Nicolae Moromete, torționarul bâlbâit care a adus moarte pe unde a trecut. Delta Dunării era supranumită „țara lui Maromet“ (GALERIE FOTO)

 
Un fost măturător de străzi a fost promovat de noua orânduire comunistă instaurată în România de Armata Roșie în fruntea unor lagăre și penitenciare, aducând teroarea în rândul deținuților politic. Cât timp a fost activ a fost plătit regește și a murit fără să fie judecat pentru crimele comise.

„Bate un vânt rece din baltă, la Chilia-n port
Să vezi stuful cum se înalță, să-l mai tai nu pot
La Chilia, la Tătaru, ah, ce dureros, măi
bate Maromet cu păru’, ah, ce dureros, măi“.

 
Așa a rămas Nicolae Moromete, căruia deținuții îi ziceau Maromet, unul din cei mai cruzi torționari ai spațiului concentraționar românesc, în memoria colectivă. Dincolo de folclor, rămân crimele sale nepedepsite niciodată de la Jilava, Văcărești, Caransebeș, Galați sau Chilia Veche.
 
Biografia sa este asemănătoare cu a altor torționari: oameni fără studii, care, vrând să-și depășească condiția, s-au înscris în Partidul Comunist, care a devenit rampă de lansare într-o țară unde era posibil orice. Și Nicolae Moromete a avut o copilărie grea, care și-a pus amprenta asupra întregii sale vieți. S-a născut într-o familie de țărani săraci din Valea Ungureni, județul Olt, la 13 mai 1912, fiind cel mai mic din cei cinci frați. Pe când avea doar patru ani, ambii părinți i-au murit: tatăl, Gheorghe, pe front, iar mama, Maria, la scurt timp. După ce a terminat cinci clase primare, a lucrat ca zilier, săpa, tăia lemne și mâna porcii din sat.
 
În autobiografii, Nicolae Moromete își construiește imaginea unui elev oropsit, care ar fi vrut să învețe, dar a fost lipsit de posibilitățile materiale.

„Puțina lui instrucție școlară a deprins-o, potrivit propriilor mărturii, învățând de pe manualele colegilor: «Majoritatea școlii am învățat pe cărțile altor copii, mie neavând cine să-mi cumpere cărți». El menționează într-o altă autobiografie că, dintre toți frații lui, era singurul care știa carte, referindu-se probabil la faptul că putea citi și scrie. Putem presupune despre el că a fost un copil și adolescent ambițios, dornic să-și depășească condiția la care era predispus, de simplu agricultor, cum au rămas frații săi“,

Jilava, prima oprire

Răzbunarea asupra unui general

 
Pe lângă sistemul concentraționar deosebit de greu, călăii din fruntea penitenciarului le făceau deținuților viața și mai grea, fiind puși să plătească și pentru fapte care nu erau ale lor. Cât timp a stat la conducerea acestui loc de detenție, Nicolae Moromete a semănat teroare.
„După chipul și asemănarea diavolului, Maromet scotea din celule diferiți oameni de vază ai neamului românesc și, cu un sadism ieșit din comun, ordona gardienilor să-i bată până ce îi năpădea sângele. Alegea militari cu grad superior, cu precădere generali ai Armatei Române care, pe frontul de răsărit, săvârșiseră adevărate minuni de vitejie. Unul dintre ei a fost generalul Iacobici, mort la Jilava în urma bătăilor comandate de Maromet.

Acest Iacobici, care la vremea aceea era Șeful Marelui Stat Major, a fost chemat de pe front de către regele Mihai după căderea Odessei - la 16 octombrie 1941, când a luat decizia să-l înainteze pe Antonescu în grad. Imediat ce a sosit Ion Antonescu, regele l-a înaintat la cel mai înalt grad militar - Mareșal, distincție care se oferă numai în urma unei mari bătălii câștigate pe front. Se știe că Antonescu a fost al treilea mareșal al României, după Averescu și Prezan“, relatează drama petrecută la Jilava luptătorul anticomunist Gheorghe Caraza în cartea „Aiud însângerat“.
 
De altfel, generalul Iosif Iacobici, șef al Marelui Stat Major, de care pomenește Caraza în amintirile sale, a și murit la Aiud, în urma bolilor contractate în timpul detenției. El a fost acuzat de autoritățile comuniste că militase pentru hitlerism și pentru declanșarea războiului împotriva URSS.

Tortura lui Moromete

Torționarul prost care l-a căutat pe Seneca printre deținuți

„Într-o zi, când Maromet trecea să își vadă robii, sub priviri îi căzu o maximă scrisă pe peretele unei celule: «Cine știe să moară nu va fi niciodată rob» - Seneca - filozof roman, sec. I d.H. Înfuriat peste măsură, Maromet le-a strigat celor din camera respectivă: «Care p.... mă-tii ești Seneca, mă?! Ieși afară!!!» Liniște. «N-auzi, mă?! Ieși, mă, afară!!!» Aceeași liniște mormântală. Spumegând de mânie, Maromet se adresă unuia dintre însoțitorii săi: «To... to... tovarășe mi... mi... milițian, mergi la Grefă și adu-mi tabelul camerei! Îl învăț eu minte pe Seneca!!!» Milițianul îi aduse tabelul și Maromet îl citi cu insistență de câteva ori, dar Seneca - nicăieri! Pentru că între timp se instalase o atmosferă de groază care nu prevestea nimic bun, un student îi spuse: «Domnule comandant, Seneca a plecat de dimineață la tribunal pentru că astăzi avea termen și probabil că se va întoarce după-masă.» După ce îl înjură și pe student, luminat, Maromet i se adresă din nou milițianului: «Mergi în poartă și, când o veni Seneca de la Tribunal, să mi-l aduci mie! I-arăt eu lui Seneca, Dumnezeii mă-sii!»“.

„Avea gradul de maior și se cam împiedica la vorbă când era emoționat de ceea ce spunea. Faptul însă nu-l stânjenea deloc. Mai ales când voia să bage mințile-n capul celor ce păcătuiseră împotriva stăpânirii. Că doar avea la îndemână coada de sapă pe care o mânuia cu destoinicia cultivatorului de ogoare nedestelenite. Și la orice percheziție sau vizită de rutină pe care o făcea în celulele suprapopulate ale Jilavei, instrumentul era nedezlipit de el“.

„La Jilava am avut neașteptata onoare să-l cunosc pe celebrul Maromete. Era găgăuz, deci un fel de rus turcit. Era o bestie, lovea cu o cârje... Tot timpul era înarmat cu un ciomag uriaș, noduros, puternic, cu care lovea în stânga și-n dreapta, pe unde putea. Farmecul lui era că era bâlbâit... Și ne-amuza grozav în timp ce ne bătea să-l auzim cum se bâlbâie! «Maa...maa... mă, te ba...ba...bag...» și așa mai departe.“

„În Republica noastră populară, pentru «nimic» nu se capătă mai mult de zece ani!“

 
Pastorul Richard Wurmbrand i-a păstrat și el vie în memorie amintirea. Arhimandritul Ghiuș încerca să descrețească frunțile arestaților, povestindu-le diferite întâmplări. Odată, le-a relatat o poveste despre care susținea că este reală, despre cum colonelul Moromete, directorul Jilavei, în vreme ce trecea prin fața unui șir de deținuți și punea fiecăruia aceeași întrebare: „De ce ai fost condamnat?“. Unul dintre deținuți a replicat: „N-am făcut nimic, domnule colonel, și am primit zece ani!“.  Moromete a mers mai departe: „Și tu ce ai făcut?“. Un alt răspuns: „Nimic, domnule colonel, și am luat douăzeci de ani!“. Furios, Moromete îl repede: „Porc mincinos! În Republica noastră populară, pentru «nimic» nu se capătă mai mult de zece ani!“. Această relatare avea să facă înconjurul închisorilor, intrând practic în folclorul de temniță, fiind reținută în memoria a numeroși deținuți politici.  La Jilava, Nicolae Moromete era plătit regește. Era remunerat cu 17.450 lei, la un câștig salarial mediu brut pe țară, al vremii, de 335 lei, conform unui document făcut public de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
 
Din anul 1952, Nicolae Moromete a fost numit în funcția de comandant la Galați, după ce timp de câteva luni a deținut aceeași funcție la Caransebeș. La penitenciarul din Moldova, Maromet a continuat să utilizeze aceleași practici abuzive. Din ordinul lui, hrana deținuților era dată la porcii unității, iar norma zilnică a deținuților era redusă „pe considerentul că nu îndeplineau normele fixate la confecționarea rogojinilor“. Despre condițiile de lucru, hrană și cazare se menționează în mai multe documente faptul că „erau necorespunzătoare, astfel că au decedat zilnic câte trei-patru deținuți“, iar celor bolnavi „nu li s-a dat niciun fel de medicamente“.
 

La Chilia Veche

 
Probabil pedepsit de superiori, Nicolae Moromete a fost trimis la colonia de muncă Chilia Veche în vara anului 1956. Era un loc rupt de lume, unde doar Dumnezeu din cer mai vedea ororile la care au fost supuși deținuții de aici, mulți bătrâni și bolnavi, care erau puși la munci grele: la îndiguirea ostroavelor, la tăierea stufului și a papurii din Delta Dunării. Practic, Delta Dunării era supranumită drept „țara lui Maromet“. Și aici Moromete era plătit bine, primind lunar suma de 1.500 de lei.
 
Conform „Dicționarului penitenciarelor din România comunistă (1945-1967)“,  deținuții lucrau câte zece ore în apă, noroi și frig, iar norma zilnică a crescut de la 20 de maldăre la 44 de maldăre, în timp ce s-au redus rațiile alimentare și s-a introdus aplicarea de pedepse celor care nu își îndeplineau norma zilnică.
 
În vara anului 1958, toți deținuții cazați la Bacul 4 au fost bătuți „până și-au făcut necesitățile pe ei“, așa cum reține un document al Direcției Generale MAI Constanța, cu cravașe confecționate din curele de ventilator de mașini, care erau întărite cu sârmă până la mijloc, și ciomege. De cele mai multe ori, bătăile deținuților de la Chilia Veche erau auzite și de localnici, care, în cele din urmă, au informat conducerea ministerului. Era prea târziu. Mulți deținuți își căutaseră libertatea în moarte, spânzurându-se sau aruncându-se în Dunăre. În urma unei anchete s-a stabilit că la această colonie de muncă s-a înregistrat un număr anormal de decese între octombrie 1958 și ianuarie 1959.
 
Monstrul cu chip de om a fost trecut în rezervă, după ce până și superiorii săi au fost oripilați de cruzimea lui Moromete. În urma raportului, în data de 28 februarie 1959, a fost trecut în rezervă, cu drept la pensie. De la marginea pământului, fostul torționar s-a întors în București, pe străzile pe care le măturase în tinerețe. O perioadă, a lucrat ca plasator la cinematograf. A murit fără să fie vreodată judecat pentru crimele comise.
 
 
Citește și:
Unde au fost îngropate victimele Canalului Dunăre-Marea Neagră. Mărturiile zguduitoare ale unui fost primar (GALERIE FOTO)
 
Reportaj la Chilia Veche, satul de la marginea deltei, unde Maromet a bătut cu parul