#citesteDobrogea Destine şi nelinişti. Omul dintre două lumi

Noi, tătarii, suntem cei care am împânzit vastul teritoriu al Asiei Centrale, cu oştile, cu proverbele şi mai ales cu poemele şi legendele noastre, temele ajungând în Vest prin basme care şi-au împletit eposul în eroismul personajelor ce farmecă cititorii de orice vârstă şi credinţă.
 


Legenda „Ciora Batîr” evocă în inima centrală asiatică lupta pentru teritoriu, iar viteazul acesta al Hanatului Crimeean a ajuns printre tătarii din Dobrogea supravieţuind până după al doilea război mondial sub forma basmului „Șora Batîr” sau „Șora cel Viteaz”, aşa cum am aflat din amintirile a două doamne încă în viaţă, Rakye Isleam–Abdulla şi Șayzer Resul Memet.
 
Tot astfel, din cele mai vechi timpuri, ne-au  impresionat evocările legate de credinţa omului în destin, „kader”, pentru că ce altceva ar însemna izolarea pentru rugăciune în peşteri sau pe înălţimi, ori jertfa animală sau umană, decât dorinţa de a îmblânzi forţele şi de a schimba în BINE destinele?!  
 

Circulaţia ideilor, a temelor şi a motivelor s-a realizat într-un proces continuu, observându-se, cu mici variante, poziţia omului neliniştit şi mereu nemulţumit. „Asia” se întreba la 1100 despre destinul învăţaţilor înaintaţi în vârstă, citez din poemele uzbecului Ahmet Yesevi (1093-1166), aşa cum la 1900 apare poezia românului Nichita Stănescu (1933-1983):

„Lumea să audă poemele lui Yesevi cel tare şi puternic/ Cei care îl vor auzi să-şi atingă scopul în modul cel mai darnic./Acela să ia o notă oricât de mică din mina preţioaselor materii/Cei care n-au aflat aceasta, să rămână doar cu dorurile naturii” (vol.Hogea (profesorul) Ahmed Yesevi, tradus de G.Akmolla, 2018, Univ.Ankara, p.111); „Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart/fluviul rece de delta fierbinte,/ziua de noapte, bazaltul de bazalt.” (Nichita Stănescu, Cântec, vol. „O viziune a sentimentelor”, 1964)

 
Genghis Han privea cerul şi-şi depunea cerului albastru şi înălţimilor albe ruga sau puterea! Tatăl meu, Șayp, de profesie  „hoge”, adică preot musulman, avea o singură formulă de adresare către divinitate: „se va realiza voia lui Allah”! Unchiul Cherim, absolvent de Seminar teologic musulman, drept, filologie şi psihologie-pedagogie, privea cerul, îşi ţuguia buzele a sărut şi se  oprea din activitate! Confucius (pe numele real Kong Qiu) manifesta înţelepciunea superioară prin această regulă: „nu face altuia ceea ce nu-ţi doreşti ţie”, iar marele I.L.Caragiale şi-a sfătuit prietenul, un portretist pesimist: „Oamenii nu sunt chiar atât de răi”... Andrei Ciurunga, supranumit şi „poetul  Canalului” se roagă: „Doamne, aprinde-n cer o stea  pentru libertatea mea”.
 
Aşa, deci, este firesc să ne întrebăm unde este răul, de ce vine peste biet omul şi de ce plecăm dezamăgiţi din lumea aceasta a deşertăciunilor?
 
Iată descrierea locuitorilor dintr-un sat care poate să aparţină oricărui stat european, asiatic sau sud-american:

“Era a doua marţi după Sfântul Paşte şi mijlocul lunii lui Florar, deşi ar fi trebuit să  înlesnească pogorârea raiului pe pământ împrăştiind pe pajişti ierburi verzi şi flori edenice, îşi făcea de cap alungând răcoarea împreună cu văraticul Carael (n.n. cara=negru; el=vânt, în limbile turce), vântul fierbinte şi aducător de secetă, venit, mai înainte de vreme, dinspre sudul Dobrogei. Satul Gârliciu şi împrejuriumile sale cultivate, de la Nomoleci şi până la Braţul Măcinului înspre cotitura Dăeniului, sufereau de lipsa îndelungată a ploii. Oamenii se perpeliseră ca pe jar o vreme, îşi frânseseră  mâinile, femeile se rugaseră la biserică, iar bărbaţii, mai dornici de o consolare rapidă, se lamentaseră  în faţa unui păhărel cu tărie, dar cerul continuase să rămână limpede ca albastrul din ochii unui copil lipsit de griji.” (Diana Dobriţa Bîlea, „Omul dintre două  lumi”,  2017,  p.13-14) şi:
 
„Într-adevăr, în acea vinere n-a mai plouat, până duminică s-a uscat peste tot. Tătarii, adică cei care locuiau în Dere Boyî/Valea Largă, şi-au dorit o asemenea manifestare  artistică, însă au vrut ca serbarea să aibă loc într-o zi de vineri. Dar hogea Șayp precum şi majoritatea intelectualilor tineri au preferat ziua de duminică: pentru că pot participa şi colegii români, care îi vor putea cunoaşte mai bine. 
 
Aşa şi-a încheiat el scurta cuvântare, începută în tătară şi terminată în română, ca omagiu adus locuitorilor din zonă. „Noi astăzi facem un pas înainte, bine aţi venit, domnilor şi doamnelor! La sfârşitul unui război ca acesta, noi trebuie să ne cinstim eroii, pe prima pagină a istoriei să fie trecuţi fiii noştri” (Güner  Akmolla, „Șayp, fiul lui Qurtveli”, 2018, p.204).

 
Cele două fragmente din romane istorico-sociale au note comune: uniunea cu locul, preocuparea de a realiza un scop spre binele omului, obişnuinţa de a consuma ceva, relaţia cer-pământ şi, mai ales, dorinţa de a conserva binefacerile cu care am fost înzestraţi, fie natural, ca în primul fragment, fie social, ca în al doilea. Deosebirea este superficială, nume de luni, de sărbători sau de oameni... Totuşi, de ce ar exista preocuparea minorităţii pentru a-i mulţumi pe majoritari?  E doar o întrebare, răspunsul, dacă va veni, va fi al unui viitor încă, atunci, necunoscut.          
                                    
Pe la 1100 poetul persan Omar Khayyam scria catrenul destinului său, catrenul destinelor noastre: „Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,/Iar moartea n-o să-i scadă rotundul şi splendoarea./Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:/
Ce  rost avu venirea? Și-acum, ce sens plecarea?”
(O. Kayyam, Catrene, tr. George Popa, 1979, p. 18)
 
Înaintea şi în urma acestora aşezându-l pe Eminescu, putem aborda o lume întreagă visând, de ce nu luptând pentru armonia generală, nu putem trece peste Cântecul Păcii, acea pace care a stat la baza războaielor nimicitoare de când cunoaştem istoria lumii şi de când putem spune:

„Și pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii                                                                                                         
 Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!”                                     
(Mihai Eminescu, Poezii, 1963,  Scrisoarea I, p.115)
Și noi, cu puterea noastră sub vremi, am încercat acest drum anevoios al destinului:                                               
„Timpul...                                                                                                                                                                              
Cine s-ar opune scurgerii nemiloase a vremii?/Destinului uman putem supune poruncile lumii?/Gânduri de fiecare zi.”                 
(G. Akmolla, vol. bilingv Poeziile timpului, 2019, p. 58-59)                          

 
Despre Güner Akmolla
 
Poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România, dar şi a Uniunii Scriitorilor Tătari Crimeeni, Güner Akmolla a fost profesor de limba română, iar o parte majoră din activitatea sa, literară şi nu numai, se plasează sub semnul interculturalităţii. Provenind dintr-o familie de tătari crimeeni care a dat 8 deţinuţi politici, s-a implicat masiv în recuperarea imaginii unor personalităţi marginalizate sau persecutate de regimul comunist.
A debutat poetic după '89, în limba tătară, în revista Karadeniz. Autoarea a fost distinsă, în 2015, cu premiul filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, pentru volumul ce cuprinde poemul eminescian Luceafărul, în trei alfabete şi limbi - română, tătară şi turcă. 
 
Citeşte şi:
 

#citeşteDobrogea: Mehmet Niyazi - poetul naţional al tătarilor crimeeni din România (1878 -1931)

Lansare de carte, la Centrul Cultural „Yunus Emre” din Constanţa