Istoria Dobrogei – Bibliografie – Panites (sec. V) – „Istoria goților”

• Priscus Panites s-a născut în orașul Panion (de unde și numele său) din dioceza Tracia, pe țărnul Mării Marmara (Turcia), unii autori ulteriori poreclindu-l „Tracul”. El a trăit la Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) și în anul 448 a făcut parte dintr-o solie trimisă la Attila, regele hunilor, de împăratul Theodosius II-lea, pentru ca în următorii cinci ani să participe la alte misiuni diplomatice. Priscus a redactat o Istorie a Bizanțului (cu  evenimente referitoare la Attila) și o „Istorie a goților”, începând cu anul 433. Fragmente din aceste lucrări s-au păstrat în rezumate realizate în timpul domniei împăratului Constantin Porfirogenetul din sec. al X-lea. (ed. H. Mihăescu & Gh. Ștefan)

 

Despre soliile romanilor la cei de alt neam  

Fragmente din „Istoria goților” a retorului și filozofului Priscus

În capitolul 1 este evocată un acord între huni și Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) prin care romanii predau regelui barbar pe exilații refugiați în imperiu:  (p. 121 De Boor) „1. Când Rua, regele hunilor, și-a pus in gind [433 – nota editorilor români] să pornească război împotriva amilzurilor, itimarilor, tonosurilor, boiscilor și a altor neamuri care locuiau lângă Dunăre și se grăbiseră să facă alianță de arme cu romanii, l-a trimis pe Esla, care de obicei îndeplinea slujba de mijlocitor în neînțelegerile dintre el și romani, pentru a le spune că va rupe numaidecât învoiala de pace pusă la cale între dânșii, dacă nu-i dau înapoi toți fugarii adăpostiți la ei. Romanii au luat hotărârea să trimită o solie la huni și au încuviințat să se ducă la ei Plinthas, de neam scitic, și Dionysios de neam tracic, amândoi comandanți de armată, care avuseseră la romani demnitatea de consuli. (...). În aceste condiții au încheiat pace hunii și romanii, și ambele părți au depus jurământul de credință, fiecare după obiceiul patriei sale și apoi s-au despărțit. Fugarii care se aflau la romani au fost înapoiați barbarilor, între ei și copiii Mama și Atacam de neam regesc, pe care i-au primit în cetatea Carsus [Carsium/Hârșova?] din Tracia si i-au ucis pe cruce drept pedeapsa pentru fuga lor. (...).”



Împăratul reformator Dioclețian (284-305) a reorganizat din punct de vedere administrativ statul roman, reîmpărțind imperiul în 4 prefecturi, 12 dioceze și 101 provincii, în dioceza Tracia fiind incluse și provinciile Scythia Minor  (Dobrogea) și Moesia Secunda, rezultate din divizarea vechii provincii Moesia Inferior.
 
În capitolul 2 este menționată o solie trimisă hunilor de Imperiul Roman de Răsărit, care a plecat din capitala Constantinopol prin Marea Neagră: „2. Theodosius [II, împărat 408-450] a trimis ca sol la Attila pe Senator, fost consul. Cu toate că purta titlul de sol, acesta n-a îndrăznit să se ducă la huni pe uscat, ci a călătorit cu corabia prin Pont până în orașul odessenilor [Varna/Bulgaria], unde fusese trimis și se afla încă comandant Theodulos.”
 


În capitolul 3 este amintită întâlnirea autorului cu un grec rezident la curtea lui Attila, căruia îi amintește avantajele organizării străvechiului stat roman prin instituții și legi: „3. (...) Îmi petreceam timpul plimbându-mă în fața împrejmuirii palatului, când mi-a ieșit în cale un om pe care după îmbrăcămintea sa scitică 1-am crezut un barbar. Dar el m-a salutat în limba grecească, spunându-mi: „Fiti binevenit !”, iar eu am răspuns mirat că un scit vorbește greceste. Căci sciții sunt amestecați și pe lângă limba lor barbară caută să vorbească sau limba hunilor sau a goților sau a ausonilor [romanilor], atunci când unii dintre dânșii au de-a face cu romanii. Și nu lesne vorbește cineva dintre ei grecește, decât doar cei care au fost luați prizonieri din Tracia sau de pe țărmul Illyriei [litoralul adriatic al Peninsulei Balcanice]. Dar aceștia, când sunt întâlniți din întâmplare, pot fi recunoscuți după hainele lor zdrențuite și după capul lor neîngrijit și se vede că au căzut într-o soartă mai rea. Dar omul meu semăna cu un scit bogat, era frumos îmbrăcat si avea capul tuns de jur împrejur. I-am răspuns la salut și 1-am întrebat cine e și de unde a venit în ținutul barbarilor, alegându-și traiul scitic. El a vrut sa afle de ce caut eu să știu toate acestea, iar eu i-am spus că pricina nedumeririi mele este faptul că el vorbește grecește. Atunci el a zâmbit și mi-a spus că este grec de origine, ca a venit să facă comerț la Viminacium [Kostolac/Serbia], oraș al moesilor la Dunărea-de- Jos, că acolo a stat mult timp și s-a căsătorit cu o femeie foarte bogată. Dar traiul îmbelșugat de acolo a luat sfârșit odată cu căderea orașului sub barbari, când din pricina bogăției sale a fost împărțit ca lot de pradă lui Onegesius, deoarece prizonierii mai înstăriți, după ce și-i alege Attila, (p. 136 De Boor) sunt dați nobililor sciți, pentru că au o situație mai înaltă. Mai pe urmă s-a distins în luptele cu romanii și cu neamul acatirilor, a dat stăpânului său barbar tot câștigul de război, potrivit legii scitilor, și a dobândit libertatea. Apoi s-a căsătorit cu o femeie barbară și acum are copii. (...),. I-am arătat că întemeietorii statului roman au fost oameni înțelepți și cinstiți și n-au îngăduit ca treburile obștești să meargă alandala, ci i-au rânduit pe unii ca păzitori ai legilor, iar altora le-au făcut grija armelor și îndeletnicirea cu treburile războiului, fără să fie puși la altă muncă decât să se pregătească de luptă, să facă exercițiile trebuitoare (p. 137 De Boor) și să se ducă la război întăriți sufletește și fără teamă. Pe alții i-au rânduit să se îndeletnicească cu agricultura și cu munca pământului spre a agonisi hrana pentru sine și pentru cei care luptă pentru dânșii. Au ales apoi pe alții să se îngrijească de cei nedreptățiți și să apere drepturile celor care nu se pot apăra singuri din pricina firii lor slabe, iar pe judecători i-au lăsat să apere voința legii. N-au uitat nici de cei care asistă pe judecători și le-au dat în seamă grija de a face ca sentința judecătorilor să fie îndeplinită și, în caz că ar fi judecată nedreaptă, să se execute numai hotărârea tribunalului și nimic mai mult. Căci dacă n-ar exista oameni care să se îngrijească de toate acestea, un proces ar putea fi un motiv pentru alt proces, fie că cel ce a câștigat ar cere mai mult, fie că condamnatul ar stărui în părerea sa greșită. De aceea pentru toți aceștia s-a stabilit o taxă de judecată, după cum s-a hotărât ca țăranii să plătească dări pentru militari. Nu se cuvine oare să-1 hrănești pe cel care te apără și să-1 răsplătești pentru bunăvoința lui? După cum este bine ca un călăreț să se îngrijească de calul său, ca un păstor să-și vadă de vite și un vânător să-și hrănească bine câinii și toate celelalte vietăți pe care oamenii le țin în pază și spre folosul lor. Când cei care pierd un proces plătesc cheltuieli de judecată, nu dau bani pentru altceva decât pentru faptul că pricina lor a fost nedreaptă. Cât privește prelungirea la nesfârșit a proceselor, când ea într-adevăr se întâmplă, se face în interesul dreptății, pentru ca judecătorii să nu acționeze în pripă și să greșească în hotărârile lor, deoarece e mai bine ca judecătorii să cerceteze cu luare aminte și să amâne pronunțarea sentinței, decât să rânduiască în grabă o judecată nedreaptă nu numai față de oameni, ci și față de Dumnezeu, ocrotitorul dreptății. Căci legile sunt făcute pentru toata lumea, așa că de ele ascultă chiar și împăratu Iar cât privește învinuirea că cei mari îi silnicesc fără primejdie pe cei săraci, nu știu dacă mai e cineva care rămâne nedescoperit și scapă de pedeapsă. Lucrul acesta se întâmplă nu numai celor bogați, ci și celor săraci, căci dacă greșesc, nu pot scăpa de pedeapsă. Acestea se petrec pretutindeni (p. 138 De Boor), nu numai la romani. Faptul ca și-a dobândit libertatea se datorește întâmplării, iar nu stăpânului care 1-a prins în război, căci putea sa fie ucis de către dușmani din pricina nepriceperii sale sau pedepsit de către cel care îl prindea, în caz de fugă. Romanii se poarta mai bine cu sclavii care ajung în mâinile lor, căci față de ei urmează povața părinților și educatorilor, îi feresc de rele, îi fac părtași la lucruri bune și-i păzesc de greșeli, ca pe proprii for copii. Nu este îngăduit să fie pedepsiți cu moartea, ca la sciți, iar mijloace de eliberare sunt foarte multe și se folosesc de ele nu numai atâta timp cât trăiesc, ci și in preajma morții, deoarece dispun de avuția lor așa cum le place. Si rămâne lege ceea ce fiecare hotărăște asupra avutului său înainte de a muri. El mi-a răspuns atunci cu lacrimi în ochi că statul și legile romane sunt bune, numai conducătorii nu mai sunt înțelepți ca altădată și le-au stricat.”

În literatura greco-romană din Antichitatea târzie era frecventă numirea barbarilor de la nordul Dunării de Jos cu numele sciților, care îi precedaseră în zonă.
 

Bibliografie

Excerpta de legationibus, edidit Carolus De Boor, Berlin, 1903, p. 121-155, 575-591.
Haralambie Mihăescu & Gheorghe Ștefan (redactori responsabili) / ACADEMIA DE STUDII SOCIAL POLITICE - INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, Ed. Academiei R. S. R., București, 1970 (XXXVIII. Priscus Panites)