Prof. Stoica Lascu „24 Ianuarie 1859 este actul inițiatic, borna fundamentală în dimensionarea ca atare a națiunii române, constituie nașterea unui nou stat european”

Anul 1859 a reprezentat un punct de însemnătate crucială în istoria românilor şi primul pas important în direcţia înfăptuirii statului naţional român. Pe 24 ianuarie 1859, unionistul Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Ţării Româneşti de către deputaţii din Adunarea electivă de la Bucureşti, după ce devenise anterior, pe 5 ianuarie, domnitor al Moldovei. Mica Unire a reprezentat un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două principate.





Unul dintre colaboratorii ziarului nostru, profesorul Stoica Lascu, a vorbit, anul trecut, într-un bisăptămânal al românilor americani ce apare la New York, despre semnificaţia zilei de 24 Ianuarie 1859, considerată a fi „actul iniţiatic, borna fundamentală în dimensionarea ca atare a naţiunii române în Secolul Naţionalităţilor, în evoluţia statalităţii românilor”.


Interviul este realizat de prof. Mariana Terra, sub titlul „Unirea românilor“, şi a apărut în „Romanian Journal” (New York. Since 1989), nr. 826, 30 ianuarie 2019, pp. 16-17.

Reporter: Suntem, domnule profesor, în luna ianuarie, un început al fiecărui an marcat prin două date-reper, scumpe poporului român - 15 Ianuarie, naşterea lui Eminescu, declarată de autorităţi drept Ziua Culturii Naţionale, şi 24 Ianuarie - declarată drept Sărbătoare Naţională. În ce constă, în viziunea dv., semnificaţia naţională Unirii Principatelor, sau a „Micii Uniri”, cum se mai spune?


St. L.: Este, dincolo de orice îndoială, că 24 Ianuarie 1859 reprezintă actul fondator al Statului Român Modern, constituie naşterea unui nou stat european, în cadrele modernităţii; de aceea, numai despre o „Mică Unire” nu se poate vorbi - deşi această sintagmă este pusă, în fapt, în pandant cu „Marea Unire” din 1918; în percepţia publică, însă mai ales în rândurile tinerelor generaţii în formare intelectuală şi naţional-patriotică, ca şi în rândul străinilor, nu această legătură se face, ci cea care ţine de unitatea de măsură a importanţei istorice. Or, 24 Ianuarie 1859 este actul iniţiatic, borna fundamentală în dimensionarea ca atare a naţiunii române în Secolul Naţionalităţilor, în evoluţia statalităţii românilor, tot în acest secol, este cel mai important act al poporului român în devenirea sa naţională şi instituţională modernă; după cum 1 Decembrie 1918 se constituie - ca şi 27 Martie şi 28 Noiembrie din acelaşi fast an - în actele de maturitate naţional-politică ale românilor.


Rep.: Deci la 24 Ianuarie 1859 se iveşte un stat nou pe harta Europei.


St. L.: Aşa este, cu o necesară nuanţare. Unul dintre cele mai vechi stat, de fapt, devine „nou” în Modernitate, în Secolul Naţiunilor şi al creării de state naţionale pe Bătrânul Continent. Statul Român ca atare nu s-a născut însă acum, în 1859 - şi nici în 1918, cum au fost enunţate nişte păgubitoare, în planul transmiterii subliminal a unor pernicioase mesaje, alegaţii anul trecut, pornind de la derutanta şi dubitativa sintagmă 100 România. 1918-2018, în loc de 100 de ani de la Marea Unire sau de la desăvârşirea ori întregirea Statului Modern Român.


El datează, ca multe din statele europene, din Evul Mediu, având glorioşi şi recongoscibili documentar precursori, din alte etape istorice ale evoluţiei umane în spaţiul de etnogeneză românească carpato-dunăreano-balcanic. În ciuda unora, clevetitori ori de-a dreptul răuvoitori, pe meleagurile românilor s-au clădit, în urmă cu peste două milenii, regatele daco-geţilor, iar în a doua jumătate a mileniului întâi se constituie formaţiuni prestatale ce au trebuit să se acomodeze cu noii veniţi, dinspre stepele asiatice. Ei însă, autohtonii - geto-dacii, din marele neam al tracilor, romanizaţi, respectiv românii - au supravieţuit în cadrul unor structuri teritoriale tot mai complexe, cu care s-au confruntat şi bulgarii, şi cumanii, şi maghiarii.


În secolul al XIV-lea sunt unificate mai multe formaţiuni ale vlahilor din zona Munteniei şi a Olteniei, iar sub voievodul Basarab I Întemeietorul are loc afirmarea internaţională a Ţării Româneşti, care, până la Bătălia de la Posada din 1330, depindea de Coroana Maghiară. Începând de acum - iar în teritoriile românilor din est, în Ţara Moldovei, din 1359 - se poate vorbi, cu deplină îndreptăţire, de existenţa statală neîntreruptă a românilor nord-dunăreni, până astăzi.


Rep.: De ce specificaţia „a românilor nord-dunăreni”?


St. L.: Este necesară, căci, în fapt, primele alcătuiri statale ale vlahilor - recte, românii - la începutul Evului Mediu - cel puţin consemnată în izvoarele vremii -, se localizează în sud, în Balcani, unde locuiau numeroşi vorbitori de lingua romana, aşezaţi aici, după ce fuseseră dislocaţi, prin venirea slavilor în secolul al VII-lea, din corpul unitar al Romanităţii Răsăritene. Este vorba despre „Vlahiile” din Tesalia, cu o reală autonomie în cadrul Imperiului Bizantin (savantul român de sorginte aromână George Murnu are un consistent studiu numit Istoria românilor din Pind. Vlahia Mare 980-1259, apărut sub formă de carte în 1913) sau despre Statul Asăneştilor, un veritabil imperiu balcanic întemeiat de vlahii din sudul Dunării, ce coexistau cu bulgarii, la finele veacului al XII-lea. Destinul statal al românilor s-a împlinit, însă, în nordul Dunării, cu o durabilitate şi continuitate în timp remarcabilă, unică în spaţiul sud-est european, ba chiar şi spre mai în vestul continentului.


Rep.: Cum aşa, noi, românii, constituim o excepţie?


St. L.: Din perspectiva durabilităţii statale - „aiasta”, cum ziceau cei din vechime, este realitatea! Suntem singurul popor din zonă al cărui stat are o continuitate neîntreruptă, de la întemeiere până azi. Nici una din celelalte naţii din această parte a Europei - toţii slavii de sud (iugo-slavii) şi cei dinspre vest (polonezii, cehii şi slovacii), maghiarii, grecii, albanezii, ca să nu mai vorbim de populaţiile unor state create în timpul nostru, precum Ucraina sau Bielorusia ori statul-frate din est, Republica Moldova - nu are o continuitate în timp şi o durabilitate a instituţiilor statale precum Statul Român.


Iată, se împlinesc, peste un deceniu şi ceva, 700 de ani existenţă statală neîntreruptă, probă a vitalităţii românilor şi ştiinţei conducătorilor lor de supravieţuire de-a lungul istoriei, alături de Marile Puteri ale timpurilor respective. Dacă anul trecut s-a marcat Centenarul desăvârşirii construcţiei statale a românilor, apoi cu atât mai mult cred că autorităţile politico-administrative şi cele academice vor găsi de cuviinţă a marca - învăţând şi din modul de organizare a acestuia - şi naşterea unuia din cele mai vechi state europene.


Va fi, fără nici o îndoială - dacă se va da cuvenita însemnătate cunoaşterii, punerii în valoare şi cinstirii istoriei poporului nostru, aşa cum alte naţii au făcut-o, pentru istoria lor, la aniversările respective, precum iranienii, maghiarii sau bulgarii - un bun prilej de afirmare în faţa partenerilor euroatlantici, a vecinilor noştri a potenţei şi civilizaţiei românilor. După cum, pentru tinerele generaţii - un impuls întru revigorarea simţămintelor naţional-patriotice într-o lume tot mai globalizantă şi nivelatoare a conştiinţelor naţionale.


Rep.: Este frumos şi atât de instructiv ce spuneţi dv., să vedem însă cum vor reacţiona, peste câţiva ani, autorităţile de la Bucureşti; în ce ne priveşte din acest colţ al publicaţiei românilor americani, susţinem cunoaşterea trecutului nostru în multiplele sale coordonate - culturale, politice, instituţionale, spirituale sau ecleziastice. Revenind la momentul 24 Ianuarie 1859, detaliaţi, vă rog, premisele imediate ale Unirii celor două Principate.


St. L.: Sunt lucruri ştiute, relevate, unele, în epocă, dar şi, apoi, asumate de cercetarea istorică, atât de specialişti români, cât şi străini, cum sunt profesorii americani T.W. Riker, cu a sa binecunoscută The Making of Roumania. A study of an international problem, 1856-1866, apărută în 1931, şi, în zilele noastre, Keith Hitchins, cu The Romanians. 1774-1866, apărută în 1996, ambele volume la prestigioasa Oxford University Press, şi, de asemenea, ambele traduse în limba română. Într-adevăr, problema unirii celor două principate româneşti dunărene a constituit o chestiune ce a fost luată în considerare de către Marile Puteri, după 1848 şi, mai ales, în contextul redeschiderii „crizei orientale”, la jumătatea anilor ’50 ai Veacului Naţionalităţilor. Era vorba, din perspectiva intereselor geostrategice ale Marilor Puteri europene - Statele Unite erau, încă, puternic cantonate în cadrele Doctrinei Monroe, enunţată în decembrie 1823, de neamestec în treburile europenilor (doctrină reînviată azi, în condiţiile interdependenţelor din lumea contemporană, avansează unii analişti, de către preşedintele Donald Trump) -, pe fondul începutului de lichidare a Turciei Europene, de acceptul dorinţei românilor din cele două principate, aflate, formal, sub suzeranitate otomană, de a se constitui într-un singur stat.


Rep.: Marilor Puteri, prin urmare, li se datorează unirea celor două Principate Române?


St. L.: Nicidecum, unele dintre acestea, este adevărat, cum erau Franţa şi Rusia, achiesau, din motive de program şi obiective geopolitice proprii, la dorinţa muntenilor şi moldovenilor ca, în Secolul Naţionalităţilor, să li se recunoască unirea într-un singur stat. Românii erau în simfonie, pe fond, pe baza existenţei unui secular şi solid pat germinativ etnolingvistic, cu evoluţia în epocă a ideilor liberalismului şi a naţionalităţilor, concretizate în constituirea de state naţionale, unitare. Aşa s-a întâmplat, aproape concomitent cu perioada Unirii Principatelor Dunărene şi a începutului de consolidare a noului stat, România, şi cu Italia, şi cu Germania - numai că aici a avut loc o „unificare”, pe cale armată, nu o „unire”, pe cale plebiscitară, cum au făcut românii din Moldova şi Muntenia; este o trăsătură nu lipsită de relevanţă, în favoarea modelului românesc, la scara Europei, de creare a unui stat unitar pe baza dorinţelor exprimate ale maselor şi conducătorilor lor. În Lumea Nouă, cam în aceeaşi perioadă, a domniei lui Cuza, Statele Unite au fost, putem a spune, „reinventate” la nci un secol de la fondare - în urma rezultatului foarte sângerosului Război Civil din 1861-1865 -, înlăturându-se, prin forţa armelor, eventualitatea creării a două naţiuni... Iar în Extremul Orient, se demara în Ţara Soarelui Răsare, tot în acel deceniu, Era Meiji, ce avea să ducă, în câteva decenii, Japonia între Marile Puteri ale lumii.


Rep.: Naşterea României moderne a fost favorizată, aşadar, de un context internaţional favorabil. În ce măsură, însă, realităţile interne au prevalat, cât de importante au fost în unirea celor două ţări române?


St. L.: Au fost, în raport cu conjunctura internaţională, determinante. Unirea era o dorinţă exprimată fără ocolişuri încă de revoluţionarii paşoptişti din ambele Principate Dunărene, ba chiar şi din Transilvania, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj cerându-se, în 1848, „Noi vrem să ne unim cu ţara!”; munteanul Nicolae Bălcescu, simbolul - alături de transilvăneanul Avram Iancu - al Revoluţiei Române de la 1848-1849, afirmase că „Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi, românii, nu vom putea fi puternici până nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic. Unitatea naţională, dar, e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mântuire pentru noi!”; iar patriotul moldovean Mihail Koglăniceanu relevase, răspicat, în august 1848, în Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova, necesitatea Unirii Moldovei cu Ţara Românească „într-un singur stat neatârnat românesc”, ceea ce reprezintă „cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”. Patul germinativ al Unirii românilor l-au constituit, e dincolo de orice tăgadă, realităţile interne, evoluţia societăţii din Moldova şi Muntenia în coordonatele modernităţii, ale constituirii - în context european, cum ziceam - a naţiunii române.


Rep.: Când vorbim de Unirea Principatelor nu putem face abstracţie de rolul personalităţilor.


St. L.: Aveţi perfectă dreptate - aceste realităţi naţionale, culturale şi social-economice se cereau potenţate, fireşte, de lideri; şi, din fericire, în Muntenia şi Moldova acelor vremuri - ca şi în Transilvania, în alt context, şi până la Primul Război Mondial, inclusiv - a existat o generaţie de români patrioţi care au ştiut să canalizeze dorinţele poporului - ţăranii constituind marea majoritate - şi în egală măsură, să susţină, în rândurile opiniei publice europene şi ale unor influenţi oameni politici şi lobby-şti, interesele naţiunii române în plin proces de formare, de europenizare. Sunt, în majoritate, fii de boiernaşi - şi al unor mari boieri -, comercianţi şi întreprinzători în formare, puţini intelectuali - cu studii în străinătate, dar reîntorşi în cele două patrii spre a pune umărul la modernizarea lor -, cărora li se datorează, în fapt, naşterea şi, mai apoi, consolidarea instituţională a României moderne. Ei au fost cei care au sfidat, practic, Marile Puteri, atunci când au decis să se facă dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 şi 24 ianuarie 1859 - alegerea de la Bucureşti, nota bene, a fost validată sub presiunea maselor de bucureşteni şi ţărani veniţi să susţină dubla alegere -, punându-le, astfel, în faţa faptului împlinit! Nu a fost o „şmecherie” românească, horribile dictu, cum fantazează unii astăzi, aruncând în derizoriu - în pofida adevărului şi în paguba instrucţiei naţional-patriotice a tinerilor români, şi europeni totodată - un model de conduită „diplomaticească” şi de punere în operă a unei construcţii statale dintre cele mai autentice şi solide în această parte a Europei.


Figura-simbol a României moderne o reprezintă, fără nici o îndoială, domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), despre care profesorul ieşean Gheorghe Platon (1926-2006; membru al Academiei Române) arăta, mai demult, că el „a cărei guvernare nu a fost lipsită de greşelile inerente conducerii unei societăţi, ca cea românească, aflată într-o dificilă epocă de tranziţie - a început revoluţia pentru unitate naţională. Istoria universală l-a situat în rândul făuritorilor statelor moderne. Cea naţională, recunoscătoare, l-a înscris, pe drept, în seria celor mai înalte spirite care au reprezentat interesele româneşti şi demnitatea naţională”.


Din Generaţia Unirii au făcut parte personalităţi dintre cele mai de seamă ale începutului României moderne - celor mai multe urmaşii cinstindu-le memoria prin acordarea numelor lor unor localităţii, instituţii de învăţământ şi social-culturale, artere şi locuri publice, precum Vasile Alecsandri, Costache Negri, Costache A. Rosetti, Ion Ghica, Ion şi Dumitru C. Brătianu, Nicolae Kreţulescu, Ion Bălăceanu, Vasile Boerescu, înaltele feţe bisericeşti Nifon, Neofit Scriban, Melchisedec Ştefănescu, Filotei al Buzăului ş.a. Între aceştia, locul cel mai apropiat de Cuza, însă, îi revine sfetnicului său, artizanului Marilor Reforme Mihail Kogălniceanu (1817-1891), personalitatea polivalentă a României moderne, cel care releva rolul decisiv al poporului în procesul de Unire a Principatelor: „Unirea, domnilor, eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că Unirea este opera sa. Unirea e actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă şi, de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unul singur particular, nu-i recunosc şi nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea naţiunea a făcut-o, naţiunea care a ales un domn pentru ambele ţări, cu misiunea de a realiza Unirea”.


Rep.: Aşadar, domnule profesor, Unirea din urmă cu 160 de ani s-a datorat „naţiunii”, cum a spus Kogălniceanu, şi liderilor românilor, într-un cadru internaţional favorabil.


St. L.: Aţi sintetizat perfect, în consens cu realităţile istorice ale epocii - şi la această mai rotundă aniversare nu putem decât să ne plecăm capetele, în semn de perpetuă recunoştinţă faţă de patriotismul şi clarviziunea oamenilor „începutului de drum” de la 1859. Căci, să ne închipuim, preţ de-o clipă doar, care ar fi fost evoluţia spaţiul românesc dacă aceşti oameni nu ar fi rezonat, la unison şi sfidând Marile Puteri, în realizarea unităţii naţionale - odată ratându-se oportunităţile geopolitice, respectiv Unirea celor două ţări româneşti, nu este exclus ca evoluţia românilor să fi fost în cadrul a două state; au mai fost astfel de cazuri în Europa, dar şi în alte părţi, ceea ce a dus la permanente stări conflictuale şi generatoare de aşteptări. Or, 24 Ianuarie 1859, data fondatoare a Statul Modern Român, reprezintă, iată, iniţiatica oră astrală a românilor - a unui Stat datând de aproape 700 de ani, întregit la dimensiunea sa modernă în urmă 100 de ani, în celălalt an astral al românilor - 1918.


Despre Stoica Lascu

Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) - fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa) şi profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Autor de cărţi şi studii referitoare la istoria modernă şi contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanităţii Balcanice/românilor balcanici (aromânii&meglenoromânii) şi a spaţiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică şi social-culturală.

Citeşte şi:

Interviu cu profesorul Stoica Lascu „24 Ianuarie 1859 e adevărata oră astrală a românilor din modernitate, e mai importantă, pe fond, decât cea de 1 Decembrie, căci reprezintă naşterea“