#citeșteDobrogea Unele aspecte demografice privitoare la tătarii din Dobrogea și din Medgidia

 
 
Tătarii au reprezentat populația majoritară a Medgidiei până la începutul secolului al XX-lea, ulterior numărul membrilor comunității fiind în scădere datorită migrației demografice, a condițiilor socio-politice și a afluxului populației românești venite din stânga fluviului.
 
 

Din punct de vedere demografic au fost înregistrate după 1880, un număr de 29.500 de suflete în întreaga provincie, iar în „Darea de seamă” a Consiliului judeţean Tulcea, prezentată de prefectul Remus Opreanu, la 18 ianuarie 1881, tătarii reprezentau 35% din totalul populaţiei, adică 22.584 de locuitori, pentru ca peste un an, într-o statistică medicală să se înregistreze 27.700 de suflete, reprezentând 36% din totalul populaţiei.

În tabelul inserat, prezentăm numărul tătarilor din Dobrogea, în anumite perioade şi procentul din totalul populaţiei:
 

 

  
Se constată o scădere a numărului tătarilor din Dobrogea într-un interval de două decenii, dar nu semnificativ. Procentul din totalul populaţiei va scădea la jumătate, în condiţiile în care va creşte procentul altor grupuri etnice, în special al românilor.

În cazul Medgidiei, situaţia se prezintă pentru diferite perioade, în felul următor:                       

 

 
În anul 1902 trăiau în Medgidia 1349 tătari, iar în anul 1913 se înregistrau în oraş 1574 de tătari, pentru ca în statisticile germane din 1918 să nu apară înregistraţi, fiind trecuţi alături de turci.

Prin legea din 1882 care reglementa proprietatea imobiliară în Dobrogea, ţăranii de origine tătară erau obligaţi să-şi îndeplinească datoria de proprietari. În cazul în care nu realizau acest lucru erau deposedaţi de proprietate de către statul român. În primii ani ai secolului trecut populaţia Medgidiei se cifra la 3300 de suflete, care aveau în proprietate 4266 ha.

În anul 1905 tătarii din Dobrogea mai deţineau doar 7% din totalul suprafeţelor arabile, fenomen datorat emigrării, în mare parte.

După cum se poate observa, în perioada cuprinsă între anii 1880-1902, numărul etnicilor tătari din Dobrogea a scăzut, în condiţiile unui flux migratoriu sporit, cu aproape zece procente, iar în ceea ce priveşte Medgidia, numărul lor a fost în creştere şi datorită faptului că aici era un „fief al tătarilor”.
Stăpânirea otomană reuşise „să creeze în acea parte a continentului cea mai compactă masă de elemente musulmane din întreaga Turcie europeană”.
          În intervalul 1878-1900 o parte a tătarilor, alături de cea a turcilor, au emigrat în Turcia, iar numărul lor este apreciat a fi între 90-100.000 de suflete.
 
La recensământul din anul 1923 nu apar menţionaţi tătarii ci doar elementul de origine turcă, numărul acestora fiind de 484 de suflete. Foarte probabil tătarii au fost trecuţi alături de elementul etnic turc.

La recensământul din 1930, erau înregistraţi 934 tătari din totalul de 6.466 locuitori,  tătarii  reprezentând 14,44% din totalul populaţiei. Din punct de vedere confesional se înregistrau 1574 mahomedani. În anul 1930 au emigrat în Turcia circa 150 de familii din oraş. Procentul etnicilor tătari era cu aproximativ 5% mai mare decât cel al turcilor din oraş.

Tătarii au fost recenzaţi după cum urmează: la recensământul din 1948, au fost laolaltă cu turcii, fiind în număr de 28.782, în 1956 – 20.460, în 1966 – 22.151, în 1977-23.369, în 1992 – 24.956, în 2002 – 23.935, iar în 2011 – 20.464. Există ideea potrivit căreia tătarii nu şi-au declarat adevărata origine datorită lipsei identificării „statului mamă”. Mulţi vor considera Turcia statul mamă, declarându-se turci. Numărul tătarilor va scădea în mediul rural şi va creşte în mediul urban ca urmare a colectivizării şi industrializării din perioada regimului comunist. Ne vom întâlni astăzi cu situaţia ca în unele aşezări rurale numărul tătarilor să scadă semnificativ ( Remus Opreanu, Valea Dacilor), sau să nu mai existe în unele localităţi rurale, de altfel cunoscute pentru numărul însemnat al etnicilor tătari ( Mahmut Cuiusu şi Idris Cuiusu). La recensământul din 1977 erau înregistraţi 3.977 tătari, iar în 1992, au fost înregistraţi la Medgidia 4.140 tătari, iar la Valea Dacilor 326 turci şi tătari.

La recensământul din 2002 numărul tătarilor era de 3.987 (  reprezentând 9,09%), din cei 43.841 locuitori ai oraşului, iar în anul 2011 numărul etnicilor tătari a fost de 3.211 suflete, reprezentând 8,07% din populaţia localităţii.   

            Numărul musulmanilor a scăzut în anumite perioade, după pierderea Dobrogei de către otomani în 1878, dar în special în perioada interbelică. După proclamarea Republicii Turcia, anumiţi etnici tătari din Medgidia vor emigra în condiţiile promisiunilor făcute de guvernul turc.
Cauzele emigrării au fost multiple, începând cu modificarea regimului proprietăţii funciare, prin legea din anul 1882, abuzurile administraţiei locale, unele cauze de ordin psihologic (nu doreau să se supună unui suveran creştin), teama de a fi recrutaţi în Armata Română, sentimente de frustrare politică şi profesională, propaganda otomană de a părăsi provincia şi efectele catastrofale ale secetei din anul 1899. La 1882, aproape jumătate din suprafaţa de teren din Dobrogea, aparţinea turcilor şi tătarilor. Situaţia se va schimba ulterior, datorită migraţiei elementelor turce şi tătare. În anii '30 a existat un amplu fenomen migratoriu datorat unor cauze multiple:

           La începutul secolului XX, în anul 1904, comunitatea musulmană beneficia de 75 de şcoli primare, din care una se afla la Medgidia, unde trăiau 1825 de tătari.

           În anul 1913, în judeţul Constanţa trăiau 20.209 tătari, dintre care 2050 în mediul urban şi 18159 în mediul rural, un număr însemnat fiind la Medgidia.

            Pregătirea copiilor tătari se făcea în cadrul Seminarului musulman de la Medgidia, transferat în anul 1901 de la Babadag, ce avea opt clase, 15 profesori şi 136 de elevi.

          Tinerii musulmani mai urmau şcoli normale sau militare. Printre ofiţerii turci s-au făcut remarcaţi Izzet Ali Kadîr, colonelul Refik Kadîr, colonelul Murtaza Ali, precum şi deputatul Selim Abdulachim.

Tătarii stabiliţi în târguri au acaparat la începutul secolului al XX-lea micul comerţ. Nu erau preocupaţi peste măsură de agricultură.  În vremea în care destinele urbei Medgidia erau conduse de primarul Costică Golea, secondat de secretarul Traian Petricu, se punea un accent deosebit pe activitatea comercială. Tătarii se implicau activ în aceste activităţi, iar preocupările lor erau din cele mai diverse. Îi putem aminti pe băcanul Iafet, Ismail Ali – comerciant de cherestea, Hagi Amet Iuzeir – băcan, Ben Ali Kalil – băcan şi proprietar de hotel, Gemil Abdul Cherim – băcan, Omer Abdul Malce – comisioner, Abdul Cherim Ablai – băcan, Gemil Isleam – lipscan ş.a.
 
Surse bibliografice:
 
A.N.I.C., Fond D.G.S., Dosar nr. 1564/1890
Constantin Brătescu, Două statistici etnografice germane în Dobrogea, în Arh. D., II, 1919, Tipografia Curţii Regale F. Göbl şi Fiii, 1920
Adriana Cupcea, Construcţia identitară la comunităţile turcă şi tătară din Dobrogea, în Studii de atelier. Cercetarea minorităţilor naţionale din România, ISPMN, nr.49, Cluj-Napoca, 2013,
Constantin Brătescu, Populaţia Cadrilaterului între anii 1878-1938, în A.D., XIX, vol. II,1938
*** Recensământul din 1930, Institutul de Statistică, Bucureşti, 1931
Recensământ 2002, vol IV
Ekrem Menlibaz, Situaţia demografică a tătarilor şi turcilor din Dobrogea ( judeţele Constanţa şi Tulcea) după 1878, în vol. Originea tătarilor, coordonator Tahsin Gemil, Editura Kriterion, Bucureşti, 1997
Adriana Cupcea, Turcii şi tătarii din Dobrogea, în Qaradeniz, ianuarie 2015
Valentin Ciorbea, Turco-tătarii în Dobrogea interbelică, în volumul Tătarii în istoria românilor, I, Editura Muntenia, Constanţa, 2004
„Dobrogea jună”, X, , 9, din 16 martie 1914, nr. 10, din 23 martie 1914
 Stoica Lascu, Prezenţe ale turco-tătarilor în viaţa spirituală a Dobrogei (1913-1915). Seminarul musulman de la Medgidia, în volumul Tătarii în istoria românilor.
M.O. nr. 111/17 august 1904
 Decretul Regal nr. 832/1925 şi nr. 699/1928.
***Minorităţile naţionale din România.1918-1925. Documente,  coordonatori Ioan Scurtu, Liviu Boar, Editat de Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1995
Adrian Ilie, Comunitățile turcă și tătară din Medgidia, Editura Ex Ponto, Constanța, 2015
 
 
Despre Adrian Ilie:
Licențiat și masterat în istorie - Universitatea „ Ovidius” Constanța, șef de promoție.
Doctor în istorie și cursuri postuniversitare - Universitatea din București.
Director adjunct Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza" Constanța (2020)/ Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși” Medgidia (2017-2019).
Metodist, responsabil Cerc pedagogic și membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanța).
Autor al mai multor lucrări și studii despre Medgidia și Dobrogea.
Autor al unor studii și cărți de metodică și management.
Membru în Comisia Națională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societății de Științe Istorice din România.
Membru al Asociației Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor școlare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie /Istoria minorității turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice Medgidia.
Realizator emisiune istorică - REPERE ISTORICE - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obținute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman" pe anul 2017, conferit de Societatea de Științe Istorice din România.