala de Belle Arte din Iași, unde a fost coleg cu Tonitza și Ștefan Dimitrescu. În paralel, a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din Iași, la clasa „de violină” a profesorului Atanasie Theodorini.

Între anii 1906 și 1909, a urmat cursurile Academiei Regale de Arte Plastice din München, unde a fost coleg cu Nicolae Tonitza și Marius Bunescu. A stat apoi un an la Paris, studiind în muzee și ateliere particulare, apoi la Bruxelles, unde a urmat studii de pictură la „Académie des Beaux Arts”, întreținându-se din vioară, ca instrumentist într-o orchestră.

În 1914, împreună cu un grup de artiști decoratori belgieni, a plecat în Argentina, unde a pictat teatrul din Rosario.
În 1915 s-a întors în România și a lucrat ca învățător suplinitor într-un cătun din comuna Periprava, județul Tulcea. În perioada 1916–1917 a fost mobilizat în Regimentul 73 Infanterie, la Tulcea, și folosit ca translator pentru armatele ruse din Delta Dunării.
În anul 1928, se stabilea la Constanța ca profesor definitiv la „Școala Normală”, pentru ca, zece ani mai târziu, să devină titular la Liceul „Mircea Cel Bătrân”, de unde s-a și pensionat în anul 1941.



În volumul său, „Amintiri și povestiri”, Garabet Kümbetlian rememorează legăturile strânse ale familiei sale cu maestrul Tarasov, precum și prietenia caldă care l-a legat de primul său profesor de vioară. Îi dedică acestuia un capitol întreg din volum, bogat ilustrat cu imagini ale pictorului, în diferite etape ale vieții.

„Începând cu 1 ianuarie 1931, Tarasov se transferă la Liceul Comercial de băieţi”, devenind coleg de cancelarie cu Jean Stoenescu-Dunăre şi Aur Alexandrescu.

În acelaşi an, 1931, bunicul şi tatăl meu au deschis în Constanţa două mari magazine de vopsele, de unde-şi cumpăra şi Tarasov cele necesare, fapt ce a condus la stabilirea unor legături strânse şi prieteneşti între familiile noastre.
În anul 1932 Tarasov s-a mutat în strada Ion Adam nr. 2. În acelaşi an a participat cu tablouri la mai multe expoziţii (Salonul Ateneului Român, Salonul Oficial Bucureşti, Constanţa, etc). Din acelaşi an este şi catalogul «Un Pictor Dobrogean, Stavru Tarasov», semnat de Mihail Straje şi donat de pictor, cu dedicaţie, tatălui meu.

Din anul 1935 provine şi fotografia lui Tarasov, realizată de Mihai Tican-Rumano în atelierul din Bucureşti al sculptorului Ion Dimitriu Bîrlad, bunicul matern al Margaretei Pâslaru.

Pentru vopselele şi materialele care-i erau necesare şi pe care le cumpăra de la magazinele familiei Kümbetlian, Tarasov avea reduceri şi chiar gratuităţi. Se recompensa în schimb, cu prilejul diverselor sărbători şi aniversări, cu tablourile pe care le dona familiei noastre. Iată, în continuare, câteva dintre aceste tablouri, din acea perioadă. Pe spatele acestui tablou se află dedicaţia: «Domnului Agop Kümbetlian, cu ocazia anului nou 1936. Din parte-mi, St. Tarasov Constanţa, 1 ianuarie 1936».

În acelaşi an, bunicii şi părinţii mei au cumpărat o casă, în imediata vecinătate a locuinţei pictorului, pe o stradă paralelă, legăturile dintre ei şi Tarasov devenind extrem de apropiate şi cordiale. Din acel moment, pictorul a devenit musafirul nostru nelipsit, de fiecare seară.
În anul 1938 Tarasov s-a titularizat la Liceul „Mircea Cel Bătrân”, de unde s-a şi pensionat în anul 1941.

În anul 1942 am devenit elevul lui Tarasov, la vioară. Când ajungeam dimineaţa la el pentru lecţii şi îl salutam, îmi răspundea cu «SĂNĂTATE».
La plecare mă îndemna să iau o «ţuică» din vaza de pe masă.
Ţuica era o acadea cilindrică sticloasă, cu un desen de caleidoscop.
După cum se vede, Tarasov cânta şi la chitară. De multe ori, după lecţii, îmi cânta diverse melodii, acompaniindu-se la chitară şi-mi arăta tablourile finisate şi pe cele în lucru. Îşi lucra singur ramele, cu aceeaşi grijă, atenţie şi dragoste, cu care-şi lucra şi tablourile.
În aceeaşi perioadă, maestrul s-a îmbolnăvit. Medicii i-au recomandat un regim sever şi renunţarea la carne. Din acel moment (după un post negru de aproape o lună), a devenit

vegetarian. Şi în semn de solidaritate cu el, şi soţia şi fiica la fel, până la sfârşitul vieţii lor.
Pe Tarasov l-a legat o strânsă prietenie şi de (Ha)Cik Damadian.
În anul 1945, de ziua mea de naştere, am primit din partea maestrului, partitura „Valurile Dunării” a lui Ivanovici, cu o dedicaţie, iar tatăl meu, un valoros autoportret al maestrului, cu dedicaţie.

În acelaşi an (1945), din cauza îmbolnăvirii de plămâni a fiicei, familia Tarasov, la sfatul medicilor, s-a mutat la Braşov.
La plecare din Constanţa, Tarasov m-a recomandat fostului său coleg de cancelarie de la Liceul Comercial de băieţi, profesorul şi vioristul Aur Alexandrescu (tatăl viitorului compozitor Dragoş Alexandrescu), pentru a continua lecţiile de vioară cu mine. Ca urmare am studiat în continuare vioara cu el, până în toamna anului 1947. (…)
În anul 1957, maestrul a făcut o scurtă vizită în Constanţa, prilej cu care mi-a adus drept cadou, partitura «Capriciului Vienez» al lui Kreisler, şi pe care a aşternut dedicaţia: «Amintire din partea primului profesor de violină, dragului elev din trecut, Gary Kümbetlian. S. Tarasov Constanţa, 26 August 1957».

Vizita mea l-a bucurat nespus de mult. Ne-am reamintit de anii petrecuţi în Constanţa şi am depănat amintiri. La sfârşitul vizitei, când ne-am luat rămas bun, mi-a dăruit tabloul alăturat. A fost ultima dată când l-am văzut pe pictor în viaţă.
În anul 1960, Tarasov şi-a pictat ultimul său autoportret. La 18 ianuarie 1961, Stavru Tarasov a trecut în nefiinţă, devenind nemuritor în conştiinţa semenilor săi. În vara aceluiaşi an se încheia şi cariera mea violonistică în urma unui accident de motocicletă, poate ca un semn postum din partea maestrului, nemulţumit că trădasem, sacrificasem şi jertfisem vioara, pe altarul ştiinţelor exacte”.
 
#citește mai departe în volumul „Amintiri și povestiri”.

Dacă în urmă cu 123 ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“.
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.
 


Sursa foto: ilustrație din volumul „Amintiri și povestiri”, de Garabet Kümbetlian
 
Citește și:
#DobrogeaDigitală: Stavru Tarasov, evocat cu melancolie de Tonitza