#MemorialulPoartaAlbă Raport final - Partidul Comunist Român. De la cvasi-monarhie la democrație populară, 1944-1948 (VIDEO)

Raportul Final al Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din România, document fundamental aflat în Biblioteca digitală a Cotidianului ZIUA de Constanța, descrie în paginile sale și modul în care PCR a ajuns la putere. În cazul României, ca peste tot în Europa Centrală și de Est, partidul comunist s-a dovedit a fi instrumentul ideal pentru atingerea obiectivelor Moscovei.
 
În 1948, atunci când Stalin a decis să mute sediul central al Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești) de la Belgrad la București, lumea știa foarte puține despre partidul lui Gheorghiu-Dej și al Anei Pauker. Fondat în 1921, Partidul Comunist Român a ieșit din ilegalitate în 1944, având un număr minuscul de adepți, și totuși a reușit ca după 1945, prin fraudă și manipulare, în spatele scutului protector al Armatei Roșii, să devină din ce în ce mai influent, eliminându-și rivalii politici încet, dar sigur.
 
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a răsturnat dictatura pronazistă a mareșalului Ion Antonescu și a adus România în coaliția antifascistă. A urmat o perioadă de luptă acerbă între facțiunile din interiorul PCR. Aceste facțiuni se deosebeau nu numai din cauza unor experiențe diferite ale războiului (unii dintre membrii PCR petrecuseră războiul în URSS, alții în ascunzători clandestine, în timp ce alții stătuseră în închisori și lagăre), dar și datorită existenței unor relații profunde (inclusiv personale) cu Moscova și cu persoanele influente din Secția internațională a PCUS. Cu toate acestea, nu existau controverse semnificative în rândurile conducerii PCR cu privire la necesitatea de a promova transformări „burghezo-democratice” în direcția unei „revoluții socialiste”.
 
Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraș, Vasile Luca și Lucrețiu Pătrășcanu, stalinizarea României reprezenta o sarcină urgentă. Ofensiva Armatei Roșii pe linia Iași-Chișinău în primăvara lui 1944 a accelerat activitățile forțelor antigermane din interiorul României. Brusc, partidele tradiționale (istorice) au înțeles că PCR reprezenta un partener potențial important în orice coaliție viitoare. Pătrășcanu, singurul lider comunist pe care politicienii „burghezi” îl puteau considera o figură politică, a reprezentat PCR la negocierile purtate în primăvara și vara lui 1944. Între timp, triumviratul care i-a urmat lui Ștefan Foriș, format din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheț și Emil Bodnăraș, domina conducerea PCR.
 
Un guvern Sănătescu susținut de partidele Național Țărănesc (PNȚ), Național Liberal (PNL), Social-Democrat (PSD) și Comunist a preluat puterea după lovitura de stat care a dus la trecerea României din tabăra Axei în tabăra Puterilor Aliate. În acel moment, trupele sovietice se aflau în România și urmau să ajungă la București în câteva zile. Lovitura de stat ia permis democrației românești să reînvie pentru scurtă durată și a împiedicat impunerea imediată de către sovietici și de susținătorii lor români a unui regim stalinist. Atunci când detașamente ale Armatei Roșii au ajuns la București, la sfârșitul lui august, acestea au fost primite cu manifestări entuziaste organizate de comuniști. Printre cei care au salutat sosirea Armatei Roșii „eliberatoare” s-au aflat liderul sindicatelor comuniste, Gheorghe Apostol, și liderul recent reintratei în legalitate Uniuni a Tineretului Comunist, Nicolae Ceaușescu, care se întorseseră de curând din lagărul de la Târgu Jiu.
 
Datorită prezenței sovietice, PCR a putut obține în cadrul coaliției guvernamentale o superioritate politică pe care altfel nu ar fi dobândit-o prin forțe proprii. Lucrețiu Pătrășcanu a devenit ministru de stat, având un statut egal cu acela al marilor figuri ale partidelor politice cu tradiție. Curând după aceea, liderii comuniști au ocupat poziții ministeriale importante: Pătrășcanu la justiție, Gheorghiu-Dej la transporturi, etc. Profitând de faptul că se alăturaseră partidei învingătoare și exploatând cu abilitate retorica antifascistă, comuniștii români urmăreau lărgirea bazei lor populare și slăbirea influenței și autorității oponenților lor, în special a Partidului Național Țărănesc, care era condus de politicieni venerabili precum Iuliu Maniu și Ion Mihalache.

Comuniștii au devenit principalii susținători ai continuării războiului împotriva Germaniei naziste pentru eliberarea Transilvaniei de Nord și ai cooperării cu Armata Roșie până la victoria finală. „Totul pentru front, totul pentru victorie” era sloganul pe care partidul îl repeta fără încetare. Au fost organizate demonstrații de masă pentru a susține denazificarea țării, ceea ce, pentru comuniști, coincidea cu atacurile directe asupra partidelor istorice, pe care le acuzau de sabotarea efortului de război.
 
PCR pretindea că era partidul eroicei rezistențe antinaziste și principalul garant al ruperii țării de trecutul fascist. Numărul de membri ai PCR a crescut foarte rapid. Atunci când a avut loc lovitura de stat de la 23 august, PCR avea numai 80 de membri în București și mai puțin de 1000 în întreaga țară, incluzându-i și pe cei din închisori și lagăre de concentrare (se pare însă că aceste statistici nu-i includ și pe comuniștii români aflați în URSS, în Franța și în alte țări occidentale). Pe parcursul a trei luni, până în octombrie 1944, PCR atinsese un număr de membri cuprins între 5000 și 6000. În februarie 1945, PCR avea deja 15 000 de membri, iar până la data de 23 aprilie 1945 numărul acestora ajunsese la 42 653. Iosif Rangheț, șeful secției organizatorice a Comitetului Central al PCR, a indicat aceste cifre la o întâlnire cu activul de partid care s-a ținut în perioada 25-27 aprilie 1945. Rangheț a afirmat, de asemenea, că PCR avea deja în momentul acela 55.253 membri, în timp ce Uniunea Tineretului Comunist (UTC) număra 62.925 de membri.
 
Componența PCR și modul în care noi membri au fost acceptați în partid au devenit teme importante în timpul interogatoriilor la care a fost supusă Ana Pauker în urma epurării așa-numitei facțiuni Pauker-Luca din iunie 1952. De exemplu, pe data de 12 iunie 1953, în timpul interogatoriului condus de Alexandru Moghioroș, în prezența lui Gheorghe Apostol, Petre Borilă și Constantin Pîrvulescu, Pauker a fost acuzată că a îngăduit intrarea în PCR, fără o verificare atentă, a unui mare număr de noi membri. Însă, după cum le-a reamintit și Pauker foștilor săi colegi, nici una dintre aceste decizii privind politica de admitere în partid nu îi aparținuse. De fapt, din momentul în care așa-numiții moscoviți s-au întors în România, toate deciziile referitoare la politica de cadre s-au discutat în cadrul Secretariatului Comitetului Central. Mai mult, aceste politici erau discutate cu reprezentanții secției sovietice internaționale. Toții liderii PCR, inclusiv Gheorghiu-Dej, Pătrășcanu, Teohari Georgescu, Iosif Rangheț, Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, erau perfect conștienți de faptul că exista o nevoie disperată de a lărgi baza de mase a partidului.

Cuvântările ținute în acei ani de demnitarii staliniști ai României arată cum aceștia se întreceau în a sublinia rădăcinile populare adânci ale partidului și pentru a mări aderența acestuia printre muncitori, țărani și intelectuali. Anul 1947 a fost un an crucial. Devenise clar că Stalin intenționa să instaleze în Europa de Est regimuri satelite „fraterne” loiale, conduse de comuniști devotați lui: internaționalismul comunist nu însemna nimic altceva decât solidaritate necondiționată față de Moscova. În cazul României, ca peste tot în Europa Centrală și de Est, partidul comunist s-a dovedit a fi instrumentul ideal pentru atingerea obiectivelor Moscovei. Deși imediat după reintrarea sa în legalitate în urma loviturii de stat de la 23 august 1944 partidul avea mai puțin de 1000 de membri, prezența trupelor sovietice pe teritoriul românesc a reprezentat un factor decisiv pentru transformarea acestei minorități comuniste într-un grup de presiune dinamic. Kremlinul a stabilit un „sistem radial” de relații cu partidele comuniste din Europa Centrală și de Est, care permitea doar comunicarea dintre Moscova și sateliții săi, dar făcea foarte dificilă, cel puțin la început, comunicarea directă dintre „democrațiile populare” din regiune. Moscova era conectată prin radio cu conducerile comuniste din Europa Centrală și de Est, dar, cu puține excepții, vârfurile elitelor comuniste din aceste țări nu beneficiau de asemenea legături radio între ele. Dacă aceste conduceri doreau să ia legătura una cu cealaltă, trebuiau să o facă prin intermediul Moscovei. Deși Cominternul fusese dizolvat oficial în iunie 1943, a fost reorganizat și a continuat să funcționeze sub camuflajul unui „institut de cercetări” până în toamna lui 1945. Aparatul central al Cominternului și întregul sistem de relații din interiorul partidelor comuniste locale erau subordonate Secției Informative Internaționale a Comitetului Central al PCUS, care a jucat un rol major în stabilirea strategiei pe termen lung a partidelor comuniste satelite.
 
În perioada 1944-1945 strategia generală a partidelor comuniste din regiune și multe dintre acțiunile lor concrete au fost coordonate sau ordonate de Kremlin. PCR nu a fost o excepție: acesta a urmat cu strictețe ordinele Moscovei în timpul ascensiunii sale către puterea absolută în România. Au existat și elemente adiționale care au favorizat ascensiunea PCR. Paralizate de lipsa reacțiilor occidentale și a acțiunilor ferme împotriva abuzurilor comise de comuniști, partidele istorice au avut o marjă de manevră redusă. În plus, comuniștii au folosit în mod eficient demagogia în eforturile lor de a confisca puterea: au lansat atacuri propagandistice violente asupra partidelor istorice (care au fost acuzate de antisovietism, de colaborare cu Garda de Fier înainte de 1940 și de fascism rezidual) și calomnii la adresa prim-miniștrilor numiți de palat (mai întâi Constantin Sănătescu și apoi Nicolae Rădescu). Acestea au fost acompaniate de demonstrații în stil bolșevic menite să destabilizeze țara.
 
Obiectivul PCR a fost câștigarea controlului asupra ministerelor cheie și impunerea comuniștilor la conducerea departamentelor importante atât în privința efortului de război, cât și în privința controlului administrativ și economic asupra țării. Provocările, demonizarea adversarilor și ademenirea muncitorilor industriali s-au numărat printre mijloacele folosite de comuniști pentru a-și atinge scopurile (stabilite în permanență împreună cu emisarii sovietici). Un rol important în acest sens l-a avut Andrei Ianuarievici Vîșinski, fost acuzator în procesele spectacol de la Moscova din anii 1930, Prim-Comisar Adjunct pentru Afaceri Externe al URSS și omul desemnat de Stalin să se ocupe de afacerile românești. Politica de dictat a lui Vîșinski l-a obligat pe tânărul rege Mihai I să accepte transferul de putere către un guvern care, din toate punctele de vedere, întruchipa dictatura comunistă în ascensiune. Impunerea, în martie 1945, a guvernului controlat de comuniști și condus de Petru Groza – un proprietar de pământ petrecăreț, cu înclinații stângiste și resentimentar față de Iuliu Maniu – a facilitat strategia PCR de a se prezenta drept partidul dreptății sociale și egalității economice. Reforma agrară din 1945 și promisiunile de susținere economică a celor defavorizați au contribuit la atenuarea neîncrederii populare față de un partid perceput vreme îndelungată ca fiind lipsit de rădăcini naționale. Discursul comunist, plin de declarații care lăudau democrația și egalitatea, s-a dovedit a fi eficace în atragerea unui anumit suport popular. Între timp, bazându-se pe intimidare și beneficiind de suportul necondiționat al comandantului militar sovietic, generalul Ivan Zaharovici Susaikov, liderii comuniști români au pregătit o lovitură menită să lichideze ultimele elemente ale democrației parlamentare și să transforme România într-un regim de tip sovietic.

 
Guvernul Groza (6 martie 1945-30 decembrie 1947) a fost impus sub presiunea directă a trimisului sovietic la București, A. I. Vîșinski. În memoria colectivă a românilor, Vîșinski este cel care a transformat fără milă țara într-o potențială colonie sovietică. Comuniștii au căpătat poziții influente în guvernul Groza. În cabinetele Sănătescu și Rădescu, comuniștii au deținut ministerele Justiției (Lucrețiu Pătrășcanu) și Comunicațiilor (Gheorghe Gheorghiu- Dej), și un subsecretariat de stat la Ministerul Afacerilor Interne (Teohari Georgescu). În guvernul Groza, comuniștii dețineau Justiția (Pătrășcanu), Comunicațiile (Gheorghiu-Dej), Afacerile Interne (Teohari Georgescu) și Propaganda (Petre Constantinescu-Iași), precum și subsecretariate de stat în ministerele Agriculturii (Constantin Agiu) și Comunicațiilor (Ion Gheorghe Maurer). Cea mai importantă victorie în timpul acestei profunde transformări a fost preluarea Ministerului Afacerilor Interne. Bodnăraș, fostul spion sovietic, controla temutul Serviciu Special de Informații de pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, iar Teohari Georgescu a devenit șeful tuturor forțelor de ordine publică. Comuniștii erau, în sfârșit, în poziția de a lansa o ofensivă generală împotriva adversarilor și de a-și plasa partizanii în poziții cheie în vederea confruntării finale. În culise, aceste mișcări strategice erau plănuite de Secretariatul PCR, condus de Gheorghiu-Dej împreună cu Pauker, Luca, Georgescu și Chișinevschi.
 
În 1946-1947, comuniștii români au beneficiat de pe urma falsului pluralism al regimului Petru Groza. Ca rezultat al presiunilor occidentale, partidele istorice au fost reprezentate în guvern, pentru o scurtă perioadă de timp, la un nivel relativ minor. Atât liderul țărănist Iuliu Maniu, cât și liderul liberal Dinu Brătianu au înțeles că prietenii lor occidentali îi abandonau treptat. Războiul civil din Grecia reprezenta principala prioritate occidentală și, pe măsură ce fosta coaliție antinazistă se deteriora, forțele democratice din România au fost lăsate să se descurce singure. Democrațiile occidentale nu intenționau să intervină printr-o acțiune fermă în favoarea democraților asediați ai României. Nu exista practic nicio modalitate realistă de acțiune față de abuzurile comuniste în afara protestelor diplomatice. Armata Sovietică ocupa teritoriul României și formațiunea politică numită PCR, aflată sub control sovietic, exploata situația existentă pentru a instaura un regim stalinist, indiferent de costurile umane pe care le implica o asemenea acțiune.
 
Apetitul pentru putere al PCR a crescut exponențial ca urmare a convingerii sale că nicio forță externă nu putea interveni pentru a împiedica triumful său final. Liderii PCR au simțit că istoria era de partea lor și au acționat în consecință. Încetând demult să creadă în valorile liberale, ei nu au avut nicio criză de conștiință atunci când au distrus instituțiile liberale. Educați în logica leninistă a lui „care pe care” (adică, cine elimină pe cine), pe comuniștii români i-a bucurat cu adevărat distrugerea tuturor insulelor de autonomie socială sau politică rămase. Deși, în esență, comuniștii controlau guvernul, strategia lor era orientată spre controlul total al societății. Simpla existență a partidelor politice tradiționale, așa-numite istorice, era un obstacol pe drumul PCR spre puterea absolută. Partidele istorice reprezentau singura formă de opoziție oficială față de comuniști și prin urmare ele trebuiau distruse.

Câțiva pași importanți în direcția distrugerii totale a opoziției oficiale fuseseră deja făcuți. Sub conducerea lui Teohari Georgescu, ministrul comunist al afacerilor interne, alegerile din 19 noiembrie 1946 fuseseră falsificate. Aceasta a reprezentat o fraudă electorală imensă, care a permis PCR și aliaților săi să facă un pas important spre obținerea monopolului puterii. În ciuda implicării prefecților lui Teohari Georgescu și a bandelor „revoluționare” care terorizau alegătorii și creau un profund sentiment de panică, comuniștii au obținut rezultate slabe la alegeri. Adevăratul câștigător al alegerilor din noiembrie 1946 a fost PNȚ, pe care comuniștii l-au perceput în mod corect ca fiind nucleul rezistenței împotriva sovietizării țării.
 
Controlul asupra parlamentului de după 1946 i-a permis PCR să grăbească procesul de comunizare a țării. Dușmanii PCR erau timorați și marginalizați, iar Gheorghiu-Dej, Pauker și Luca au decis că venise momentul pentru radicalizarea liniei partidului. Comuniștii români nu mai aveau nevoie să se limiteze doar la cererile inițiale. Pătrășcanu însuși organizase epurări în sistemul judiciar și ceruse pedepsirea tuturor celor care colaboraseră cu regimul Antonescu. Acest termen era suficient de cuprinzător pentru a le permite comuniștilor să-și desemneze toți inamicii, inclusiv partidele istorice, drept colaboratori.
 
Împotriva viziunii „burgheze” a monarhiei constituționale, comuniștii au promovat idealul „democrației populare”. Propaganda lor elogia marile înfăptuiri ale lui Tito în Iugoslavia vecină. Regele Mihai era susținut numai de formă, iar lucrurile evoluau rapid către sfârșitul pluralismului din România. Plenara Comitetului Central al PCR din 8-9 ianuarie 1947 a aprobat un set de măsuri pentru „întărirea legăturilor cu masele”. În realitate, partidul lua măsuri în vederea întăririi controlului asupra societății.
 
În martie 1947, după un experiment de scurtă durată numit Tineretul Progresist, a fost reînființată Uniunea Tineretului Comunist. În mai, a fost înființată la Cluj Uniunea Națională a Studenților din România. Aceasta era controlată de reprezentanți ai comuniștilor, printre care se numărau Corneliu Bogdan, Gheorghe Brătescu - ginerele Anei Pauker - și social-democratul de stânga Alexandru Glanstein-Mușat.
 
Partidele tradiționale reprezentau principala țintă a comuniștilor. Primele victime au fost partidele cele mai puternice, Național Țărănesc și Național Liberal. Emil Bodnăraș, șeful Serviciului Special de Informații (SSI) și membru al Biroului Politic al PCR, împreună cu Teohari Georgescu, ministrul Afacerilor Interne și membru al Secretariatului PCR și cu ajutorul agenților sovietici, au plănuit episodul de la Tămădău, care practic a pus capăt existenței celor două partide istorice.
 
În iulie 1947, figuri importante ale PNȚ (inclusiv vicepreședintele Ion Mihalache, secretarul general Nicolae Penescu și Nicolae Carandino, redactorul ziarului oficial al partidului, „Dreptatea“) au încercat să părăsească țara cu un avion particular, care trebuia să decoleze de pe un mic aerodrom din localitatea Tămădău din apropierea Bucureștiului. De fapt, unul dintre piloți era informator al poliției secrete și a împiedicat această încercare a opoziției din PNȚ de a crea un guvern alternativ în străinătate. Toți liderii PNȚ, inclusiv Iuliu Maniu, au fost arestați, iar episodul Tămădău le-a oferit comuniștilor pretextul ideal pentru a se debarasa de PNȚ. În acest context, conducerea PNL a hotărât ca activitatea partidului să înceteze temporar. Următoarea victimă a fost Partidul Social-Democrat din România (PSDR), condus de Constantin-Titel Petrescu. Comuniștii au forțat scindarea PSDR cu ajutorul facțiunii colaboraționiste conduse de Theodor Iordăchescu, Mișa Levin, Lothar Rădăceanu, Barbu Solomon și Ștefan Voitec. La Congresul al VIII-lea al PSDR (4-9 octombrie 1947), facțiunea colaboraționistă a reușit să impună o rezoluție privind unificarea PSDR cu PCR, care a fost aprobată până la urmă. Ulterior, mulți dintre susținătorii lui Titel Petrescu au făcut ani grei de închisoare în temnițele comuniste, fiind acuzați de trădare și de sabotare a „unității clasei muncitoare”.
 
Pe data de 12 noiembrie 1947, Comitetele Centrale ale PCR și PSDR au adoptat un program comun ca „partidul unic al clasei muncitoare”. Însă, până în 1948, PCR a reușit să se dispenseze de partenerul său de coaliție. Congresul al VI-lea al PCR (Congresul I al Partidului Muncitoresc Român), care a avut loc în perioada 21-23 februarie 1948, a consemnat decesul PSDR prin „unificarea” sa cu PCR și formarea Partidului Muncitoresc Român (PMR). Deciziile luate la acest congres au marcat practic lichidarea „frontului unit antifascist” și au dus la instalarea fermă a comuniștilor la putere. Unificarea PCR cu PSDR le-a oferit comuniștilor majoritatea absolută în noul, unitul PMR.
 
Liderii social-democrați care se opuseseră fuziunii cu PCR au fost întemnițați, în timp ce aceia care au colaborat cu comuniștii (Iordăchescu, Rădăceanu, Voitec) au devenit marionetele acestora. Un mesaj special din partea Comitetului Central al PCUS, semnat de Mihail Suslov, a fost citit în mijlocul unor aplauze furtunoase, iar un membru al Comitetului Central, Constanța Crăciun, a exprimat dragostea nemărginită pentru Stalin a participanților la congres printr-o telegramă comună adresată dictatorului sovietic. Dominat de Gheorghiu-Dej și Ana Pauker, ambii aclamați frenetic, congresul a trasat noua strategie care a transformat România într-o democrație populară.
 
Primul pas către dictatura proletariatului a fost făcut în august 1947, odată cu dizolvarea PNȚ. Ultima lovitură a venit pe data de 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost forțat să abdice și, în aceeași zi, a fost anunțată crearea Republicii Populare Române. Unirea forțată dintre PCR și PSDR a încheiat procesul care începuse în 1944, atunci când trupele sovietice ocupaseră țara. Din acel moment, în funcție de interesele sovietice, comuniștii români au urmat strategia tranșării, felie cu felie, a corpului politic și, unul după altul, au preluat controlul asupra principalelor centre de putere.
 
Sursă foto: Fototeca IICCMER. 1946. Portretul Regelui apărea încă la întrunirile oficiale. În prim-plan, Gheorghe Gheorghiu-Dej (în centrul imaginii) și Petru Groza (în dreapta).


 
Despre Ionuţ Druche
S-a născut pe 16 decembrie 1982 în Constanța. Este absolvent al Şcolii Generale nr. 9 „Ion Creangă“ din localitate, al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini din Constanţa şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanţa, promoţia 2005. A lucrat în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, ocupând postul de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi pe cel de redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“, publicaţie de cultură şi spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului.
 Actualmente este bibliotecar în cadrul Bibliotecii județene „I.N. Roman” din Constanța.
 Preocupat de istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea, Ionuţ Druche a organizat din 2010 şi până în prezent mai multe comemorări şi simpozioane. De asemenea, este autor şi coautor a mai multor cărţi şi articole.
 
Citește și:
#MemorialulPoartaAlbă Raport final - Partidul Comunist Român. Principalele surse de tensiune din partid (VIDEO)

#MemorialulPoartaAlbă