Condițiile de detenție ale deținuților politici în perioada comunistă din România (VIDEO)

09 Mar, 2022 00:00 Ionuț DRUCHE 4167 Marime text

Versiune printabila

În timpul regimului comunist, 1945 – 1989, în România au existat 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici, potrivit unui raport publicat de IICCR. Ele se aflau sub coordonarea Direcției Generale a Penitenciarelor (cu toate modificările de titulatură pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii). În Dobrogea au existat 44 de locuri, care au reprezentat penitenciare, lagăre de muncă forțată, locuri de depozitare, anchete, surghiun, asasinate, execuții, aziluri psihiatrice cu caracter politic ori gropi comune. Cele 44 de locuri au fost consemnate de Romulus Rusan în „Cronologia și geografia represiunii comuniste în România. Recensământul populației concentraționare - 1945/1989”.

Potrivit raportului IICCR, experimentul temnițelor și al muncii forțate din lagărele și coloniile comuniste a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocși sau greco-catolici și, în general, represiunea împotriva tuturor persoanelor care s-au împotrivit instaurării „democrației populare”. Începând cu martie 1945, Partidul Comunist a declanșat o teroare sistematică împotriva opozanților politici, reproducând pe teritoriul României modelul Gulagului sovietic.

Alături de conducerea centrală a DGP, responsabili pentru deciziile referitoare la tratamentul aplicat în locurile de detenție politică erau: comandanții de penitenciare, lagăre și colonii de muncă și locțiitorii lor, precum și ofițerii politici care asigurau reeducarea deținuților conform directivelor partidului comunist.

Clasificarea locurilor de detenție din perioada comunistă. Tipuri de închisori:

Locurile de detenție din perioada comunistă ar putea fi clasificate în mai multe categorii, deși majoritatea deținuților a trecut prin cel puțin două dintre ele:

Penitenciarele reeducării – caracterizate prin aplicarea metodelor de tortură în vederea convertirii la ideologia comunistă: Suceava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Târgșor, Brașov, Ocnele Mari, Peninsula.
Închisori de exterminare a elitei politice și intelectuale: Sighet, Râmnicu Sărat, Galați, Aiud, Craiova, Brașov, Oradea, Pitești.
Lagăre de muncă: Canalul Dunăre-Marea Neagră (Peninsula, Poarta Albă, Salcia, Periprava, Constanța, Midia, Capul Midia, Cernavodă, etc.), coloniile de muncă din Balta Brăilei.
Închisori de triaj și tranzit: Jilava, Văcărești.
Închisori de anchetă: Rahova, Malmaison, Uranus.
Închisori pentru femei: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni.
Penitenciare pentru minori: Târgsor, Mărgineni, Cluj.
Penitenciarele Spital: Târgu Ocna si Văcărești.

Clasificarea felurilor de abuzurile și încălcările grave ale drepturilor omului administrate în închisori:

Metode de tortură. Cele mai utilizate metode de tortură au fost: lovituri aplicate în părțile sensibile ale corpului; strivirea unghiilor; smulgerea părului din cap; bătaia cu lopata; tratarea rănilor cu sare; crucificarea; bătaia sistematică la tălpi cu cravașă, obiecte din lemn sau cauciuc; arderea tălpilor la flacără; lovituri cu un creion mai mare în testicole; bătăi cu saci de nisip. În lagărul de la Valea Neagră Peninsula, de exemplu, era aplicată “broasca” (după ce se întorceau de la lucru, deținuții erau obligați să țopăie în poziția “pe vine”, cu mâinile pe șolduri, fiecare ținând în spate un alt deținut). În lagărul de la Valea Neagră condamnații erau obligați să stea înghesuiți câte doi, o noapte întreagă, într-o cutie fără acoperiș, etc.
Munca forțată. Condițiile de muncă din lagărele si coloniile comuniste au fost dintre cele mai dure. Deținuții erau puși să muncească până la epuizare, în condițiile în care normele erau mărite de la o zi la alta iar hrana era un fel terci, lipsit proteine. Neîndeplinirea normei zilnice atrăgea pedepsirea “leneșului” prin bătaie;
Izolarea. Deși dispozițiile din Codul penal comunist din 1948 (art. 28-44) interzic, în genere, „separațiunea individuală”, admițând-o numai pentru condamnații de drept comun și numai pentru o perioadă de maximum 2 ani de la începerea executării pedepsei, în practică condamnații din secțiile speciale – izolatoare („zarca” la Aiud, „neagra” la Sighet și Jilava, „cazinca” la Suceava, etc.) au executat pedepse într-o totală izolare, în condiții de mizerie și înfometare.
Cazarea. Un fenomen caracteristic a fost cel al suprapopulării închisorilor. În cei mai mulți ani ai detenției, condamnații politici au dormit pe jos, pe rogojini, în celule neîncălzite. Spre exemplu, legionarii nu aveau dreptul la pernă și așternut. Majoritatea unităților penitenciare nu erau dotate cu încălzire centrală, temperatura coborând drastic în celule în timpul iernii.
Alimentația si asistența medicală. În general, alimentația era aceeași în întregul sistem penitenciar, cu deosebirea că la secțiile pentru deținuții politici aceasta era foarte puțină. În privința asistenței medicale, aceasta era deseori absentă. Deținuții politici erau mai rar și mai greu vizitați de medic. Internarea în staționarul penitenciarului și repartizarea medicamentelor erau supuse unor restricții speciale. În unele cazuri, pentru a se obține o asistență medicală mai bună, a fost nevoie să se recurgă la greva foamei. În multe cazuri de acest fel, deținuții au fost alimentați artificial și abuziv, împotriva voinței lor sau au fost lăsați în cea mai cruntă mizerie, alături de tineta cu fecale, săptămâni întregi.
Corespondență, vorbitor și pachet. Deși articolul 28-50 din Codul Penal comunist și regulamentele aprobate de Ministerul Afacerilor Interne prevedeau posibilitatea ca cei condamnați să poată fi vizitați de familiile lor odată pe lună, prin ordinul 8492/53 al M.A.I. s-a interzis dreptul la vorbitor. În același timp, s-a interzis și dreptul la corespondență, acestea acordându-se numai în cazuri speciale și cu aprobarea conducerii M.A.I. Ani la rând, deținuții nu și-au putut contacta familiile.
Activități cultural – educative. În toate regulamentele cu privire la regimul în locurile de deținere au fost prevăzute o serie de mijloace de ordin cultural educativ în scopul reeducării condamnaților (citirea presei, conferințe, filme, cărți etc.). Cu excepția reeducării ideologice, condamnații politici nu au beneficiat niciodată de aceste drepturi. Mai mult, descoperirea unor cărți sau ziare era pedepsită cu zile sau săptămâni de izolare, bătăi și reducerea rației de hrană.
Regimul de supraveghere și pază. Personalul care efectua paza penitenciarelor era selecționat în așa fel încât să excludă orice posibilitate de comunicare între deținuți și favorizarea acestora. Paza a fost întărită excesiv, s-a interzis orice discuție cu deținuții, iar personalul nu avea voie să cunoască, în multe cazuri, adevărata identitate a celor încarcerați. Gardienii au fost instruiți să dovedească maximum de vigilență și exigență care adeseori s-a transformat în exces de zel prin pedepsele aspre pe care le aplicau deținuților pentru cele mai mici abateri sau când aceștia solicitau respectarea drepturilor.

Deși în perioada care a urmat relaxării din 1964, numărul persoanelor încarcerate pe motive politice s-a diminuat semnificativ, fenomenul nu a dispărut însă în totalitate. La Aiud, Poarta Albă si Jilava au existat deținuți politici și în anii 1980, iar sistemul a început să mascheze arestările pe criterii politice, prin încadrări juridice de drept comun. Printre cazurile rezonante ale dizidenților încarcerați în anii 1980 îi menționăm pe Gheorghe Ursu, Radu Filipescu sau Petre Mihai Băcanu. Numeroase fise din arhiva DGP semnalează cazuri de condamnări pentru fapte Contra Securității Statului (CSS) de la sfârșitul anilor 60 până în 1989.

Puteți citi raportul integral al IICCR aici.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

IICCMER și-a început activitate în decembrie 2005, sub denumirea Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR), când la conducerea sa s-a aflat istoricul și cercetătorul Marius Oprea, principalul promotor al înființării instituției. O schimbare substanțială în activitatea instituției s-a petrecut în urma deciziei guvernului din 25 noiembrie 2009, în urma căreia IICCR a fost comasat, prin fuziune, cu Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc (INMER), condus la acea dată de către Dinu Zamfirescu. În consecință, a luat ființă Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), rămasă în continuare în subordinea primului-ministru, prin Secretariatul General al Guvernului. Scopurile instituției nou create sunt „investigarea științifică și identificarea crimelor, abuzurilor și încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în Romania, precum și sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situații de încălcare a legii” și „culegerea, arhivarea, cercetarea și publicarea de documente referitoare la exilul românesc din perioada 1940 – 1989”.

Pe 25 noiembrie 2009, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR) a fost comasat, prin fuziune, cu Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc (INMER). În consecință, a luat ființă Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Sursă foto: Direcția Județeană Constanța a Arhivelor Naționale. Muncitori la Canalul Dunăre – Marea Neagră (începutul anilor 1950).

Citește și:

De la Memorialul Sighet la Memorialul Poarta Albă (VIDEO)

Au pătimit apărând credinţa şi demnitatea poporului roman. 9 martie - Ziua Detinuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989 (VIDEO)

Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii

Condițiile de detenție ale deținuților politici în perioada comunistă din România (VIDEO)

ABONEAZA-TE la newsletter: