4 iulie 1776 – Ziua Independenţei Statelor Unite N. Iorga - „În numele sfintelor principii ale întemeierii sale, marea Republică a Lumii Nouă” (II)

       


        Nicolae Iorga nu are o lucrare specială referitoare la istoria Statelor Unite ale Americii, dar evoluţia acesteia, civilizaţia şi cultura sa, locul ei în lumea contemporană (pentru marele istoric român, aceasta începe nu cu Revoluţia Franceză, simbolizată prin căderea Bastiliei, la 14 iulie 1789, ci cu Revoluţia Americană, simbolizată prin Declaraţia de Independenţă din 4 iulie 1776) se regăsesc în diferite volume tematice, în conferinţe, note de drum, precum şi într-o abundentă producţie publicistică.



        La începutul anului 1930, marele istoric român a făcut o vizită de trei luni în Statele Unite – experienţă materializată în volumul America şi românii din America. Note de drum şi conferinţe (Tipografia „Datina românească”, Vălenii de Munte, 1930, 238 pp.); numeroasele  conferinţe susţinute pe parcursul călătoriei au fost publicate în My American lectures. Collected and arranged by Norman L. Forter. Preface John L. Gerig („State Printing Office”, Bucharest, 1932, 194 pp. + 16 pl.).
        Oferim „cetitorilor” – cum vorbea şi grafia Apostolul de la Vălenia –, la a 245-a aniversare a naşterii Statelor Unite, câteva fragmente din articolele publicate de N. Iorga în ziarul său „Neamul românesc”, precum şi în gazeta „America” (editată la Cleveland de către românii americani) în anii ’20-’30 ai secolului trecut (extrase dintr-un documentar mai amplu, publicat în 2009). În acest timp opera de samaritean, pe care o reclamă imperios, desperat, neauzita miserie a populaţiei sărace a uitatei populaţii de la sate, minată de boli de nu mai încap cimitirele şi nu se mai află preoţi, scăpaţi de molimă, pentru a-i face formele bisericeşti, fac străinii, veniţi de foarte departe, cari n’au aici nici mormintele strămoşilor, nici casa părintească, nici avutul lor, nici lăcaşurilor culturii lor, nici rude, nici prieteni şi pe cari-i atrage o imensă mila de oameni, o sfânta simţire crestină, de care noi, în casa noastră, pentru fraţii noştri, in vederea viitorului nostru, nu suntem capabili.
Fără nicio plata, din loc în loc, căutând miseria în locul chiar unde tânjeşte şi zace, americanii, americanele, oameni cari-şi au rosturi în patria lor se strecoară prin mijlocul anarhiei, ai destrăbălării sociale, al luxului obraznic şi al nesuferitului zgomot spre locul de durere unde-i chiamă cea mai nobila datorie pe care şi-o poate recunoaşte şi impune o inimă omenească.
O aclamaţie imensă ar trebui să se ridice ca mulţămită pentru această mare Americă miloasă, care, dacă nu ni dă tot ce se cere ca teritoriu la întrunirile publice, şi se cere cu dreptate, dacă nu şi cu toata cuviinţa cerută, ni dă ceva mai preţios şi decât atâta: puterea omenească, fără care totul s’ar prăbuşi în distrugerea rasei înseşi – (iunie 1919).  
        La Washington s’a produs acum câteva zile, un fapt extrem de grav. Statele Unite, care de la început fuseseră considerate, în situaţia lor specială şi cu mijloacele extraordinare, fără sfârşit, de care dispun, că factorul care va hotări în marele războiu, declară, deocamdată, e drept numai în forma unei manifestaţii de oposiţie, că se desfac dintr’o tovărăşie, fixată, în adevăr, printr’un act diplomatic, dar în care pretind că nu s’au respectat anume principii conducătoare.
        E părerea lui Lodge şi a altor membri ai Senatului Americei, lăsaţi la o parte, ignoraţi şi cari acuma, când se aduce resultatul dobândit în Europa de preşedintele Wilson şi de oamenii tineri de cari s’a încunjurat, refusă de a primi, nu pentru că prin clausele tratatelor abia încheiate s’ar atinge interese specific americane, ci pentru ceva care li se pare mai important şi mai grav: pentru că nu recunosc în aceste acte de stat spiritul american.
        Acest spirit s’a format pe încetul din condiţiile chiar în care s’a format şi s’a desvoltat Republica Statelor Unite, din idealismul liberal care e nota dominantă a unui Washington, a unui Jefferson, a unui Abraham Lincoln. S’a format din puternicul amestec al oricării cugetări politice de acolo ca un anume spirit creştin, care e al protestărilor conştiinţei individuale, al reservei opiniei proprii. S’a format din puternica realitate a unei vieţi economice în care, peste toate graiurile care se vorbesc, în imensul atelier american este un singur limbagiu: al muncii.
        Aşa fiind, americanii rămaşi americani nu acceptă drepturi istorice, nu ţin samă de pacte încheiate fără ştiinţa şi înnainte de participarea lor, nu admit necesităţi geografice, hotare naturale, solidarităţi economice (subl.n.). Cu multă trudă ajung a înţelege ce poate însemna pentru un popor rămas la vatra lui, înrădăcinat în brazda lui, strâns în jurul altarelor lui, dreptul naţional. Plebiscitul li-ar părea singurul mijloc de recunoaştere, de şi simţul lor practic li-a aratat în de ajuns valoarea plebiscitelor, a celor spontanee, cât şi, mai ales, a celor pregatite şi măsluite.
        Astfel motive economice vor aduce înnapoi America ce fuge din motive politice.
        Dar până atunci – şi, oricum, vechile ilusii de colaborare strânsă, basate pe o înţelegere a sufletelor, pe unisonul conştiinţelor, nu se vor mai întoarce – Europa, lipsită de concursul politic al Americei, care a salvat-o din primejdia germană, are o datorie: să se organisese însăşi pentru o pace dreaptă şi pentru o pace durabilă.
        Dacă diplomaţii şi politicienii nu ştiu s’o dea, ei bine s’o impuie ceilalţi – (deecembrie 1919).  
        Delegaţii americani la Conferinţa de pace au plecat. Misiva lor de congediu e foarte frumoasă, plina de idei nobile şi chiar de pasagii duioase ca formă; ea tinde să arate ca nimic nu s’a schimbat în legăturile, dar mai ales în sentimentele de ’nnainte faţa de Aliaţii europeni, ca nicio greutate din present, nicio intrigă de partid în Statele-Unite înseşi nu vor putea vre-odată să facă a se uita silinţile comune, jertfele confundate în acelaşi avănt devotat şi opera mare îndeplinită în folosul popoarelor înlănţuite sau sfăşiate şi care, astăzi, pot în sfârşit, să trăiască.
        Totuşi nu e mai puţin adevărat că, faţă de puterea adversarilor politicei de amestec în Europa, cari domină în Senatul din Washington, ca şi faţă de starea fisica a omului care s’a distrus în lupta pentru concepţiile sale, unele aşa de binefacătoare şi capabile de a-i păstra numele printre cele mai glorioase ale istoriei universale, puţine speranţe sunt ca s’ar putea reveni la ceia ce a fost înnainte de a se ivi chestii ca aceia a Fiumelui, a Dalmaţiei şi înnainte ca excesul de muncă să fi zdrobit pe energicul preşedinte al Republicei Americane.
        Şi atunci, în chipul cel mai natural se pune întrebarea: ce se poate fără America?
        Istoria contemporană arată însă în războiul Crimeii, purtat contra unei Rusii unite cu Prusia şi asigurate de neutralitatea austriacă, ce au putut face Puterile apusene, chiar în vremea când locul marii Italii de azi îl avea micul Piemont al lui Cavour.
        Aceleaşi interese, aceleaşi sisteme militare se vor întări prin aceleaşi concepţii politice.
         Şi, dacă America le va susţinea numai atunci când acestea vor fi ale ei, ea însă nu va lipsi totdeauna şi, în orice cas, nu se va aşeza lângă învinşii din 1918 – (decembrie 1919).
          Pe rând, în istoria lumii, deosebite neamuri au cuprins în ele conştiinţa lumii despre drepturile şi datoriile fiecărei ţeri şi fiecărui neam. Nu totdeauna au fost naţiile cele mai mari, ci acelea care au ştiut să despartă în judecata lor interesele proprii de interesele omenirii şi să se gândească în clipele mari numai la acesta din urmă.
        Astrăzi, după ce ochii oamenilor au privit în alte părţi ca să vadă cum se înfăţişează fiecare într’o socoteală fără părtinire şi fără greş, ei ţintesc America, ţara în care vă aflaţi voi, fraţilor, şi căpătaţi cinstit răsplata ostenelilor voastre cinstite.
        De sigur şi Statele Unite ale Americei au avut zile când lucrau pentru scopuri care erau numai ale lor, şi atunci, în loc ca ele să judece pe alţii, au fost judecate ele de alţii.
        Ieri însă, împărtăşirea americanilor în războiul cel mare a plecat dela cele mai curate motive; pământul nu trebuie să fie al unuia singur care să ţie pe ceilalţi supt călcâiul sângerat al biruinţei sale nedrepte (subl.n.). Şi, la ceasul când nădejdea celor mai tari în credinţă, începea să se clatine, libertatea mondială a fost scăpată de soldatul american – ce să zic eu? – de cetăţeanul american, fiindcă luptătorul nu era o fabricaţie a casărmii, ci un om liber înfruntând moartea ca să nu ajungă sclavi alţi oameni liberi.
        După biruinţă fiecare a luat ce i s’a căzut. Statele Unite n’au voit nimic, n’au cerut nimic, n’au primit nimic.
        Conferinţa dela Washington e privită astfel de popoarele care, şi dacă au învins, sufăr ca şi învinşii, cum odată creştinătatea privia soboarele ecumenice din care era să se aleagă voia lui Dumnezeu. Va răsări de acolo un nou Crez? Îl aşteptăm – (ianuarie 1922).
   
        După nu ştiu ce îndemnuri ale ministrului român de Finanţe câţiva trimişi ai capitaliştilor americani se află în ţară când scriu aceste rânduri.
        E un lucru mai cuminte decât toate întrebările prin scris, toate tăieturile de prin gazete fără cinste şi răspundere, toate scotocirile oamenilor cari au numai interes să ne coboare în ochii tuturora.
        Aşa cum e, cu câte lipsuri îndură, cu câte păcate duce, România câştigă să fie cunoscută. Şi e o datorie să n’o osândeşti până n’ai cercetat-o însuţi.
        Nu ştiu pe unde i-or fi ducând agenţii ministrului. De sigur că pe la bogăţiile noastre, care sunt mari şi necăutate. Aceasta ca să înţeleagă acei capitalişti că banii puşi într’o asemenea ţară nu se pierd (subl.,n.).
        Ar fi păcat însă dacă nu li s’ar înfăţişa şi altceva.
        Aici nu sunt numai mine de aur, puţuri de petrol, zăcăminte de minerale, gaz methan, câmpii rodnice şi nesfârşite păduri; mai sunt şi oameni.
        Pe aceşti oameni trebuie să-i cunoască visitatorii. Şi anume pe cei mulţi şi buni, cari n’au adesea nici nume, nici situaţie, dar ţin pe umerii lor tot ce este între hotarele acestei ţeri. Din singura lor vedere, americanii se vor putea încredinţa că, oricum să fie guvernul, aceasta e o ţară de muncă şi, totodată, pe o vreme când atâtea naţii nebunesc în fiecare zi, o ţară de înţelepciune.
        Şi mai bune garanţii pentru o plasare de capital decât asta nu pot să fie – (septembrie 1923).
          A murit omul prin ale cărui idei – intrate în cercul de visiune ale diplomaţilor la capătul războiului, impuse prin valoarea intervenţiei americane şi menţinute ca o energie nesguduită – trăim noi azi între hotarele Statului naţional aproape deplin, întemeiat pe voinţa însăşi a marii majorităţi de locuitori ai lui (subl.n.)
        Şi, dacă ideile lui ar fi fost sincer adoptate până la sfârşit, astăzi Societatea Naţiunilor n’ar fi prea adese ori redusă a exprima desiderate, ci în legătura ei, primită cu convingere adevărată, s’ar resolvi toate problemele încă deschise şi care vor rămâne probabil tot astfel pănă la noi vărsări de sânge.
        Acel care a isbutit a stabili o aşa de binecuvântată realitate şi a începe îndeplinirea unui şi mai îndrăsneţ program, a jucat un astfel de rol, unic în istoria omenirii, prin două împrejurări care nu pot fi în destul de preţuite.
        A vorbit în numele unei ţeri, mare cât o lume, care era în deplin acord, măcar în ce priveşte sfântul principiu al liberării popoarelor prin dreptul lor de autodeterminare, cu şeful său oficial.
        A stabili apoi după mulţămirea cui se află în sfatul pe care l’a vrut şi a ştiut de ce-l vrea, şi aceia a muncitorului care lucrează la ce şi-a ales şi ştiind că ajută la altceva decât câştigul capitalistului adesea anonim, a pune problema socială ca şi cea politică pe basele conştinţei umane, aceasta ar încorona opera lui Wilson.
        Cine o va face cândva, atâta timp după moartea iniţiatorului, nu va uita însă tot ce se cuvine acestuia – (februarie 1924).
          Între aceia cari contau pe atotputernicia tehnică a Statelor Unite pentru combaterea împreună a hegemoniei germane în Europa şi peste Europa s’a produs, după votul Camerei din Washington, un sentiment care seamănă cu o desilusie.
          Deci speranţele în aprovisionarea cu muniţii măcar de dincolo de Ocean a fost zădarnică. Şi, pentru motive de popularitate, preşedintele american a revenit asupra hotărârilor sale?
          Cei care judecă aşa nu-şi dau samă în de ajuns nici de situaţia Camerei de acolo faţă de Senat, nici de rostul unui preşedinte care e prea uşor pus, ca iniţiativă, pe acelaşi plan cu al Republicii francese sau al Confederaţiei elveţiene. Dar mai ales nu ştiu ce înseamnă voinţa poporului american însuşi (subl.n.)
          Aceasta apare neprevăzut şi spontan. Ea trece peste situaţiile legale şi chiar peste legăturile de rasă, cum s’a văzut, în Marele Războiu, când germanii americani au fost chemaţi să lupte contra Germaniei.
          În Statele Unite sunt milioane de oameni oneşti, buni şi drepţi, cari judecă dreptatea actelor internaţionale.
          Şi-i va avea de sigur cine va lupta de partea acelei dreptăţi, în care o parte din Europa declară tare că nu crede – (august 1929).         America, spun cărţile scriitorilor europeni superficiali şi doritori de efect, e un imens haos de muncă sălbatecă din care ies mărfuri şi numai mărfuri, rezultate materiale şi numai rezultate materiale.
        Aşa încât „idealismul” european o poate privi cu dispreţ pe Marea Muncitoare.
        Adâncă greşală. Ajunge câteva zile, ca să-ţi dai seama că e altceva.
        E întâiu, orice vrei: de la idila rurală până la svonul străzii în care casele au şaizeci de rânduri, dar nu le simţi, decât când te uiţi la ele şi, când te uiţi, sunt aşa de sprijinite, de nu te temi de dânsele. E orice vrei, dar cu un singur sistem.
         Munca perfect calculată, evitând tot ceea ce în societăţile noastre e sforţare fără resultat şi nemulţumire.
        Iar pentru a păstra acest admirabil ritm, se cere o forţă morală fără păreche – (februarie 1930).
          - Cuvântare ţinută la Radio cu prilejul comemorării lui -
        Sunt foarte puţine figurile istorice înaintea cărora, fără niciun fel de reservă, se închină omenirea întreagă.
        Între aceştia un loc de frunte îl ocupă George Washington.
        Trăia într’o vreme când pentru toţi eroul era cetăţeanul antic, din vechea Helladă şi din Roma antică. Figura care trebuia imitată, copiată era culeasă din „Vieţile paralele” a lui Plutarh. Şi acolo mândria omenească, pornirea spre luptă cu oameni şi cu împrejurările, demnitatea faţă de oricine şi oricând, neînfrânata voinţă se presintau în forma retorică pe care o dăduse dascălul din Cheroneia: oratori cu frasa nobilă pe buză, statui vii încremenite în marmura albă, creatori de ilusii şi căutători de efecte.
        Mulţi au căutat şi au reuşit să fie aşa.
        George Washington n’a fost, n’a vrut să fie aşa. Orice stăruinţi pentru a-l face să iasă în vitrină au căzut, orice rugăciuni pentru a-l aduce să manifeste o ambiţie au fost zadarnice. El a rămas simplu faţă de oricine l-a glorificat şi calm faţă de orice atacuri, care abia îndrăzniau să se îndrepte către dânsul.
        A fost un nobil fără prejudecăţi, un fermier fără lăcomie, un luptător fără cruzime, un om popular fără demagogie. Prin toate stările el a dus acelaşi suflet, neschimbat în puritatea lui absolută.
        Viaţa lui a fost astfel de o unitate desăvârşită. Cum aceiaşi i-a fost căsuţa al cării prag se trece astăzi cu un sentiment de religios respect de pelerinii din lumea întreagă, aceiaşi i-a rămas şi viaţa, de o apostolică moderaţie, de şi fără pretenţia ascetului de vitrină, aceeaşi i-a fost ambiţia, singura ambiţie: de a fi un om bun şi deplin între oameni pe cari-i iubia de o potrivă şi-i preţuia numai după faptele lor.
        El n’a creat o tradiţie, ci a lăsat un model. Tradiţiile se pot strica prin interesele care vin pe urmă şi prin pasiunile care năvălesc asupra lor. Modelele însă rămân, intangibile.
        Astăzi, când democraţia tinde a devenit standardisată şi anonimă, trezirea unei memorii ca a lui George Washington readuce opinia publică spre acele culmi înalte pe care stau, neclintiţi de vântul vremilor, eroii.
        Tot ce este în America idealism şi virtute vine în rândul întăiu de la dânsul.
        Tineretului românesc el îi poate fi înfăţişat ca icoana cea mai perfectă a omului şi a cetăţeanului – (martie 1932).
  Din lecţiunile d-lui prof. N. Iorga la Universitate
        Şcoala americană corespunde nu unui tip luat din străinătate şi adoptat servil, fără discernământ, ci nevoilor, necontenit cercetate şi ţinute în samă, ale unei societăţi întregi.
        Pentru a înţelege trebuie să se urmărească deci întreaga desvoltare a acestei societăţi.
        Grupe de colonişti răzleţi sosesc pe ţermul american: unii căutând un refugiu faţă de ameninţările religiei de stat din Anglia, alţii folosindu-se de privilegiul teritorial pe care li-l acordase, ca unor nobili de frunte ai săi, regele engles. Sunt deosebiri însemnate între ce găsesc în aceste locuri depărtate unii şi alţii; dar nu poate fi vorba, la început, de oraşe, nici măcar de sate în înţelesul european, şi încă mai puţin în cel românesc al nostru. Sunt fermieri risipiţi, cu casele şi exploatările lor, pe teritorii foarte întinse. În această fasă nu poate fi vorba de un alt învăţământ de cât acela din casă, patriarhal, de la părinţi la copii.
        De la o vreme se întemeiază târguri, foarte mici şi puţin populate până în vremea lui Franklin încă, atunci când porneşte războiul de elaborare al acestor colonii englese. În aceste centre modeste, dintre care unele sunt încă de la începutul secolului al XVII-lea, se întemeiază şcoli elementare asemenea cu cele din vechea patrie, Anglia, aşa numitele „şcoli de gramatică” (grammar schools).
        În ele se insistă, natural, foarte mult asupra lucrurilor în legătură cu credinţa, la care au continuat să ţină aşa de mult aceşti pribegi ai puritanismului. Dacă e vorba despre cunoştinţi mai înalte, particulari întemeiază aşezăminte de un caracter mai înalt, „Academiile” de limbă latină.
        Numai după războiul de independenţă şi după stabilisarea politică se gândesc americanii la o reorganisare a învăţământului lor şi se procedă, în 1821, la întemeierea, în Boston, a unei „Şcoli Înalte” (High School).
        Programul e eminamente practic: „ca să se poată câştiga primele obişnuinţi de hărnicie şi stăruinţă, care sunt esenţiale pentru a duce la o viitoare viaţă de virtute ca folos..., potrivite pentru a pune în mişcare puterile vieţii, a pregăti tineretul ca să acopere cu folos şi demnitate multe din aceste societăţi, şi publice şi private, în care poate fi pus...: o educaţie care să-l facă potrivit pentru viaţa activă şi să servească drept temelie pentru a se distinge în profesia sa, ori negustorească ori mecanică (industrială)”.
        Acesta fiind scopul, se înţelege că în al doilea învăţământ, secundar, nu va veni nimic din nemiloasa rigiditate formalistă a aşezămintelor corespunzătoare din Europa. Ori ce individualitate se poate manifesta, se poate face ori ce încercare, cât de îndrăzneaţă – (mai 1933). Din lecţiile d-lui prof. N. Iorga la Academia de Comerţ
        Încă nu s’a integrat în istoria universală larga parte pe care o au amândouă Americile. Câteva pagini datorite mai ales dorinţii editorilor de a prinde cât mai mulţi cumpărători, nord- şi sud-americani nu pot fi considerate ca începând sincer această operaţie, aşa de necesară pentru a înţelege mersul general şi starea actuală comună a naţiunilor şi statelor.
        Americanii ei înşii îşi ajung. Ei nu simt nevoia de a cunoaşte şi presinta istoria altor continente, de a face ca larga lor hartă să se profileze pe un fond universal. Iar europenii, cari de sigur n’au, în de obşte, sentimente de ură sau de despreţ, nu văd în istoria americană ceia ce le e familiar în patria lor continentală: războaie, tratate de pace, schimbând hotare apărate cu cea mai mare îndărătnicie, până la capăt, generali biruitori, arcuri de triumf. Suverani având o adevărată biografie, o diplomaţie necontenit activă. Nu-i atrage, pe de altă parte, nici o desfăşurare culturală care să nu samene cu a lor. În adevăr, America-de-Nord, după ce s’a lămurit abia după 1820 – în epoca Revoluţie şi a lui Napoleon Europa rămânându-le închisă – a căutat a-şi însuşi civilisaţia europeană în epoca romantică, şi astfel Longfellow va deveni un ucenic al romantismului german, istoric şi politic, încercând a crea alături poeme americane de acelaşi fel, ca Song of Iliamatha. Washington Irving va prinde interes pentru maurii din Grenada, pentru Mohammed şi pentru Columb, dând drum ironiei sale americane numai în vestita „Carte de schiţe”: abia dacă Emerson, potrivit idealismului religios, nobil şi îndrăzneţ al Americei, va da în Poemele sale, ca şi în „Oameni represintativi” şi în „Conducerea vieţii”, o notă care e în adevăr locală, „naţională”.
        De altfel nici economiceşte America nu există de cât după congresul din Viena. Atunci numai se desleagă probleme de organisaţie economică şi financiară mult timp lăsate fără soluţie, atunci va începe o producţie capabilă de a înfrunta şi risca totul, atunci America englesă va apărea pe piaţa lumii întregi pe care mai târziu va încerca s’o domine. Atunci îşi complectează şi harta, căpătând pe lângă vechiul sâmbure de pe coasta Oceanului Atlantic: de la Rusia Alaska, de la Mexic California, Noul Mexic, Texas, de la Napoleon I-iu, vasta Louisiana, de la spanioli Florida, toate fără vărsare de sânge, numai la capătul unor atente târguieli băneşti.
        Şi încă această Americă englesă stă în faţa unei noi şi atât de grele întrebări. De fapt între hotarele Confederaţiei nu e o singură ţară, ci sunt două: cea din Nord, de oameni de afaceri şi de industriaşi începători, continuu hrănită de o imigraţie în spor, a elementelor lăsate libere de lunga pace europeană, deci influenţată de toate tendinţele contemporane ale Europei şi dominată de aceiaşi religiositate biblică pe care am însemnat-o mai sus: cea de Sud, de cultivatori de bumbac, întrebuinţând negrii moşteniţi de la francesi şi spanioli pentru o gospodărie vastă şi storcătoare, asupra căreia nu presidează nicio idee şi împotriva căreia nu se ridică nici un ideal. Va trebui lungul, distrugătorul „răsboiu de secesiune” între aceste două lumi ca să se ajungă la însufleţirea Americei-de-Nord întregi de spiritul de la Boston – (mai 1933).
 


Despre Stoica Lascu
 
Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) - fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa) şi profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Autor de cărţi şi studii referitoare la istoria modernă şi contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanităţii Balcanice/românilor balcanici (aromânii&meglenoromânii) şi a spaţiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică şi social-culturală.
 
 
Citește și:

4 iulie 1776 – Ziua Independenţei Statelor Unite N. Iorga: „În numele sfintelor principii ale întemeierii sale, marea Republică a Lumii Nouă se simte chemată a da umanităţii legile ei viitoare” (I)