#citeșteDobrogea Daniel Renard, autorul capodoperei (II)

 
          Născut în martie 1871 la Dragomirești-Neamț dintr-un tată de origine elvețiană și dintr-o mamă  româncă, Daniel Renard a studiat arhitectura la Paris și s-a întors în țară plin de proiecte și iluzii. Care par să prindă contur la Constanța, în primii ani ai secolului trecut, unde face echipă cu prefectul Scarlat Vârnav și cu primarul Christea Georgescu.
         
Opţiunea pentru Daniel Renard a însemnat atunci, în urbea marină, o bătălie câştigată în contul orientării liberale, pentru modernitatea care îşi instaura formele specifice de manifestare. La europenizarea României a contribuit, substanţial, preluarea modelului cultural francez, prin care ţara noastră putea, în sfârşit, să se îndepărteze de cutumele culturale răsăritene și să descopere Occidentul visat. Odată asimilate, noile repere își caută reazem, consistență și rațiune identitară în tradiția națională. Modul în care „generaţia lui Mincu, trezită la modernism de un patos naţional veritabil, a făcut trecerea de la eclectism la noul stil românesc” (numit și național sau neoromânesc), reprezintă o cale proprie de valorizare a tradiţiei, „o prelucrare novatoare a unor elemente şi forme specifice vechii arhitecturi româneşti, clădirea caracterizându-se printr-o utilizare judicioasă a unor materiale şi tehnici constructive tradiţionale şi, mai ales, printr-o viziune în ceea ce priveşte plastica arhitecturală, clară, însoţită de un bun gust în potrivirea proporţiilor, în dozarea decoraţiei şi în armonizarea culorilor”.
       
  
Primul proiect pentru cazinou este realizat de Daniel Renard în anul 1903 și, din păcate, planșele alcătuitoare s-au pierdut. Locul amplasării a fost ales și susținut cu fermitate: promontoriul special amenajat pe faleza care dublează bulevardul Elisabeta; este o zonă extrasă din mare. Dificultățile de realizare – proiectul spațiului de promenadă cu promontoriu este gândit de Anghel Saligny și realizat de Direcția Construcțiunii Portului Constanța – a făcut ca fundațiile să aibă același executant. Ulterior și ca justificare a abondonării proiectului Renard (reluat ulterior), au fost invocate greșeli de proiectare; este o mistificare a adevărului, pentru că tânărul arhitect a făcut calcule corecte, supuse aprobării Consiliului Tehnic Superior, dar și executantului, care au indicat minime intervenții. Se știe că cel de-al doilea proiect a fost realizat de Petre Antonescu; în 1907 se revine la planurile Renard, iar cazinoul dobândește forma sa unică, deși intervențiile ulterioare nu sunt de neglijat.   
Tot în anul 1903, Renard își asumă coordonarea lucrărilor la cele trei edificii amplasate în grădina Belvedere, de-alugul străzii Traian – palatele administrativ, de justiţie şi regal –, cu intervenţii decorative la imobilul secund şi planimetrice la cel de-al treilea. Alte comenzi primite în această perioadă sunt: hala şi abatorul la Constanţa, spitalul din Medgidia, biserica din Hârşova, un imobil în piaţa Independenţei, hotelul Regina şi Oieria Palas, asemenea la Constanţa. Din documentele parcurse, i se mai pot atribui, fără dubii, clădirile restaurantului pendinte de cazinou – astăzi Acvariul Constanţa, hotelul Palas din Bucureşti, prefectura judeţului Putna din Focşani, biblioteca din casa marelui jurist Istrate Micescu, Bucureşti; a făcut parte, de asemenea, din echipa responsabilă cu structura şi forma iniţială a hotelului Athenée Palace din capitală.  
Primele trei edificii amintite derivă dintr-o singură comandă inițială; este vorba despre palatul administrativ (prefectura), o clădire sobră cu două nivele, desfășurată pe orizontală, cu simetrie axială puternică; o scară exterioară amplă conduce către uşa şi cele două ferestre ale corpului în rezalit, prevăzute cu arcadă şi ancadramente puternic reliefate; balconul pe console cu motive decorative în casete devine element expresiv central; un brâu leagă între ele trei deschideri dreptunghiulare prevăzute cu frontoane; acoperişul înalt are două lucarne prinse în structura unui element ornamental. Gândită inițial doar ca sediu administrativ al județului, clădirea dobândește în timp și funcția de reședință prefectorală, care se transformă discret în reședință regală; pentru că spațiul destinat augustei familii nu putea să interfereze cu o clădire administrativă, se proiectează alături reședința regală. În aspectul celui de-al doilea imobil (construit din cauzele amintite) pot fi percepute elemente extrase din recuzita eclectismului, a stilului naţional și a Artei 1900: balconul de tip foişor, turnul de colţ și unele ruperi în simetria dominantă, terasa cu geamlâc înalt de pe faţada sudică, liniile curbe, menite să atenueaze solemnitatea rezidenţială şi să particularizeze funcţiile edificiului, atribuindu-i valori poetice; cu atâtea transformări, proiectul a avut mai mulți autori; penultimul a fost Louis Blanc, alt reputat arhitect de origine elvețiană, care moare în anul 1902; poate că alegerea lui Daniel Renard va fi avut o legătură cu un nucleu de specialiști sosiți în România din țara cantoanelor.
 „Biserica de la Hârşova este cel mai măreţ edificiu religios creştinesc din câte s-au clădit în judeţul Constanţa. Aşezată într-o poziţiune minunată, pe o stâncă ce domină Dunărea, ea se poate vedea la depărtări cât de mari. Această clădire e o vie dovadă a generoasei iniţiative şi a marilor jertfe de care sunt capabili locuitorii oraşului Hârşova.
         

Începută în luna aprilie 1904, după planurile d-lor D. Bănescu – inginer şi D. Renard – architect, această biserică este isprăvită, rămânând numai a fi pictată şi împrejmuită; costul construcţiunei a fost de 114 mii lei, în cea mai mare parte adunaţi de la locuitori...”, declară redactorul ziarului local Cuvântul, la ianuarie 1906.
         

Antreprenor a fost Francisc Lescovar. Acesta „a construit biserica din Hârşova, care este foarte frumoasă şi de o soliditate neîntrecută, ca şi celelalte lucrări ale sale”, câştigate prin licitaţie la stat, precum şi la unele societăţile petrolifere. Cunoscut şi apreciat în epocă, Lescovar şi-a ridicat câţiva ani mai târziu, în apropierea cazinoului, o casă spaţioasă, păstrată până astăzi (și scoasă recent la vânzare), cu faţade către cele trei străzi laterale la care se aliniază, proiectată de E. L. Goué, arhitectul hotelului Palace din Constanta (în construcția căruia se pare că Daniel Renard ar fi fost, la rândul său, implicat); or stabilimentul amintit face parte din contractul de arendare a cazinoului construit după planurile arhitectului în cauză.     
Cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena şi număr sporit de turle – şapte, a căror înălţime egalează şi chiar depăşeşte corpul clădirii, biserica, vizibilă de departe, este construită într-o viziune monumentală asumată.
La 18 martie 1905, Al. Logaridis, membru al Comunităţii elene şi cunoscut negustor local, adresează o petiţie primarului: „Vroind a dărâma imobilul meu de pe Piaţa Independenţei, fost Bercovici şi a o clădi din nou, vă rog să bine voiţi a disposa ca să mi se elibereze cuvenite permisiuni de dărâmare şi clădire.
          Împreună cu această [solicitare] aveţi şi planul noii clădiri, proectată de Dl. Renard. Cu deosebită stimă”. Dedesubt adaugă: „Tot odată mai declar, Domnule Primar, că mă oblig a da Primăriei fără nici o plată pentru muzeul său, orice pietre cu inscripţiuni, monumente şi alte obiecte antice ce voi găsi în săpăturile pentru terminarea acestor case”.
Din păcate, casa Logaridis, construită pe latura estică al pieței, ca aproape întregul front de clădiri apreciat de toți vizitatorii urbei marine, nu a rezistat încercărilor și ravagiilor timpului.
Hotelul Regina, proprietatea Theiler, numit în perioada comunistă, Intim, a fost construit în anul 1906, pe locul unui alt spaţiu turistic celebru la vremea sa: Hôtel d'Angleterre. În 1861 acesta era deja în funcţiune, de vreme ce deputatul C. T. Georgescu din Ploieşti şi Dinu Brătianu se cazează în camerele aici pe durata a optsprezece zile, spre a face băi de mare şi de soare.

Stabilimentul avea grădină, diferite anexe şi două faţade; la 22 ianuarie/2 februarie 1882, ziarul L’Indépendance Roumaine anunţă că balul de a doua zi, cu scop caritabil, se va desfăşura în marele salon al Hotelului d'Angleterre; peste patru zile, alt bal de binefacere, prezidat de primarul comunei; în marele salon al hotelului, relatează trimisul aceluiaşi ziar, comparabil ca strălucire cu cele mai mari şi elegante din capitală, dansul a început la 20,30; pe la orele 22, în ritmurile antrenante ale unor polci, valsuri şi candriluri cântate de muzica militară, petrecerea atinsese deja apogeul. Printre cei peste 300 de invitaţi de toate naţionalităţile şi de ambele sexe, se remarcă prin eleganţă şi graţie aurorală, doamnele Harris, Vergotti, Benderli, Cicilianopulo, Mărculescu, Căplescu, Lusi, Salman, Caridia, Corvin și Coiciu; domnii fac parte, la rândul lor, din protipendada urbei.
În scrisorile adresate Veronicăi Micle la 20 şi 24 iunie 1882 din mansarda hotelulul d’Angleterre, aflăm că „pustietatea de prin prejur nu produce nimic. Neavând nici un râu şi lipsită de ploaie recolta arăturilor e nulă...”; celuilalt mare poet, relegat la cumpăna mileniilor într-o margine de lume – de fapt chiar la capătul ei, în viziunea sa şi a contemporanilor, i se perpetuează memoria printr-un bal cu tombolă, dat „în folosul Ridicărei Statuei lui Ovidiu în acest oraşiu...”, la 5 februarie 1883.
    Construcţia eclectică a hotelului Regina are elemente decorative Art Nouveau grefate pe o structură neoclasică, vizibilă în special la faţada principală din strada Nicolae Titulescu; predominant orizontală, deşi de o monumentalitate explicită în raport cu înălţimea caselor din jur, clădirea este ritmată pe toată întinderea de ferestre.
          Faţada laterală cuprinde două corpuri în relief, elementele expresive fiind concentrate, asimitric, spre zona stradală; deasupra unei intrări marcată de un arc în potcoavă teşită, sprijinit pe două coloane scunde, se află un câmp delimitat prin pilaştri adosaţi, care unesc cele două etaje şi sprijină trei rânduri de profile şi frontoane puternic reliefate; la etajul I, între pilaştri, se află o uşă încadrată de două coloane; capitelul compozit are rol funcţional în sprijinirea balconului semicircular aflat la etajul următor; între ele se află o consolă bogat decorată cu elemente florale; uşa-fereastră este încadrată cu o ghirlandă lată având cartuşe în câmp de vrejuri vegetale; feroneria originală are o elegantă vegetală de filiaţie Art Nouveau.

 „Staţiunea experimentală Palas a luat fiinţă prin decizia 9173/7.10.1897, având denumirea Oeria Naţională Pallas. Iniţiatorii ei au fost profesorii A. Lăcusteanu şi N. Filip care, sesizând posibilităţile de creştere a oilor în Dobrogea, au făcut demersurile necesare pe lângă factorii de decizie ai vremii.
De la înfiinţarea sa şi până în anul 1907, staţiunea a funcţionat în grajdurile târgului de vite de la Anadalchioi, dar construcţiile clădirilor administrative şi ale adăposturilor pentru animale s-au terminat la sfârşitul anului următor”, se arată într-un document de arhivă.
Ziarul Dobrogea jună aminteşte că „la Constanţa, ministerul de Domenii a clădit acum câţi-va ani o oerie model, numită Oeria Pallas şi un depozit de armăsari. Lucrările oeriei şi depozitului au fost încredinţate d^lui arhitect Daniel Renard, iar construcţia făcută de un anume Lescovar (acelaşi constructor a edificat şi biserica din Hârşova, făcând echipa cu arhitectul).
          Sediul, construit din piatră, s-a păstrat până în zilele noastre. Ferestrele adecvate spaţiilor, accentele de culoare date de cărămida aparentă şi țigla care acoperă parte din acoperişurile înalte, micul turn care permite o vedere de ansamblu, conferă originalitate unei clădiri situate pe atunci în afara oraşului şi a animaţiei sale.
          Astfel autorul cazinoului încetează de a fi, asemenea altor reputați creatori de cultură, doar realizatorul operei unice (care presupune însă, în cazul unui edificiu, calcule și abilități tehnice complexe); am adăugat profilului său, comenzi edificatoare și fapte revelatoare, care au completat profilul personajului și au conturat ansamblul unei creații.  
 
Despre Doina Păuleanu

S-a născut pe 29 martie 1948, la Brașov și a devenit una dintre cele mai proeminente figuri ale vieţii culturale din Constanţa, fiind director al Muzeului de Artă din anul
Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” - Bucureşti (astăzi Universitatea de Artă Bucureşti), secţia Istoria şi teoria artei, promoţia 1971, Doina Păuleanu deține titlul de doctor în istorie, recunoscută la nivel național drept un profesionist în domeniu.
Criticul de artă a publicat, de-a lungul timpului, mai multe lucrări de istoria artei, antropologie urbană, imagologie şi management cultural: „Singularitate şi reconstrucţie imaginară. Pictori români la Balcic” (2010), „Catedrala Sf. Apostoli Petru şi Pavel Constanţa” (2008), „Constanţa 1878 - 1928. Spectacolul modernităţii târzii” (2005), „Constanţa. Aventura unui proiect european” (2003), „Moscheea regală Carol I Constanţa” (2010), „Cazinoul din Constanţa”.
Doina Păuleanu a fost distinsă în timp cu numeroase premii, printre care se numără Chevalier de L Ordre des Arts et des Lettres, în 2008, Premiul Gh. Oprescu pentru Istoria Artei, primit din partea Academiei Române în 2005, Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer, în 2004, Premiul naţional de muzeologie „Margareta Sterian”, în 2004.
 
Citește și:

#citeșteDobrogea: Daniel Renard, autorul capodoperei (I)
 

Galerie foto: