#DobrogeaDigitală Cernavodă prin ochii lui Nicolae Iorga -„Printr’un amestec de ţermuri şi insule, se vede sus de tot o ţesătură de fire“

Ca o urmare a volumului „Drumuri și orașe din România“ (anul 1904), Nicolae Iorga, somitate a secolului trecut, publică în anul 1905 la editura „Minerva“ lucrarea „Sate și Mănăstiri din România“.
 
După un periplul de trei luni prin țară, Iorga își așterne observațiile din călătorie în mai multe volume, asemănătoare unor jurnale de bord, pentru a face cunoscute „ţinuturile României supt o îndoită înfăţişare: aceia a satelor de astăzi şi a naturii de care sînt încunjurate şi aceia a frumuseţii istorice, întrupată în mănăstiri şi biserici“.
 


Unul dintre capitole este dedicat Dobrogei. După câteva zile de călătorie prin Dobrogea, Nicolae Iorga ajunge în Cernavodă, asupra căreia notează primele impresii. Despre întemeierea localității Cernavodă s-au scris multe legende, dar cu siguranță știm că aici a fost un vechi oraș grecesc numit Axiopolis. O largă istorie a locului poate fi citită în volumul „ Istoria orașului Cernavodă“ de Ioan I. Mușat disponibil în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța.

Redăm mai jos rândurile scrise de Iorga:

„Printr’un amestec de ţermuri şi insule, se vede sus de tot o ţesătură de fire, care pare că atîrnă în văzduh. Apropiarea demască stîlpi de piatră înfipţi în Dunăre, pe cari se razimă acea însăilătură aeriană, înnegrind pe albastru. Un capăt al marelui pod, impunător prin proporţii, dar, ca toate podurile moderne, prea puţin material ca să robească privirile, se razimă pe insula Borcea. De aicî el urmează printr’un viaduct: de acolo un nou pod porneşte, păzit de dorobanţii de bronz. Iar alti dorobanţi de bronz au paza la piciorul care apasă stăpînitor, făgăduind trăinicie şi civilisaţie, pe stînca Dobrogea cucerite.
 
De la debarcader, un drum prăfos (e praf galben, praf negru, tinde trece trenul, şi nisip, cu care se nivelează în jurul clădirilor) duce spre tîrguşorul Cernavoda, pe care edilitatea locală îl numeşte cu o pompă care pare cam veche şi foarte puţin la locul eî: «urbe». Lăsînd la o parte însă neajunsurile, care vor li, neapărat, în curînd drese, ale acestui drum. Cernavoda, cîtă este, mulţămeşte în două chipuri sufletul.
 
Întăiu, fiindcă aici am făcut ispravă. Iată fabrica de lîngă debarcader, iată căsărmile de vînători, de artilerie (acestea abia terminate acum), iată Agenţia de navigaţie, înnaintea căreia trec vagoanele şi-şi aşteaptă rîndul mărfurile, iată stradele, bine croite şi destul de curatei iată o biserică frumuşică, o primărie, o administraţie a pădurilor din acest «ocol», un număr de căsuţe plăcute, în care locuiesc funcţionarii, ofiţerii noştri, iată cîte-va oteluri, de piatră şi de lemn. Printre pestriţii băştinaşi se mişcă vioi purtătorii uniformelor noastre, cu bonete şi tunicile lor verzî şi cafenii. Copiii ce se întorc de la şcoală fugărind gîştele albe ce zburătăcesc prin aierul de sară, strigînd de bucurie, vorbesc romăneşte, şi tot în româneşte se face haz de alţi copii în jurul cărutiî grosolane în care a sosit în piaţa acoperită cu strujenî un urît Tatar înfăşurat în cîrpe.
 
Dar, cu toate aceste noutăţi de clădiri, de porturi, de limbă, cît de mult s’a păstrat caracterul oriental, turcesc al Cernavodeî, care, în ciuda numelui ei slav, era un cuib de Turcime! În strada comercială, cu firmele străine, se înşiră cafenele, cu scaune afară pentru onoratul public care stă la taifas. în una şed în jurul unei mese rotunde trei adolescenţi mohammedani, cu fesuri, cămăşi colorate, şaluri la cingătoare şi papuci: unul are o frumoasă faţă de Ţigancă visătoare. Aiurea, un bătrîn singur, cu ce.almaua peste fruntea zbîrcită, cu ochii ascunşi supt ochelarii daţi peste urechi, cu nasul coroiat şi o barbă scurtă pe bărbia scoasă înnainte, gîndeşte la multe de toate şi mai ales la nimic, sorbind în gînd cafeaua pe care n’are de unde s’o plătească.
 
De pe drumul de la gară vin, legănîndu-se alene pe şolduri, o grupă de Turci somnoroşi. Turcoaice cu şalul în spate, care înlocuieşte aici hohotul alb din care să răsară numai scînteile ochilor, trec răpede cu ochii în pămînt, ca nişte călugăriţe, prin strădite dominate de un minaret.“