#DobrogeaDigitală „Sunt neuitate clipele trăite prin aceste ţinuturi”

Printre materialele publicate, prezentarea academicianului Ion Simionescu, sub titlul „Dobrogea, frumuseți naturale”, se constituie ca un adevărat elogiu adus provinciei românești și specificului unic al acestui tărâm, un caleidoscop de forme și culori, unde se întâlnesc, într-o armonie desăvârșită, „cer şi pământ, uscat şi ape… o muzică blândă şi trăgănată ce te cuprinde fără vrere”.

„Căci, dacă munţii Măcinului poartă acest nume fie din cauza înfătișărei, fie din a originei, înălțimile lor nu obosesc din cale afară. Am spus că se poate vorbi de pământuri bătrâne, ca şi de ape vechi, care abia pot să curgă, faţă de o apă tânără, care gâlgâe şi se svârcoleste din bolovan în bolovan. Ei bine, regiunea aceasta este o regiune bătrână. Nu sunt înălţimi mai mari de 600 m. totuşi simţi greutatea urcuşului de munte, printre stâncile goale de care te acaţări ca să ajungi în vârf. 

Partea aceasta nordică fiind temelia unor munţi vechi, în preajma lor sbuciumul pământesc a fost intens. Urmarea este o varietate infinită de peisagii, în legătură cu împletitura diferitelor lave, porfiruri roşii, verzi, granituri şi alte soiuri de pietre, cari în lupta cu mediul, dau înfăţişări deosebite reliefului. Bucăţica de pământ, care se întinde până la Babadag, îţi procură în miniatură, ca din aeroplan, privelişti variate, care aiurea le întâlneşti pe suprafeţi mult mai întinse. 

Domol te urci pe un muşuroi de deal, care se ridică la sud de Măcin, cunoscut sub numele de «Dealul Regele Carol». Este un urcuş prelung ca şi o preumblare. Când ai ajuns pe vârful lui, rămâi uimit de viața exuberantă, care ţi se înfăţişează. În faţă e balta largă a Brăilei. Când Dunărea vine mai mare, pare un lac întins, iar cununele de sălcii geamandure. Îndărăt se întinde câmpul cu arături, iar mai îndărăt se înalță culmea Pricopanului cu vârfuri variate. E preludiul plăcerii ce o simţi, când te osteneşti să te sui pe vârful cel mai înalt al culmii, muntele de granit de lângă satul Greci. Eşti în plin peisaj muntos, cu laibirint de văi, cu şiruri de munţi, cu pieptişuri priporoase. Deasupra se rotesc vulturii cei mai mari din ţară, unii cu capul pleş, aceiaşi ca şi în Carpaţi. În câteva ore de urcare, eşti în plin peisaj de munte. 

Scobori în valea Taiţei: o vale bătrână, cu apa abia curgând. O întovărăşeşte însă varietatea formelor pământeşti, când ca nişte piramide de porfir roşu, izolate sau alienate în şiruri ca la Consul ori Alibeichioi, când podişuri de lavă revărsată, cu covor de tei rămuroşi pe ele ca în drumul de la Meindechioi la Nicoliţel când dealuri cu spinare rotunjită, netezită, îmbrăcată cu iarbă înflorită primăvara, ori cu păduri dese ca peria. Sunt scenerii, care se schimbă dela pas la pas, învăluite în lumina blândă a soarelui, de te crezi cine ştie unde, departe. 

Marginea regiunei muntoase şi a podişurilor de lavă, este ruptă, ca tăiată. Avem a face doar cu un horst, stâlp pământesc, înălţat în mijlocul depresiunilor, care l-au lăsat în relief. La marginea ruptă se întinde într'o parte pământul nou al deltei, cu pădurile de papură, cu ochiuri de apă ce strălucesc ca cioburi de sticlă în ceaţa ieşită din răsuflarea apelor. Aiurea au rămas dealuri de stânci izolate, ca nişte mărturii ale sbuciumului pământesc de odinioară. Ici e Denistepe ca un acoperiş de casă surpată, dincolo sunt dealurile rotunjite din marmură roşie dela Hagighiol, despărţi-te prin câmpii mănoase, ondulate, ca niște valuri înțepenite. De pe vârful lor peisajul apare ca un întins de valuri împietrite. 

Mai spre răsărit un nou decor înviorează peisajul; sunt lacurile, rămăşiţele vechiului Halmyris. Dela picioarele vechii cetăţi Heraclea, pe vârf de deal, ca un templu cu turnul încă păstrat, rămâi uimit de frumuseţea peisagiului, pe care-l ai în faţa ochilor; nu ştii unde să privești mai întâi. De o parte te ademeneşte luciul Razelmului cu țărmul variat, în miniatură ca și cel al coastelor bretone; de altă parte zarea mării, iar spre apus pădurea deasă care se întinde dela Babadag spre Slava. Este un decor cu farmec variat, strâns într'o suprafaţă cât poate privi ochiul. Variaţiunei formelor de pământ, a îmbinării felurite între uscat şi apă, cu reflex de lumină, ce dă colorit blajin, se adaugă variaţia îmbrăcămintei vegetale mai ales primăvara când podoaba lor svâcneşte de îndată ce vântul cu boare mediterană învăluie suprafaţa pământului. Din desişul codrilor, se resleţesc tiraliorii cu desfăşurarea deplină de o dată a cununei lor, în mijlocul ogoarelor aurite de spicurile în pârgă. Nelipsitul vânt alunecând pe deasupra lanurilor, naşte valuri aurii, cu irizaţii necontenite. E un caleidoscop de forme, de culori, ce te opreşte în loc, fără socoteala timpului care trece. Cer şi pământ, uscat şi ape, se împletesc într'o armonie desăvârşită, o muzică blândă şi trăgănată ce te cuprinde fără vrere. Sunt neuitate clipele trăite prin aceste ţinuturi. Frumuseţea decorului, slăvitele apusuri de soare, evocarea trecutului prin ruinile cetăţelor ce se ţin lanț, nasc vibrări sufletești care lasă urme, întărite mai ales de gândul că toate aceste le întâlneşti pe pământul ţării tale.”