#citeșteDobrogea Telefonie, telegraf și oficii poștale în România și Dobrogea (1895-1905) – (I) Pe drumul modernizării

Astăzi, într-un secol XXI în care informația circulă pe calea netului cu atâta rapiditate, dintr-o parte în alta a globului, în numai o fracțiune de secundă, ne este greu să ne imaginăm cum s-a ajuns aici... Care a fost drumul acestui fenomen, de-a lungul secolelor? Cât de dificilă, de sinuoasă a fost calea pe care a urmat-o? Istoria păstrează dovezile acestor evoluții și de aceea, ar fi foarte interesant de văzut cum s-a dezvoltat acest fenomen al informației în Dobrogea și în România. Ca perioadă de referință, pentru articolele din această serie, am luat intervalul de timp 1895-1905, o epocă în care România condusă de Carol I (devenit rege din 1881) făcea eforturi deosebite pentru a intra pe drumul modernizării, încercând să ajungă din urmă statele mult mai dezvoltate ale Occidentului.
 
România acestei perioade este încă o țară mică, compusă doar din vechile Principate, Țara Românească și Moldova, cărora din 1878 li se alăturase și Dobrogea cea scăpată de sub stăpânire otomană. Statul român avea o populație de nici 6 milioane de locuitori (n.a. 5.912.520). Pe atunci, România Mare era doar un vis frumos de unificare, un vis care avea să se împlinească abia în 1918.
 
La rândul său, Dobrogea avea în componență doar județele Constanța și Tulcea (Cadrilaterul va aparține României abia din 1913, și până în 1940). Județul Constanța avea o suprafață de 6190 km pătrați și o populație de 140.210 locuitori (n.a. în 1904), în timp ce județul Tulcea avea suprafața de 8626 km pătrați și 128.180 de locuitori.
 
România de la cumpăna a secolelor XIX-XX încerca să se dezvolte și să se modernizeze, însă fondurile, necesare pentru a fi investite în diverse domenii, erau uriașe și greu de adunat. Dobrogea făcuse însă un pas uriaș, după ce se legase terestru de restul țării prin podul de la Cernavoda, „Carol I”, viitorul pod Anghel Saligny. Mai mult, la cumpăna acestor secole, Portul Modern Constanța intra într-un amplu proces de modernizare, care avea să fie extrem de important în ceea ce privește dezvoltarea urbei, a județului omonim, a provinciei, și nu în ultimul rând, a țării.
 
Într-o lume tot mai dezvoltată, mai industrializată și implicit, mai modernă, comunicarea cât mai rapidă era esențială și devenise o principală preocupare autorităților. Barierele distanței fuseseră mai întâi învinse de către telegraf, pentru ca apoi, în 1876 (data brevetării sale de către Graham Bell) telefonul să devină cel mai nou și mai rapid dispozitiv de schimb al informației.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, telefonul a devenit indispensabil în statele cele mai dezvoltate. Mai întâi a fost un lux pe care și-l permiteau doar cei foarte bogați sau firmele și autoritățile. Treptat însă lumea s-a schimbat...
 
Sursa principală a informațiilor noastre este o „Dare de seamă...” un document întocmit în 1905 de Grigore Cerkez, șeful Direcțiunii Telegrafelor, Poștelor și Telefoanelor și adresat ministrului de interne de la acea vreme, Gheorghe Grigore Cantacuzino (n.a. care a fost și prim ministru al țării în două  mandate 1899-1900, 1906-1907).
 
Darea de seamă conține aparent date seci, statistice, dar puse în context, acestea sunt de natură să ne ajute în încercarea noastră de reconstituire.
 
În preambulul lucrării, Cerkez anunță o mare realizare, înregistrată pe 16 mai 1905. Este vorba despre, cităm: „Afundarea cablului în noul port Constanța, care a stabilit legătura cu capitala Turciei (Constantinopole/Istanbul) și a dat o nouă impulsiune traficului internațional”.
 
În 1905 se înființaseră în România noi linii telegrafice și de telefonie. Dintre cele telegrafice, cele mai noi și mai importante erau: între București și Predeal (în legătură cu Berlin), București – Constanța (în legătură cu Constantinpole) sau Brăila – Gymeș (în legătură cu Budapesta).
 
Pentru a vedea cum a evoluat societatea românească, din punctul de vedere al schimbului de informație, vom începe prin a prezenta mișcarea corespondenței interne, prin serviciile de poștă, în perioada de referință aleasă pentru acest articol. Astfel, în anul 1894, în România, au fost expediate prin poștă un număr de 8,7 milioane de ziare... Cifra s-a dublat după doi ani (17,1 milioane) pentru ca în 1899 să fie expediate prin poștă nu mai puțin de 23.586.267 ziare, cu 37% decât în anul 1896.
Fiecare exemplar de ziar putea fi trimis prin poștă în schimbul unei taxe de 1 ban și jumătate
În ceea ce privește trimiterea de cărți poștale, la mare modă la finele sec. XIX, aici situația se prezintă astfel: pe plan intern, în 1894 au fost trimise 6.181376 cărți poștale, pentru ca după doi ani să se înregistreze o creștere de aproape un milion de cărți poștale (7.154.230 – în anul 1896).
 
Pentru a trimite un pachet în anul 1894, prin intermediul serviciului de mesagerie, trebuia plătită o taxă de 20 de bani, pentru pachetele de până în 5 kilograme. Dacă pachetul depășea această cantitate, se achita o suprataxă de 25 de bani pentru fiecare kilogram în plus.
 
Exploatarea telegrafică în România s-a făcut, inițial, în baza unei legi din 1892, care ulterior a fost modificată și completată prin ordonanțe emise în 1895 și 1900. Până în 1894, dacă doreai să trimiți o telegramă undeva în țară erai taxat cu 8 bani cuvântul. Dacă telegrama era trimisă cuiva ce își avea domiciliul în aceeași localitate cu expeditorul, atunci taxa era de 5 bani pe fiecare cuvânt. În anul 1894, în România (pe plan intern) s-au trimis 1,366.814 telegrame, pentru care serviciul național de profil a încasat 1.859.572 lei. Sistemul de taxe a fost schimbat în 1895, când taxa de 8 bani s-a redus la 5 bani. În 1900, pe plan intern au fost expediate 1.588.585 telegrame, pentru care statul a încasat, 1,7 milioane lei.
 
În ceea ce privește serviciul telegrafic internațional, acesta era reglementat printr-o lege adoptată la Paris, în 1890. Conform acesteia, era stabilit un maximum de 15 litere pentru limbaj clar și 5 cifre - în Europa și un maximum de 10 litere și trei cifre, în spațiul extra-european. Indiferent de țara de origine a expeditorului sau de țara de destinație a telegramei, fusese adoptată o taxă unică de 20 de bani pe fiecare cuvânt. După 1900, taxa pe cuvânt avea să înregistreze o creștere de până la 25 de bani.
 
În cazul raporturilor dintre state vecine, exista posibilitatea unor acorduri în ceea ce privește cuantumul taxei pentru telegrame. Astfel, România încheiase acorduri de acest gen cu Bulgaria, Serbia și Austro-Ungaria....

(Va urma)
 
Bibliografie
 
Dare de seamă asupra mersului serviciilor de poștă, telegraf și telefon, de la 1/14 aprilie 1894 și până la 1/14 aprilie 1905, București, Imprimeria Statului, 1906
 
Anuarul Statistic al României 1902, Bucuresci, Imprimeria Statului
 
Anuarul Statistic al României 1904, Bucuresci, Imprimeria Statului
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absolvit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene.
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018. 
 
Citește și:

Cum arăta Dobrogea în anul 1901, în ochii unui călător străin? - (III) La Mangalia și în peștera Limanu