#citeșteDobrogea Implicarea guvernelor național-țărăniste în realizarea colonizărilor rurale din Dobrogea, în anii '30

Statul român a acordat facilități celor care doreau să se stabilească în Dobrogea. Unii corespundeau cerințelor, dar alții nu respectau cerințele minimale, lucru care contribuia la crearea unor nemulțumiri. Guvernul a încercat să rezolve din punct de vedere legislativ și mai apoi financiar aceste nemulțumiri.
 
În 1931 Kostache Lupu, ce deținea funția de director al Oficiului Național al Colonizării, aprecia faptul că în Dobrogea au fost colonizate elemente slabe din punct de vedere economic, precum și indivizi care nu corespundeau misiunii de colonizare.

Guvernul național-țărănist al lui Iuliu Maniu, trimitea în Dobrogea, o comisie pentru a face un raport amănunțit asupra situației coloniștilor, încă din anul 1929. Comisia a încercat să surprindă realitatea, dar să o estompeze cumva, pentru a nu crea nemulțumiri și mai mari. Comisia dorea să arate faptul că existau nemulțumiri, dar nu toate erau la nivelul prezentat de presa locală. După 1928 trebuiau să mai sosească în Cadrilater 1638 de coloniști și 972 de familii de aromâni, în județul Caliacra, iar în județul Durostor urmau să se stabilească 2104 familii de aromâni, iar 1229 de familii în alte zone din țară. Dintre aceștia, 461 erau funcționari care fuseseră împroprietăriți în Durostor.

Ministrul național-țărănist Ion Mihalache, al Agriculturii și Domeniilor, în guvernul Iuliu Maniu, realiza o vizită în Dobrogea, ajungând la concluzia că așezările erau neorganizate, că se traia în condiții umilitoare și grele, existând condiții minime de locuire. Unii coloniști nu beneficiau nici măcar de un loc de casă, unde să își poată construi o locuință, cu toate că primiseră asigurări la stabilirea în zonă. Unii dintre ei, au reușit să își amenajeze bordeie, iar alții au fost cazați în casele turcilor și bulgarilor. Acest lucru a generat tensiuni între aromâni și musulmani, ducând la ciocniri între cele două tabere, lucru care a determinat autoritățile să înființeze posturi suplimentare de jandarmi pentru a asigura liniștea și siguranța locuitorilor din zonă.

Ministrul Ion Mihalache a dat asigurări că va interveni în ședința de guvern pentru a propune rezolvarea acestor situații, prin construirea unor locuințe și aprovizionarea cu apă potabilă a zonelor locuite de coloniști. În acest sens va fi adoptată în Parlament, Legea nr. 241 din 17 iulie 1930. Legiuitorul a fixat locul colonizării, pentru a motiva cetățenii care doreau să se stabilească în zona respectivă, numai în locurile special destinate, în locuri rezultate din comasări, din defrișări și din achiziții. Pentru o bună organizare și administrare la nivel național a acestor suprafețe, se crea Oficiul Național al Colonizării. Acesta avea rolul de a arenda loturile coloniștilor, care deveneau ulterior proprietari.

În 1932 prin Legea privitoare la vânzarea de teritorii către șefii de colonii militare din Dobrogea Nouă, se puteau vinde câte 75 de hectare celor care dețineu suprafețele respective sub forma arendei, cu condiția obligatorie de a lucra pământul respectiv și erau stabiliți definitiv în Dobrogea.

Guvernul național- țărănist a alocat sume importante pentru a rezolva situația coloniștilor din Dobrogea, fiind repartizată suma de 50 de milioane lei pentru Durostor și 75 de milioane lei pentru Caliacra. Alte 15 milioane lei erau repartizate pentru prospecțiuni și realizării unor fântâni, pentru a se rezolva problema apei potabile.

Până în anul 1936, Oficiul Național al Colonizărilor nu a putut fora și construi decât 17 fântâni, foarte puține în comparație cu cerințele populației. Această problemă majoră, a contribuit la nemulțumirea unor coloniști care au ales să părăsească zona și să abandoneze loturile repartizate de autorități.

Problema locuințelor a rămas în continuare nerezolvată. Sumele alocate erau relativ mici, cifrate la valoarea de 30-47.000 lei pentru o unitate locativă.  Unii coloniști au construit singuri case, fără a avea aprobarea autorităților. Până în anul 1938 au fost construite peste 6700 de locuințe, la acestea adăugându-se alte 1700 de locuințe, dintre care 600 de locuințe fuseseră ridicate de proprietari pe cheltuială proprie. Alte 1100 de case au fost cumpărate de la populația musulmană ( turci și tătari) care au emigrat în Turcia.

Putem conchide prin a spune că situația colonizărilor din Dobrogea a creat probleme autorităților locale, probleme ce au atras atenția guvernului național-țărănist, ce a repartizat importante fonduri pentru a asigura condiții optime de trai pentru coloniști.