Istoria Dobrogei – Bibliografie Teofilact (sec. VII) – „Istorii”

• Theophylaktos Simokattes s-a născut în Alexandria din Egiptul roman. El a fost avocat și a deținut funcții înalte. În anii 610-641 a scris o lucrare istorică, în care a continuat pe Menander Protector și a relatat evenimentele din anii 582-602. Teofilact a imitat pe Herodot , Tucidide , Xenofon  și Procopius, iar pentru perioada recentă a folosit opera lui Ioannes Epiphanios, care este pierdută, și documente, rapoarte și date contemporane. Deși abuzează de retorică și de un stil neobișnuit, opera lui Teofilact are o valoare istorică incontestabila și reprezintă principala sursă a epocii respective. (H. Mihăescu & Gh. Ștefan)

 
 
Capitolul I
 
În paragraful 7, este amintită o expediție a tribului slav al sclavinilor care a ajuns până la capitala Imperiului Roman de Răsărit/Bizantin:
Căci împinse neamul sclavinilor și distruse o foarte mare parte din ținutul romanilor; avântându-se până la zidurile [Constantinopolului] numite „Lungi” [construite de împăratul Teodosius II 408-450], sclavinii săvârșiră un mare măcel. De aceea împăratul [Mauricius 582-602], temându-se, păzi zidurile „Lungi” și scoase din oraș trupele pe care le avea lângă el, urzind de grabă un fel de apărare foarte bună în jurul orașului. Atunci Comentiolus primi comanda unui corp de armata, funcție nu fără importanță, și, înaintând în Tracia [din dioceza Tracia făceau parte și provinciile Scythia Minor și Moesia Secunda, rezultate din divizarea vechii provincii Moesia Inferior], alungă cetele sclavinilor.
 
În paragraful 8, este evocată o expediție a avarilor simultană cu pretenția achitării subsidiilor anuale de către împăratul roman:
La începutul toamnei barbarii călcară iarăși tratatul și disprețuiră pe față alianța militară. Voi spun pricina, nu mă dau înapoi. Un scit cu numele Bokolabras (dacă dorește cineva să afle însemnarea numelui, voi trece îndată în limba greacă  acest nume; schimbând limba scită în cea nobilă, voi traduce mag, adică preot) săvârși în acea vreme o faptă îndrăzneață și plină de primejdie. Căci avu legătură cu una dintre femeile haganului [titlul conducătorului avar] și, momit de o scurtă plăcere, s-a băgat într-o mare plasă a morții. Temându-se ca nu cumva nelegiuirea să fie aflată și să-i pricinuiască o pedeapsă cumplită, convinse pe șapte dintre gepizii [germani] de sub supunerea sa și fugi la neamul de baștină. Acești huni, care locuiesc în răsărit, sunt vecini cu perșii [Iran], pe care mulți obișnuiesc să-i numească și turci. Trecând deci Istrul se duse la orașul Libidina [Ibida/Slava Rusă?]; fund prins de unul dintre comandanții romani care fuseseră puși la paza Istrului, arătă neamul, vechea sa ocupație și plăcerea care-1 făcuse să fugă de colo. Pentru că părea convingător în povestirea nenorocirii sale, fu trimis de comandant la împărat. Și de aici se păru că tratatul roman se rupse și se reluă războiul, când între timp mai veni și Targitios ca delegat în orașul împărătesc [Constantinopol] și ceru de la romani suma de bani care, potrivit, tratatului, trebuia să fie dată în fiecare an haganului. Acest lucru făcu pe împărat să se înfurie pe bună dreptate, socotind că este înșelat foarte mult de avari; pe de o parte Targitios cerea suma de bani anuală și venitul pașnic, iar pe de altă parte haganul nu ședea neclintit, ci pustia Europa [Peninsula Balcanică] și ruina orașele Targitios fu deci surghiunit în insula Chalcitis și tratat aspru șase luni pline: într-atît se aprinsese mânia împăratului, căci amenința să se hotărască pedeapsa cu moartea împotriva delegatului. Haganul însă și oamenii lui necăjeau pe toți vecinii sciților  și ai moesilor și cuceriră multe orașe [586-587 – nota editorilor români]: Ratiaria [sat lângă Vidin/Bulgaria NV], Bononia [Vidin/Bulgaria NV], Aquis [Prahovo/Serbia], Dorostolos, Zaldapa [Abrit-Krushari/Cadrilater-Bulgaria], Panassa, Marcianopolis [Devnea/Bulgaria NE] și Tropaeum. Această întreprindere i-a dat mult de lucru, căci nu fără trudă și fără grijă a supus aceste orașe, deși deasa venire la ai săi care este un rău de neînvins pentru nepăsare 1-a ajutat dându-i mult curaj. Împăratul ridica pe Comentiolus la rangul de general și-1 puse comandant peste toată armata.

Editorii români notează că incursiune a avut loc în 586-587, când a fost devastat sudul Dobrogei și distrusă definitiv localitatea Tropaeum Traiani/Adamclisi.
 
 

Capitolul II
 
În paragraful 10, este descrisă o victorie a romanilor împotriva avarilor lângă Tomis/Constanța:
(...) În acest an Comentiolus veni la Anchialos [Promorie/litoralul Bulgariei], adună oastea și alegând pe cei mai viteji din mulțimea nefolositoare pentru război, îi separă. Alcătui trei corpuri de trupe și le așeză în trei părți împotriva barbarilor. Lui Martinus îi porunci să comande aripa dreaptă, iar pe Castus îl puse comandant al celeilalte aripi ; partea din mijloc a armatei și-o reținu conducătorul armatei. Numărul luptătorilor era de șase mii, căci patru mii erau nefolositori pentru luptă din pricina nedestoiniciei; pe aceștia din urmă comandantul îi puse să păzească bagajele și tabăra. Castus cu trupa sa străbătu partea stângă a ținutului și sosi la Zaldapa și la muntele Haemus [Balcani]. Atacă fără de veste pe barbari în zorii zilei și, găsindu-i neîntăriți, dobândi o mare faimă cu armele și câștigă un trofeu strălucit. Căci nimici o foarte mare parte din mulțimea barbarilor și-și împodobi vitejia cu multe prăzi, pe care le dădu unui scutier să le ducă. 0, de nu i le ar fi dat! Căci adunându-se barbari în ziua următoare, îi răpiră prada. Martinus merse până în împrejurimile orașului Tomis  și acolo află prin cercetași că haganul și avarii  erau tăbărâți în câmp. Romanii pregătiră deci o cursă și îndată îi atacară cu putere. Barbarii își găsiră moartea sub mare [Marea Neagră], căci îi luă fără de veste un reflux al mării și îi înghiți. Haganul dobândi salvarea ca pe un dar neașteptat și fugi; căci în lac [Siutghiol?] era ascunsă o insulă [Insula lui Ovidiu?], care salvă pe barbar. Dacă însă ar fi fost prins, ar fi fost însemnată plata pentru răscumpărarea lui dată romanilor; căci această primejdie căzută pe capul barbarilor a fost foarte mare. Era în adevăr a cincea zi de când barbarii se gândeau la dezertare. Martinus se întoarse în zorii zilei acolo unde hotărâse comandantul în ziua precedentă. Înțelegându-se cu Martinus, veni și Castus în același loc. Din aceasta întâlnire puterea trupelor crescu foarte mult și prin unire obținură un fel de adăpost foarte întărit.
 
În paragrafele următoare, este descris un episod incidental în care un soldat roman rostește un cuvânt din latina vulgară folosită de populația romanică din Peninsula Balcanică:
11 (...) Aflând că sosise comandantul la Marcianopolis, Martinus și Castus plecară la el. (...)
12. Războiul luă o amploare și mai mare și ardea cu mai multă furie. Căci haganul trimitea, ca dintr-un loc unde izbucnesc relele, armată numeroasă ca să pustiască toată Tracia ... A treia zi Comentiolus adună la cortul său pe centurioni, pe tribuni și pe cei mai destoinici din armata și le împărtăși ceea ce avea de gând să facă în ziua următoare, strângând pe călărași și pedestrimea și ținând o adunare îi îndemnă să nu întoarcă spatele la barbari și să nu socotească toate mai prejos de virtute.(...)
15. (...). Coborâră deci de pe Haemus la Calvomuntis și la Libidurgos și văzură nu departe, cam la patru mile de acolo, pe hagan stând cu corturile fără nici o grijă, întrucât armata îi era împrăștiată prin toată Tracia. (...) În adevăr, după ce soarele și-a arătat spatele sumbrei nopți și lampa prea frumoasă și dătătoare de lumină acoperindu-și strălucirea a cedat puterii nopții, unul dintre animalele de povară și-a scuturat sarcina de pe el. Se întâmplase însă că stăpânul lui să meargă înainte. Dar cei care veneau în urmă și vedeau animalul de povară târând în dezordine sarcina după el, strigară la stăpân să se întoarcă și să îndrepte povara de pe animal. Ei bine, acest lucru a fost pricina tulburării ordinii în oștire și a făcut să înceapă fuga înapoi; căci mulțimea auzea glasul și cele spuse erau luate greșit drept un semnal care se părea că era pentru fugă, ca și cum dușmanii s-ar fi ivit în apropiere de ei mai repede decât orice închipuire. S-a produs o foarte mare învălmășeală în armată și mult zgomot ; fiecare striga tare să se întoarcă și se îndemna unul pe altul în limba băștinașă să se întoarcă înapoi, grăind cu foarte mare tulburare torna, torna „întoarce-te, întoarce-te”, ca și cum li s-ar fi ivit pe neașteptate o luptă în timpul nopții. Se împrăștie așadar toată oștirea ca o armonie a coardelor de la liră. Haganul fugi de această a doua și cea mai mare primejdie cât îl ținură picioarele și lăsând căile bătute și strămutându-se în alt loc, găsi o scăpare și mai neașteptata decât cea dintâi. La fel făcură și romanii și fugeau la rândul lor ; o frică falsă făcuse să se întoarcă oștirea romană și o primejdie neadevărată înspăimânta pe ostașii ei. (...).
Editorii români citează pentru acest pasaj două articole din revistele „Studii și Cercetări de Istorie Veche”, 7(1956), 1-2, p. 179-188 și „Acta Musei Napocensis”, I(1964), p. 483-488.
 

 
Capitolul VI
 
În paragrafele 6 și 7, este descrisă o altă victorie romană împotriva sclavinilor invadatori:.... La începutul primăverii [592 – n. e. r.] comandantul (Priscus) fu trimis de către împărat la Istru, pentru ca neamul sclavinilor, împiedicat de el să treacă fluviul, să asigure chiar fără să vrea securitate și liniște Traciei. Căci spune împăratul lui Priscus că barbarii nu se vor liniști, dacă romanii nu vor păzi Istrul cât mai strașnic. Așadar Priscus luă conducerea armatei de călărași, iar Gentzon fu pus de împărat în fruntea oastei de pedestrași. La mijlocul primăverii romanii se adunară la Heraclea. În a șaptea zi comandantul porunci să ridice tabăra și după ce făcu verificarea aliaților și numărătoarea exactă a trupelor, le împărți periodic solda. Plecând de acolo, după ce săvârși patru opriri cu tabăra, ajunse la Drizipera. După ce petrecu în acest loc cincisprezece zile, pornind, după douăzeci de opriri cu tabăra, ajunse la Dorostolos. Haganul află din auzite despre expediție și trimise soli la Priscus. Sosind deci solii la Priscus, Coch (un barbar) începu să vorbească astfel: „Ce este asta ....?.... Istrul vede un spectacol dușman, o tabără și pe Priscus înarmat, care cu puțin mai înainte făgăduia pace avarilor și romanilor”.

În a douăsprezecea zi, după ce construise nave, generalul trecu fluviul și auzind că Ardagast scosese ceata de sclavini și plecase ca să facă prăzi, la miezul nopții porni împotriva lui. Trezit din somn de zgomotul mare, Adragastos spuse că a avut niște vedenii în vis și încălecând pe un cal fără șa o luă la fugă. Barbarul dădu apoi peste romani și descălecând de pe cal începu lupta corp la corp. Dar pentru că nu putea să țină piept celor care luptau, începu să fugă prin niște locuri greu de străbătut. Ardagast o lua înainte datorită iuțelii de picior, căci natura îl deprinsese pentru aceasta. Dar o soarta potrivnică i se arătă Și barbarul dădu peste trunchiul unui arbore mare. De aceea ar fi fost o prada foarte ușor de prins pentru dușmani, dacă fluviul nu 1-ar fi salvat. Căci trecându-1 înot, scăpă de primejdie. Romanii făcură ospăț tăișului săbiei un mare număr de sclavini, pustiiră ținutul lui Ardagast, iar pe cei prinși vii îi trimiseră la Bizanț [Constantinopol/Istanbul] cu juguri de lemn legate de gât.
 
 
Capitolul VII
 
În paragraful 2, este amintită o altă incursiune a sclavinilor în Dobrogea:
(...) Căci devastând Zaldapa, Aquis și Scopis, ei jefuiseră din nou pe nenorociți și aveau prăzile încărcate pe un mare număr de care. Când barbarii văzură pe romani apropiindu-se de ei și apoi fură văzuți și ei, se repeziră să-i ucidă pe captivi; și astfel fură omorâți captivii de parte bărbătesască ce erau în floarea vârstei. (...) ... In a zecea zi împăratul Mauricius trimise o scrisoare împărătească fratelui său (Petrus) sfătuindu-1 să stea în Tracia ; căci Mauricius auzise că trupele sclavinilor porneau spre Bizanț. De aceea generalul (Petrus) veni la fortareata Pistos, apoi sosi la Zaldapa. (...)
 
În paragraful 13, este evocată o invazie avară fiind amintit un alt oraș cu numele de Tomis:
În această vreme haganul, care este în mare cinste la avari, strângându-și trupele, înainta prin Mysia tracică, apoi atacă orașul Tomis. Aflând acestea, Priscus veni în ajutorul orașului amenintat. Așadar romanii și barbarii aveau taberele lângă Tomis și, deși venea iarna, rămaseră pe loc. (...) După această înfrângere barbarii au fost făcuți prizonieri, și anume au fost prinși trei mii de avari, alți barbari șase mii două sute și opt mii de sclavini. Prizonierii fură puși în lanțuri și comandantul trimise barbarii ca pradă de război în orașul Tomis. Mai înainte ca împăratul să afle despre cele întâmplate, haganul trimise soli la Mauricius, încercând să își ia înapoi prizonierii. Înspăimântat de amenințările barbarului și înșelat de vorbe, Mauricius porunci lui Priscus prin ajutorul de comandant să dea inapoi haganului pe avarii făcuți prizonieri. Astfel deci barbarii fură redați de la Tomis haganului.
Editorii români notează că nu este vorba de Tomis/Constanța, ci de un oraș lângă Remesiana (Bela Palanka/Serbia), citând în acest sens un articol publicat de Gh. Ștefan în „Dacia”, XI(1967), p. 253-258.
 
 
Capitolul VIII
 
În paragraful 6, este evocată revolta din 602 a militarilor de la Dunărea de Jos conduși de centurionul Focas, care îl va ucide și înlocui pe împăratul Mauricius și, indirect, va deschide slavilor calea invaziei definitive în Peninsula Balcanică: 
(...) La sosirea toamnei, fiindcă împăratul Mauricius pricinuia supărare lui Petrus cu privire la reținerea trupelor romane în ținuturile sclavinilor pe vremea iernii, iar romanii erau nemulțumiți atât pentru puțina pradă de aici cât și pentru numărul mic de cai, și pentru că mulțimea de barbari înconjurau regiunea de dincolo de Istru, iar comandantul punea totul pe seama poruncii împărătești, se născu o revoltă foarte mare în armate. Prin scrisori dese, Mauricius îi impunea lui Petrus ca romanii să facă așa cum poruncise el. Romanii însă refuzau cu îndârjire. De aceea ei trecură fluviul. După ce se întâmplă aceasta, veniră la Palastolon plini de mânie cumplită. Romanii trimiseră la Petrus, care se mutase la douăzeci de mile depărtare de tabără, opt soli, dintre care se întâmplă să fie și Phocas, tiranul cel mai crunt .... 7 .... Făcând în ziua următoare altă adunare, mulțimea puse în frunte exarh pe centurionul Phocas .... 11 .... Tiranul .... ucise pe Mauricius în portul zis al lui Eutropius ...
 
Bibliografie
Theophylacti Simocattae Historiae, edidit Carolus de Boor, Leipzig, 1887.
HARALAMBIE MIHĂESCU & GHEORGHE ȘTEFAN (redactori responsabili) / ACADEMIA DE STUDII SOCIAL POLITICE - INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoare privind istoria României, vol. II, Ed. Academiei R. S. R., București, 1970 (LXV. Teofilact Simocata)
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța


Despre Marius Teja

Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei - Bibliografie: Euagrios (sec. VI) - „Istoria bisericească”