#DobrogeaDigitala   In memoriam Grigore Sălceanu - dascăl, poet și dramaturg tomitan

Astăzi se împlinesc 119 ani de la nașterea lui Grigore Sălceanu, cel ce avea să devină constănțean, prin adopție, și să slujească, peste jumătate de veac, pe tărâmul poeziei și dramei, dar și ca dascăl al mai multor generații de mirciști.


Născut la 23 aprilie 1901, la Galaţi, Grigore Sălceanu a făcut studii filologice la Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Charles Drouhet şi Mihail Dragomirescu şi a fost coleg cu Vladimir Streinu şi Șerban Cioculescu.


După o perioadă de studii aprofundate în Franţa, la Sorbona, se stabilește la Constanţa (în 1927), devenind profesor de franceză la liceul „Mircea cel Bătrân” și dedicându-și timpul liber literaturii. În anul 1936 inițiază un cenaclu literar, pe care îl conduce timp de 20 de ani, îndrumând cu dedicare și pasiune tinerele talente.


Scrie și publică mai multe volume de versuri, obținând, de-a lungul anilor, numeroase distincții. În 1925, primește „Premiul pentru poezie al Institutului de literatură pentru traducerile din lirica franceză”, în 1934, „Premiul de poezie Ioan N. Roman”, iar în 1943, „Premiul Adamachi”, decernat de Academia Română, pentru poemul „Fata de împărat”. În 1971 este decorat cu „Ordinul Meritul Cultural”. Piesele sale de teatru sunt publicate în revistele literare ale vremii și jucate pe scena Dramaticului constănțean. Cea mai cunoscută piesă a sa este tragedia în 5 acte „Ovidius”, scrisă în versuri, cu ocazia sărbătoriri bimileniului Ovidiu și pusă în scenă în 1957, cu prestaţia de excepţie a actorului Constantin Codrescu în rolul titular.

Traduce din marii poeți romantici francezi și transpune în limba lui Voltaire Luceafărul eminescian, Pastelurile lui Alecsandri precum și baladele românești Meşterul Manole şi Mioriţa.


Se stinge din viață la 19 iulie 1980, la Constanţa. 

Redăm mai jos un fragment dintr-un poem publicat în revista Analele Dobrogei, anul XVIII, 1937, aflată în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanța :

  

PRIVIGHETOAREA ŞI MAGARUL

Cânta privighetoarea în codrul înverzit.
Se 'nfiora văzduhul de triluri cristaline.
Şi florile cu lacrimi de aur şi rubine
li ascultau sonata c'un zâmbet aiurit.



Sta cucul pe o creangă, ținându-şi răsuflarea.
Intreaga păsărime ofta înduioşată.
Şi'n vârful unui platin, a prins ciocănitoarea
Pe-o ramură cu ciocul măsura să o bată.



A răsărit atuncea, dintr'un tufiş, măgarul.
- Acesta,-i cântec? spuse; ce note risipite !
Apoi, luând pământul şi florile 'n copite,
A început să sbiere, desvăluindu-şi darul.



A hohotit pădurea de râset păsăresc.
Privighetoarea mută rămase'n înălțime.
Şi, ruşinat, măgarul se 'ntoarce prin desime.
Mânii înăbuşite în pieptu-i clocotesc.



Trecu un an. Şi iată, o veste uimitoare :
S'a stins privighetoarea în codrul fermecat!
Se 'neacă de plăcere, răsuflă uşurat:
Ţărân 'acum e glasu-i şi singur e sub soare.



Citește mai departe în Analele Dobrogei, anul XVIII, 1937



Sursa foto: revista Analele Dobrogei anul XVIII, 1937

 

Citește și:

Grigore Sălceanu - dramaturg și poet, întemeietorul unui cenaclu literar la Constanța