Aniversări la Tomis, în ianuarie 2020, ale unor intelectuali români de sorginte aromână (II) Universitarul şi publicistul Nistor Bardu (n. 15 ianuarie 1950) - distins intelectual al Constanţei de azi

Dacă magistratul Nicolae Fudulea, proaspăt octogenar, s-a manifestat pe câmpul literaturii dialectale (sub numele de Cola Fudulea), un alt intelectual dobrogean de sorginte aromână - născut tot în luna lui Gerar - ilustrează învăţământul (secundar şi superior) şi cercetarea ştiinţifică de specialitate, cultura tomitană de azi în ansamblul ei. Este vorba de universitarul, criticul literar şi publicistul Nistor Bardu - cel pe care ursitoarele l-au norocit a veni pe pământ în astrala zi de 15 ianuarie - naşterea lui Mihai Eminescu. Septuagenarul profesor - pensionar al Universităţii „Ovidius”, conferenţiar la Facultatea de Litere - este un nume familiar oamenilor de cultură din spaţiul dobrogean şi specialiştilor din Ţară în Lingvistica românească de astăzi (o voce dintre cele mai autorizate în Dialectologie şi printre primiele trei-patru în Aromânistică).
 
Născut la Nisipari, într-o familie de aromâni scoborâtori în Dobrogea din Grabovo/Greava - din aria vestitului oraş al vlahilor balcanici Moscopole (Albania) -, a urmat studiile liceale la Medgidia, iar cele universitare la Iaşi, la terminarea acestora din urmă fiind repartizat ca profesor de Limba şi Literatura Română la Liceul din Babadag (1973-1978); apoi, succesiv, şi-a desfăşurat activitatea la Biblioteca Judeţeană Constanţa (1978-1985: bibliotecar-bibliograf); la Comitetul Judeţean pentru Cultură şi Educaţie Socialistă (1985-1990: inspector cu probleme de carte); apoi, profesor - la Şcoala cu clasele I-VIII din Nisipari (1990-1991), la Liceul de Telecomunicaţii din Constanţa (1991-1998); respectiv, cadru didactic (lector, conferenţiar) la Facultatea de Litere a Universităţii „Ovidius” (1998-2014 - după pensionare, continuă activitatea, în regim plata cu ora, până astăzi). A susţinut, în faţa studenţilor şi masteranzilor, cursuri şi seminarii de Dialectologie română (nord- şi sud-dunăreană), Istoria limbii române, Limba română in context balcanic, Limba română contemporană, Lingvistică generală, Lingvistică balcanică, Cultură şi civilizaţie balcanică, Stilistică. De-a lungul anilor, profesorul Nistor Bardu a publicat mai multe volume, zeci de studii în reviste de specialitate şi volume colective (inclusiv în engleză şi franceză); a desfăşurat - şi continuă - şi o susţinută activitate publicistică, este membru al mai multor asociaţii profesionale şi cultural-ştiinţifice, a luat deseori atitudine, public, în privinţa unor comportamente şi conduite naţional-culturale, participă la reuniuni ştiinţifice şi culturale, din Ţară şi străinătate.
 
Volume apărute: Limba scrierilor aromânești de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Cavalioti, Daniil, Ucuta). Partea I: Aspecte ale grafiei. Fonetica [Cuvânt înainte: Prof. univ. dr. Nicolae Saramandu] (Constanța: Ovidius University Press, 2004 [2005] /226 pp./); Ниcтop Бapду, Aрoмaнцитe вo вaлкaнcки кoнтeкcт. Cтуди и прилoзу. Издaниeщo вo ѝрирeъи: Димo Н. Димчeв (Скопjе-Scopia: Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã “Constantin Belemace”. Colectsiea “Moscopoli” 19, 2009 /184 pp./); Stiluri și limbaje în limba română actuală (Constanța: Ovidius University Press, 2011 /256 pp./); „Lecturi vizuale” etnologice la aromânii din Albania - Zona Korçë. Memorie, tradiție, grai, patrimoniu (coautor) (București: Editura Etnologică, 2014 /144 pp./); „Lecturi vizuale” etnologice la aromânii din Albania. Gramsh, Elbasan, Pogradec. Memorie, tradiţie, grai, patrimoniu (coautor) (București: Editura Etnologică, 2017 /164 pp./); „Lecturi vizuale” etnologice la aromânii din Republica Macedonia. Regiunea Bitolia. Memorie, tradiție, grai, patrimoniu (coautor) (București: Editura Etnologică, 2018 /196 pp./).
 

Un cercetător al valorilor intelectuale din Balcanii Veacului Luminilor

 
În suita contribuţiilor româneşti circumstanţiate cercetării romanităţii balcanice (istorice şi filologice) s-au înscris, cum se ştie, în ultimii ani, cu notabile succese materializate editorial, cunoscuţi specialişti - Matilda Caragiu Marioţeanu, Nicolae Saramandu, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Gheorghe Zbuchea, Gheorghe Carageani, Adina Berciu-Drăghicescu, ori Mariana Bara şi (singurii, dintre cei enumeraţi, care, totuşi, nu-şi au certificată recunoaşterea ştiinţifică printr-un doctorat) Maria Magiru, respectiv fostul profesor de gimnaziu Nicolae Cuşa, sau Irina Nicolau. Acestei distinse suite i se adaugă, de curând, şi filologul Nistor Bardu - autorul volumului Limba scrierilor aromâneşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Cavalioti, Daniil, Ucuta). Partea I: Aspecte ale grafiei. Fonetica, apărut, anul trecut [2005], la „Ovidius University Press”.
 

Din stirpea balcanică a aromânului Şaguna

 
Prin obârşia antecesorilor, autorul se bucură de o fastă ascendenţă; familia este originară din Grabovo/Greava (Albania), acolo unde, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se născuse, în plin mediu vlah, şi părintele lui Andrei Şaguna - aromânul moscopolean devenit arhipăstorul ortodocşilor transilvăneni şi strălucit exponent, în Secolul Naţionalităţilor, al românismului modern; cel socotit de către savantul-geograf Ion Simionescu ca fiind „darul cel mai preţios adus neamului întreg de către românii de la Pind, stâncă răzleaţă mereu lovită de furia valurilor. Tactul, răbdarea ca şi tenacitatea în luptă, sunt însuşiri ancestrale, concentrate în vlăstarul ieşit din cea mai chinuită ramură a românismului (subl.n.)”; şi cel despre care, regretatul păstor al românilor ardeleni, Î.P.S. Antonie Plămădeală, fostul mitropolit al Ardealului, scria inspirat şi cu adâncă cugetare duhovnicească: „Şaguna este el însuşi o conştiinţă trezită spontan din fierberea în sufletul său a trecutului, a testamentelor strămoşilor, a sângelui de dac şi de roman, căci el vine dintr-un spaţiu geografic de margine a baştinei daco-romane, fiind român macedonean. El face însă dovadă că în spaţiul interior şi-a păstrat nealterată conştiinţa românească”. (Tocmai marelui Şaguna i se aduce în vremea din urmă, de către un cunoscut istoric literar clujeano-napocean, acuzaţia de „plagiator”; este un jenant denunţ - cu acoperire în, chipurile, o profesionistă acribie ştiinţifică; în fapt, o făcătură cu iz confesional, nedemnă pentru un veritabil intelectual român din zilele noastre - şi încă cu pretinsă alură europeană -, atitudine ce developează, însă, probitatea morală a târziorului reclamant, român de-al nostru, greco-unit de felu-i...)
 
În urmă cu doi ani, am avut ocazia - rarisim privilegiu pentru un aromân contemporan, recte: un român cu rădăcini în Balcani -, ca, împreună cu Nistor Bardu, să-mi port paşii şi prin „patria” lui Şaguna, unul din ultimele locuri nealterate, încă, de ravagiile tehnoinformaţionale contemporane; cele 44 de case ale secularei aşezări, se profilau, într-o încremenire parcă ancestrală, pe coama Muntelui Valea Mare, străjuită de cele două emblematice şi mitice stânci, Şcâmbele, devenite repere existenţiale - regăsite şi în eposul „purtat”, mai apoi, prin câmpiile Dobrogei, de Sud şi de Nord - pentru moscopolenii refugiaţi, cu turmele de oi, din calea răutăţilor, spre locuri cât mai izolate, şi mai ferite, până înspre înaltul Cerului.
 
Numele străbunilor - congeneri, aşadar, ai marelui Mitropolit transilvănean -, este milenar şi provine din substratul traco-dacic; patronimicul Bardi-Bardhi-Bardhe (preluat şi în albaneză; înseamnă blond, alb, bălan) a fost transcris, eronat, de către un notar dobrogean din anii ’30 - bunicii părăsesc Greava şi se stabilesc, în 1933, într-un sat din Cadrilater/Dobrogea Nouă, anume Cociumar -, rezultând, printr-un transplant mimetic, numele de Bardu (o altă ramură, însă, va fi inscripţionată Barde); la rându-i, numele aromân al antecesorilor materni, Kănuti-Kenuti/Cănutu, semnifică daco-românescul Căruntu - ambele denumiri designând, prin urmare, cum vedem, dimensiunea istorică a vechimii şi întinderii traco-latinilor carpato-dunăreano-balcanici. Îndeletnicirea principală a acestor vlahi moscopoleni nu era, cum s-ar crede, oieritul; bunicul Ilie era croitor (a şi murit, înainte de războaiele balcanice, undeva departe de casă, meseria strămoşească de raftu, ducându-l prin diverse aşezări din Albania ori Macedonia); tatăl, Vanghele, a fost un destoinic zidar, mastrii moscopoleni de la Nisipari având faima de neîntrecuţi constructori. Situaţia punctuală a exemplelor onomastice relative la traiectul existenţial al familiei Bardu, ilustrează şi ea tocmai această particularitate a neamului nostru - îngemănarea a varii tulpini româneşti, cu finalitate umană dintre cele mai împlinite. Românul dobrogean cu antecesori moscopoleni este, deja, astăzi, paplu a patru nepoţi, alături de, fireşte, de nu mai puţin fericita bunică dacoromână; distinsa soaţă de viaţă, la rându-i, se trage din vechi tulpini de ţărani români-transilvăneni, respectiv făgărăşeni (prin mamă, din numeroasa familie Dobrilă din Arpaş, venită în Dobrogea după Primul Război Mondial), şi munteni, respectiv buzoieni (tatăl, sergentul Ochiuleţ, este urmaşul „coloniştilor” aduşi la Caratai, prin 1905, de Carol „Bătrânul”). (Şi traiectul existenţial al celor doi copii, ilustrează, şi el, sugestive direcţii ale evoluţiei vieţii românilor de astăzi, în debutul globalizandului mileniu trei; băiatul - preot, la Alacap/Poarta Albă, este căsătorit cu o destoinică munteancă; fata - psiholog, la Reims, şi-a unit destinul cu un serios francez (cu ascendenţă paternă poloneză!). Cât priveşte prenumele autorului conotaţiilor de faţă, neaoşul dacoromân Nistor s-a inscripţionat printr-un hazard mimetic: Misto, forma abreviată, familiară a moscopoleanului Themistocle - cu care este declarat la Sfatul Popular din Castelu -, a fost transcripţionată de către notarul din Nisipari sub forma-i mai cunoscută de el, Nistor...
 
Cu alte cuvinte, familia Bardu este un ilustrativ exemplu de sinteză panromânească - şi, cum vedem, chiar şi paneuropeană -, o reprezentantă tipică a românismului carpato-balcanic. A acelui simţământ de naţionalitate ce începea a fi conştientizat, ca atare, prin secolul al XVIII-lea, de vlahii nord-dunăreni, din Principate - dar şi, incipient, şi tot acum, şi de către vlahii sud-dunăreni, balcanici, din arealul european al Imperiului Otoman.
 
Este veacul Iluminismului, când corifeii Şcolii Ardelene încep să-şi perceapă mai consistent, din perspectiva asumării intelectuale - hiperbolizând-o, din cunoscutele motive politice -, componenta latină a etnicităţii lor, veacul când şi învăţaţii aromâni încep să-şi conştientizeze şi ei aceeaşi, comună, sorginte neolatină. 

 
De la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Medgidia, via Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, la Universitatea „Ovidius” din Constanţa

 
Demersurile intelectuale, din a doua parte a Veacului Luminilor, cu incipiente - dar relevante şi semnificative - conotaţii cultural-naţionale, ale acestor vlahi balcanici (moscopoleni; din sudul Albaniei de astăzi), fac obiectul analizei volumului, sus-amintit, al profesorului român cu ascendenţele sud-dunărene pomenite.
 
Nici că se putea găsi, altminteri - înclin a crede -, un cercetător mai potrivit. O parte însemnată din reuşita uman-profesională a acestui intelectual dobrogean din stirpea lui Andrei Şaguna şi Pericle Papahagi se datorează, fără îndoială, şi ambientalului, care i-a forjat convingeri şi i-a conceptualizat solide şi limpezi percepte de conduită. Mai întâi - fireşte, au fost părinţii, profesorul Nistor Bardu având (ca mai toţi congenerii săi) un nealterat cult al strămoşilor, venerându-şi părinţii, în buna tradiţie a neamului nostru, volumul său de debut fiind dedicat, de altfel - nici că se putea altminteri -, Părinţilor mei, Ana şi Vanghele, in memoriam; ei au fost cei care l-au şi iniţiat, se înţelege, în cunoaşterea dialectului aromân (recte, al graiului matern, moscopolean), cunoaştere extinsă, mai apoi, când - după terminarea cursurilor universitare, în 1973 - proaspătul absolvent şi-a început cariera didactică, prin repartiţie guvernamentală, la Liceul din Babadag (1973-1978). Aici a venit în contact şi cu zeci şi zeci de juni români originari din satele Stejaru, Vasile Alecsandri, Războieni, Casimcea, Beidaud, Ceamurlia de Sus, Camena, Lăstuni; respectiv, cu aromâni vorbitori ai graiului grămostean - ocazie cât se poate de nimerită pentru profesorul care îşi structura, deja, specializarea dialectală, pentru a intra în contact nemijlocit cu vorbitorii unui alt grai aromânesc, sporindu-şi, astfel, cunoştinţele dialectale. (Să amintim, aci, în context, că viitorul conducător al Tezei de Doctorat a absolventului de Iaşi, cercetătorul Nicolae Saramandu, publicase, în 1972, Cercetări asupra aromânei vorbite in Dobrogea, ea însăşi Teză de Doctorat, susţinută cu doi ani mai înainte.) Era extinsă, astfel, aria geografică a cunoaşterii, in situ, a aromânei - preocupare iniţiată, material, din anii universitari, Lucrarea de Diplomă a sa, coordonată de profesorul Ştefan Giosu, abordând Graiul unei familii de aromâni din satul Nisipari.
 
De altfel, structurarea unui temeinic demers ştiinţific - ca metodă şi atitudine intelectuală -, în activitatea profesională a domnului Bardu se datorează tocmai solidei pregătiri de specialitate, filologică şi lingvistică, căpătată în amfiteatrele Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1969-1973), unde, la Facultatea de Litere, a beneficiat de îndrumarea unor reputaţi profesori, precum Gheorghe Ivănescu, Vasile Arvinte, sau mai tânărul, pe atunci, dar atât de promiţătorul în plan ştiinţific Constantin Frâncu. În mod analog, structurarea primelor concepte despre viaţă - în afara celor căpătate în cadrul tradiţional, al familiei - se datorează tot unor dascăli, persoane de excepţie ce au înnobilat profesiunea, în anii şcolari de la Nisipari - învăţătorul-director „domnu” Tache Bănică (1910-1996) (arestat prin 1957, pentru vina de a fi fost fratele fostei căpetenii legionare Dobre Bănică); respectiv, mai apoi, profesorul Dragu Rareş (1934-1999) - dobrogean de rară distincţie intelectuală şi morală (exclus din facultate, pentru vina de a fi luat apărarea unui coleg, Huleva, acuzat politic), cel care i-a îndrumat, tânărului Nistor, paşii înspre primele lecturi şi l-a capacitat, deopotrivă, întru necesitatea însuşirii corecte a limbii române. A unui mijloc nu doar convenţional de exprimare interumană, prin intermediul căruia dl. Bardu s-a făcut remarcat în spaţiul literelor dobrogene şi printr-un personalizat timbru publicistic, după cum critica sa literară - cam părăsită, din păcate, în ultima vreme - developează un ochi ce sesizează, subtil, dominantele creaţiilor respective.
 

O minuţioasă analiză a scrierilor aromâneşti

 
Acestor recurenţe biografice, moral-asumate de o conştiinţă naţional-culturală responsabilă au dimensionat şi personalitatea ştiinţifică a profesorului Bardu. Cartea de faţă constituie o analiză (la origine, este Teza de Doctorat, susţinută, în 2002, la Universitatea din Bucureşti, sub conducerea ştiinţifică a eminentului specialist Nicolae Saramandu [din noiembrie 2018: membru corespondent al Academiei Române]) ce are - este de spus din capul locului - valoare de pionierat, cultura românească fiind privată, până acum, de o exegeză monografică asupra limbii scriitorilor aromâni Cavalioti, Daniil şi Ucuta. Este adevărat, exista Introducerea - devenită reper clasic în istoriografia romanităţii balcanice - a profesorului Pericle Papahagi, personalitate a românismului balcanic (1872-1943; important filolog, lingvist şi istoric, membru corespondent, din 1916, al Academiei Române; director al Liceului de Băieţi „Durostor” din Silistra), la nu mai puţin clasicul său volum Scriitori aromâni din secolul al XVIII-lea (ce a stat, ca izvor documentar, de altfel, la baza analizei tezei d-lui Bardu). La apariţia lui, în 1909, unul dintre criticii cu autoritate în epocă - astăzi, puţin apreciat -, Ion Scurtu, avea să releve, cu justeţe, importanţa pentru cultura naţională românească a opului emulului marelui lingvist german Gustav Weigand (întemeietorul şi mentorul Seminarului de Filologie Română de la Leipzig): „Prin noua d-sale operă, alcătuită cu competenţă, cu râvnă şi cu dragoste vrednice de toată lauda, d. Papahagi deschide vederi nouă şi largi în trecutul cultural şi naţional al rodnicei ramure, din care au răsărit pentru neamul nostru, până’n cele mai depărtate hotare etnice ale lui (subl.n.), oameni ca Mitropolitul Şaguna din Ardeal, Mocioneştii din Banat şi atâţia alţii, dela noi din ţară şi de aiurea”. Aceste „vederi nouă şi largi” constituie, în adevăr, substanţa acestei importante - modest intitulate - Introduceri (50 de pagini), perspectiva istorică precumpăneşte, învăţatul urmaş al celnicilor aromâni din Pind relevând că „Toate aceste lucrări sunt produsul culturii desfăşurate în metropola de altă dată a aromânilor, anume Moscopole. Aici, mai de mult, precis nu se ştie de când, prin sârguinţa şi sacrificiile de la cari aromânii nu s-au dat niciodată la o parte, când scopul a fost bun, să înfiinţeze o şcoală superioară, care poartă numele de Academie Nouă, titlu ce-l găsim pomenit pe o carte tipărită aci încă de la 1744”. Distrugerea sa, în 1788, ca urmare a ordinului „despotului duşman” care era, atunci, Ali-Paşa din Ianina - va însemna o adevărată roire a aromânilor de aici, şi din localităţile învecinate, împrăştiere care i-a îndepărtat pe aromâni de ţinutul părinţilor lor, stabilindu-se în alte părţi ale Peninsulei, ori în Austria, Ungaria, Polonia, Transilvania, Ţara Românească, Moldova, sudul Rusiei.
 
Din rândul acestora se vor ivi reprezentanţii celei „dintâi renaşteri aromâneşti” - cum a numit-o Pericie Papahagi -, învăţaţi aromâni din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea care, sub influenţa ideilor Iluminismului şi a Şcolii Ardelene, doreau să iasă din cadrele culturale ale elenismului, punând bazele unei scrieri şi a unei limbi culturale proprii. Primul dintre aceştia, este Theodor Anastas Cavalioti, cel care a scris, în graiul matern, un fel de carte de citire intitulată Protopiria, ce avea la sfârşit un vocabular în trei limbi - greacă, română şi albaneză, totalizând 1.170 de cuvinte, înşirate pe trei coloane; cartea, cu un destin ciudat, supravieţuind peste timp doar printr-o întâmplare fericită, a fost tipărită la Veneţia, în 1770. Un alt învăţat, Daniil Moscopoleanui a scris şi el, în finele Veacului Luminilor, o carte de conversaţie în patru limbi, intitulată Lexicon Tetraglosson, frazele respective fiind scrise în limbile greacă, română, bulgară şi albaneză; după părerea marelui filolog român, de origine aromână, Theodor Capidan, „însemnătatea lucrării lui Daniil pentru cunoaşterea graiului macedoromân este mai mare decât aceea a lui Cavalioti, prin aceea că în loc de simple cuvinte înşirate şi traduse în celelalte limbi balcanice, ni se dau fraze întregi.
 
Nicăieri în literatura dialectală macedoromână nu întâlnim - spune învăţatul Capidan - o frază atât de liberă ca în cartea lui Daniil. În calitate de macedoromân, care cunoştea bine dialectul, el scria neinfluenţat de celelalte limbi”. O a treia lucrare, „din prefaţa căreia rezultă în mod cert că pe vremea aceea în Moscopole se pregătea introducerea dialectului macedoromân ca limbă de predare în şcoală” (Capidan) se intitulează Noua Pedagogie sau Abecedar uşor pentru ca copiii să înveţe cartea românâ-vlahă, pentru uzul comun al româno-vlahilor pentru întâia oară s-a alcătuit şi îndreptat de sfinţia sa părintele Constantin al lui Ucuta, Voscopolean, arhivar şi protoereu la Posnania din Prusia de miazăzi şi graţie lui s-a dat la tipar pentru fala neamului şi a apărut la Viena, în 1797, în Tipografia Marchizilor Puliu, de asemenea familie aromână. Intenţia autorului este cât se poate de clară - „de a învăţa pe copiii tineri carte românească îndeobşte întrebuinţare la macedoromâni”, iar din titlu, scris în greceşte, reiese limpede că o face pentru fala neamului: „Este dar, un naţionalist (în sensul de patriot - n.n.), care se dovedeşte a fi foarte înflăcărat prin prefaţa scrisă în dialectul aromânesc - într-un frumos dialect - dar cu litere greceşti” - va scrie despre Ucuta, la începutul veacului trecut, într-un articol din „revista aromânească” „Graiu bun”, un alt veritabil „naţionalist”, el însuşi neîntrecut creator de literatură dialectală şi literară românească - Nicolae Baţaria.
 
La distanţă de aproape un veac de la tipărirea volumului românului pindean Pericie Papahagi, un congener al său, românul moscopolean Nistor Bardu realizează primul studiu monografic asupra limbii acestor scrieri aromâneşti din Veacul Luminilor.
 
Autorul este un profesionist onest: nu epatează prin inovaţii conceptuale şi nici prin metode investigaţionale altele decât cele clasice, adică validate ştiinţificeşte; arhitectura primei părţi a tezei este strict constructivă, subsumată acribiei reclamate de ştiinţa filologică, măiestria sa - potenţată, este adevărat, de cunoaşterea maternă a graiului analizat - rezidând, cred, tocmai în minuţiozitatea chirurgicală a analizei fonetice respective. De altfel, filologii s-au pronunţat deja asupra însemnătăţii contribuţiei sale la cunoaşterea istoriei limbii române. În ce mă priveşte, nu-mi rămâne a remarca, în plus, decât, între altele, conciziunea şi limpezimea ideatică a unui universitar - deopotrivă, publicist şi critic literar cunoscut în spaţiul dobrogean -, ale cărei contribuţiuni îmbogăţesc balcanologia contemporană din perspectiva câmpului ştiinţific românesc; astfel, Concluziile parţiale definesc - dincolo de latura strict analitică a demersului investigaţional propus - şi dimensiunea conştiinţei şi moralităţii civice a unui filolog, a unui om de ştiinţă contemporan care ştie să exprime, răspicat şi la obiect, măsura dreaptă - deopotrivă ştiinţifice, dar şi naţionale - asupra unor cercetări dialectale: „Scrierile aromâneşti din secolul al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XlX-lea sunt un rezultat al trezirii conştiinţei naţionale a aromânilor în epoca iluministă şi al unei noi atitudini, specifică epocii, faţă de limba maternă”.
 
Este o aserţiune ce-l aşează, şi prin aceasta, pe autor în stirpea etno-geo-spirituală a marilor români de sorginte aromână Andrei Şaguna şi Pericle Papahagi. El se poate însărcina - de-i vor fi îngăduitoare, în continuare, ursitoarele - şi în a reedita scrierile înaintaşilor săi, analizate în Teza de Doctorat, după cum tenacele şi atât de avizatul om de ştiinţă moscopolean îi este dator neamului şi ştiinţei balcanologice noi contribuţiuni la studierea graiului congenerilor săi.
 
Material apărut în revista tomitană „Ex Ponto”, IV, nr. 2 (11), aprilie-iunie 2006, pp. 179-184.
 
Despre Stoica Lascu

Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) - fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa) şi profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Autor de cărţi şi studii referitoare la istoria modernă şi contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanităţii Balcanice/românilor balcanici (aromânii&meglenoromânii) şi a spaţiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică şi social-culturală.
 
Citeşte şi:
 

Aniversări la Tomis, în ianuarie 2020, ale unor intelectuali români de sorginte aromână (I): Poetul şi prozatorul Cola Fudulea (n. 5 ianuarie 1940) - un Caragiale şi Creangă al aromânilor (galerie foto)

 

 
 

Galerie foto: