4 iulie 1776 – Ziua Independenţei Statelor Unite N. Iorga „În numele sfintelor principii ale întemeierii sale, marea Republică a Lumii Nouă se simte chemată a da umanităţii legile ei viitoare” (I)

 
                      Nicolae Iorga nu are o lucrare specială referitoare la istoria Statelor Unite ale Americii, dar evoluţia acesteia, civilizaţia şi cultura sa, locul ei în lumea contemporană (pentru marele istoric român, aceasta începe nu cu Revoluţia Franceză, simbolizată prin căderea Bastiliei, la 14 iulie 1789, ci cu Revoluţia Americană, simbolizată prin Declaraţia de Independenţă din 4 iulie 1776) se regăsesc în diferite volume tematice, în conferinţe, note de drum, precum şi într-o abundentă producţie publicistică.
           La începutul anului 1930, marele istoric român a făcut o vizită de trei luni în Statele Unite – experienţă materializată în volumul America şi românii din America. Note de drum şi conferinţe (Tipografia „Datina românească”, Vălenii de Munte, 1930, 238 pp.); numeroasele conferinţe susţinute pe parcursul călătoriei au fost publicate în My American lectures. Collected and arranged by Norman L. Forter. Preface John L. Gerig („State Printing Office”, Bucharest, 1932, 194 pp. + 16 pl.).
           Oferim „cetitorilor” – cum vorbea şi grafia Apostolul de la Vălenia –, la a 245-a aniversare a naşterii Statelor Unite, câteva fragmente din articolele publicate de N. Iorga în ziarul său „Neamul românesc”, în anii Primului Război Mondial (extrase dintr-un documentar mai amplu, publicat în 2009). Dincolo de Oceanul cel Mare este o lume nouă, lumea pe care pe basă de dreptate, de libertate a conştiinţeĭ, aŭ întemeiat-o în veacurile trecute pribegiĭ tiraniilor europene.
A crescut pe încetul pănă a ajuns la proporţiĭ imense. Nu e o ţară Republica Statelor Unite, ci e o lume. Şi ea a pretins totdeauna că e şi altfel decât prin momentul descopeririĭ o lume nouă.
 Mult timp nu li recunoşteam americanilor acest drept, noĭ, europeniĭ. Doar tehnica lor dacă inova. Negustorĭ de petrol, de fier, de bumbac, de untură – atâta vedeam în eĭ.
Şi, de fapt, aşa eraŭ. Dar supt această suprafaţă de zbucium pentru ban, ceva se pregătia, în amestecul raselor şi în acumularea bogăţiilor. Se pregătia forma modernă a conştiinţeĭ de drept de la care plecaseră odată cele d’intăiŭ colonisărĭ creatoare – (decembrie 1915). America a vorbit iarăşĭ. A vorbit american: precis, scurt, cu acea siguranţă care e nota politiceĭ  sale. Nu poate admite ca Aliaţiĭ să fie loviţĭ prin înnecarea femeilor şi copiilor, prin pierderea unor bogăţiĭ  care nu pot fi supuse legilor crude ale războiuluĭ. Amintindu-şĭ că în cuprinsul eĭ sunt biserici cu crucea pe turnurĭ şi şcolĭ unde se învaţă că societatea trebuie sprijinită pe morală, ea cere ca luptătoriĭ să nu atace  pe aceia aceia care nu sunt luptătorĭ şi nu pot fi priviţi astfel. N’are nimic de adăugat, nimic de retras. Nu e dispusă a intra în negociaţiĭ. Aduce un principiu şi cere ca el să fie admis imediat şi respectat  totdeauna.
Cu un sentiment de mângâiere, lumea se uită întreagă, afară de pătimaşiĭ răsbunăriĭ, la acest act  care trezeşte în minţile tuturora idei pe care prea mulţĭ le credeaŭ părăsite în vre-un colţ de trecut. Şi cugetătoriĭ se vor fi gândit cât poate să smulgă dezvoltarea firească a lucrurilor şi de la actele cele maĭ egoiste pe care oamenii le săvârşesc.
Acum patru sute de anĭ setea de bogăţie a Europeĭ a luat în stăpânire violent continentul nou  descoperit de un visionar. Cea maĭ cumplită tiranie a distrus în câteva deceniĭ o rasă. Peste ruinele uneĭ  străvechĭ şi preţioase civilisaţiĭ s’a întins munca furioasă a doritorilor de câştig din toată lumea. Noĭ râdeam de literatura şi ştiinţa, de filosofia şi dreptul Împărăţieĭ fieruluĭ, petroluluĭ şi unturiĭ de porc.
Dar orĭce muncă omenească dă, pe lângă produsul eĭ, încă ceva: un product moral – (mai 1916). Sunt oameni care nu pot aştepta. Pentru dânşii, declaraţia Americii însemna îndeplinirea imediată, impresionantă, decisivă a unor lucruri cum le putem visa numai. Milioanele marii Republici s-ar fi ridicat  cu toatele, însufleţite de ura contra tiraniei prusiene şi a infamiei criminale a scufundătorilor, pentru ca să  se arunce asupra câmpiilor de luptă din Europa, unde Victoria aştepta să-i încunune de la apariţia lor chiar. Geniul lui Edison ar fi creat îndată mijloace noi de luptă înaintea cărora tehnica germană, învechită,  ar fi trebuit să închine steagul. Şi, pe urmă, după ce americanul, marele meşter al lumii, inventatorul  veşnic la lucru pentru descoperire, ar fi dat toată măsura puterilor sale, ce ar mai rămâne decât banchetul  biruinţei, la care e bine să ne reservăm fiecare un loc cât mai bun şi, dacă se poate, şi fără plată?
Cum oare putea să judece altfel acea lume cu gândul uşuratic care aştepta sfârşitul războiului  mondial de la apariţia dorobanţului pe culmile Carpaţilor, fără să prevadă prin câte încercări şi prin ce grozave suferinţe va trebui să trecem până ce vom fi plătit măcar contribuţia care ne poate cere în schimb pentru recunoaşterea drepturilor noastre ca să se creeze pe temelia lor România aşa de mult  dorită!  
Şi, de oare ce America zăboveşte, mulţi îşi uită aclamaţiile cu care au întovărăşit declaraţia ei de războiu acum vre-o două luni. Şi mai că ar fi dispuşi să dea dreptate germanilor cari se făceau a da din umeri, cu despreţ aproape, la vestea că la duşmani înnarmaţi până ’n dinţi şi deprinşi, prin cea mai  costisitoare practică, în cele mai noi metode ale luptelor, se adauge Republica de limbă englesă a  tuturor  naţiilor, cu toate sentimentele şi tendinţele lor divergente, căreia-i trebuie pentru a se pregăti cât de cât, fie şi în tehnica tunurilor, aeroplanelor şi submarinelor, atâta timp de, până atunci, se mântuie cu siguranţă  războiul – (iunie 1917). Soli americani ne-au cercetat, şi anume dintre aceia pe cari niciodată nu i-am aşteptat să vie la noi, soli în uniformă, cu mâna pe sabie, gata de luptă şi arătându-mi că „pănă la capăt” vor sta împreună cu noi, dând fiecărui popor dreptul său elementar la libertate, în care aceşti oameni cred şi, în deosebire de alţi oameni, cari cred şi ei, crezul lor e faptă şi fapta lor înseamnă neapărata, neplisita izbândă.
Şi, ascultând acele puţine cuvinte tari de care vorbim ceva departe, rolul însuşi al Americei mi se desluşia încă mai limpede.
De setea, de nevoia libertăţii nu e străin nici un suflet omenesc, oriunde ar fi şi oricum s’ar fi arătat. Şi zugrumătorii de la Berlin vorbesc măcar de libertatea de a se întinde, şi e un fel de brutală sinceritate în această formă strâmtă şi agresivă a liberăţii lor. Spre libertate s’au înălţat atâtea imnuri nemuritoare, şi atâta sânge care şi până azi rodeşte s’a vărsat pentru dânsa. Dar până la crearea şi consolidarea Americei n’a fost pe lume o societate politică întemeiată de oameni cari, şi la celălalt capăt al lumii, peste apele Oceanului, să caute pâmântul pentru a-şi întemeia Patria pe dânsul, acea Patrie care nu e o cucerire a libertăţii, nici măcar o fundaţie a ei, ci libertatea însăşi. Da, tot ce se vede acolo, de la această ţarină imensă, care fără un asemenea adaos ar fi o pădure, de la aceste oraşe care numai printr’o asemenea înrâurire au înlocuit sate de indieni şi poieni pustii, pănă la tot ce a dat, prin acţiunea aceluiaşi suflet liber, munca voioasă, gândul plin de avânt generoasa simţire, totul e înfăţişarea în lucruri trainice şi frumoase a ei, a Libertăţii.
Dar America nu e mai veche decât Libertatea. A răsărit numai pentru a-i da chip ei în mijlocul statelor care aveau alte începuturi şi alte tendinţe. Tot ce a venit pe urmă, toată înflorirea aceia fără păreche a muncii omeneşti, toată acea prosperitate materială, toată acea mulţămire care o întovărăşeşte când se câştigă cu sudorile ostenelilor, toate acestea au răsărit, în chip firesc. Morile fac plăcere şi dau roade din care se hrăneşte omenirea, dar ele n’au înflorit pentru plăcerea numănui şi pentru folosirea numănuia n’au rodit. Misiunea lor e în ele. Trebuie să fie flori pe lume – şi sunt. Trebuie să fie libertate în viaţa oamenilor şi, oricâtă marfă s’ar putea face şi vinde de pe urma ei, nu pentru marfă au trăit Washington, Franklin şi Abraham Lincoln, ci pentru că trebuie să fie în viaţa oamenilor libertatea – (iunie 1917). Cei care vreau să „isprăvească mai răpede”, numai să-şi afle huzurul de pe vremuri, într’o patrie  oarecare, indiferent de ce viitor ar aştepta-o şi de câtă cinste s’ar revărsa asupra ei – şi din partea cui ne-ar  „graţià” – obişnuiesc a vorbi cu mult despreţ de ceia ce poate şi mai ales de ceia ce vrea, de ceia ce în adevăr are de gând a da causei, care e şi acum a noastră, America.
După judecata lor, îndelungile zăbăvi – de atâtea luni, de nouă luni în  capăt – ale puternicei Republici ar putea să fie puse alături cu zăbăvile, înfăşurate într’o aşa de mare taină şi capabile de atâtea  interpretări, ale Japoniei. Statele Unite ar îndemna necontenit pe alţii, li-ar ţine discursurile captivante ale celei mai nobile filosofii, ar face să se năzară omenirii un ideal la care ea nu ar ajunge niciodată, fiindcă nici nu-i e menit să o facă. Ele ar fabrica din răsputeri cu câtă materie primă au, cu câte braţe li stau la îndemână, cu câtă energie se găseşte în harnicul suflet american; ele ar pune în circulaţie în lungul şi în largul lumii capitalurile strânse îndelung printr’o imensă activitate econoamă, ar împrumuta pe fiecare cât vrea, cât cere, cât i se pare că i-ar fi nevoia. Dar mai departe de aceste exhortaţii ale retoricei, de aceste ajutoare ale industriei, de acest sprijin al aurului lor, aceşti „oameni practici” n’ar voi să meargă.
Idealism îl au d-ajuns cetăţenii Americei, de atâtea rase deosebite, de atâtea psihologii particulare, care simt nevoie în adevăr de foarte mult idealism pentru a trăi şi a munci împreună, atunci când atâtea realităţi imediate, atâtea amintiri şi atâtea deprinderi îi despart. Munca lor însăşi se deosebeşte, spunea, acum în urmă, unul dintre ei, de munca europeană prin aceea că omul nu se lasă maşinalisat, redus la rolul uneltei neînsufleţite de producţie, ci, în fiecare moment, ceva sufletesc, personal sufletesc, avântat sufletesc susţine şi pe cel din urmă auxiliar al acestei uriaşe industrii: gândul că el se poate înălţa, că poate  cuceri şi domina prin însăşi puterea, a toate biruitoare, a energiei ce cheltuieşte şi a iniţiativei de care se  dovedeşte capabil. Şi ce e oare această credinţă în resultatul ultim al oricărei munci cinstite, al oricărei  inteligenţe active decât, pe de o parte, cel mai frumos crez de idealism, iar, pe de alta, proba celei mai  esenţiale virtuţi de soldat?
Se poate admite deci că America va lăsa să triumfe Germania, care va atrage la dânsa şi ce a rămas din bogăţia unor ţări care nu ar fi deci niciodată în stare a-şi plăti datoria faţă de împrumutătoarea lor cu sume nemai  pomenite?
Nu ştiu în adevăr ce puteri de calcul îşi atribuie lor înşişi aceia carei cred că pot face aşa de  grosolane greşeli cei mai isteţi calculatori ai lumii!â
Nu! America e prinsă în războiu cu tot ce are, cu tot ce poate, cu tot ce vrea. E cea mai sigură garanţie a sforţărilor pe care le datorează causei şi pe care şi le datorează ei înşii. Iar faptul că nu porneşte la lucru ca pentru o aventură făgăduieşte tocmai măreţia loviturii ce o va da în ceasul descordării, apropiate, a forţelor ce acumulează – (decembrie 1917).
  Motto:
De-ar fi să rămâie în orice ţară doar  un Adam şi o Evă,
 dar liberi, tot  ar  fi  mai  bine ca  acum.
(Preşedintele Jefferson)

Radiogramele arată că ziua de naştere a lui Washington, care e o sărbătoare naţională americană, a  fost celebrată la Paris cu o ceremonie deosebită şi că s’a ţinut o cuvântare, de d. Pichon, ministru de Externe al Republicei, preamărindu-se fapta de acum aproape o sută cinzeci de ani a celui d’intăiu preşedinte pe care l-a  avut  America.
E natural să se dea astăzi această importanţă unei zile care altfel ar fi trecut neobservată oriunde aiurea decât în America însăşi. Din ce în ce se face mai necesară neîntârziata intervenţie a trupelor pe care Statele Unite le pregătesc pentru Înţelegere, şi  lumea-şi pune întrebarea dacă această intervenţie a lor va trece de sarcina unei defensive cu puteri şi mijloace mai mari pentru a se pronunţa în sfârşit ofensiva biruitoare pe care câţi cred totuşi în dreptate, măcar pentru că ea este necesitatea permanentă a lucrurilor, pe când nedreptatea nu a fost niciodată altceva decât un accident de trecătoare tulburare a lor, o aşteaptă cu o aşa de dureroasă nerăbdare. Nu ştim câţi  americani se află pănă acum pe pământul frances, dar colaborarea lor, deşi germanii au şi înfăţişat în foile ilustrate grupe de prisonieri dintre dânşii, nu a avut până acum vre-o importanţă deosebită – în orice caz nu a fost a unei armate dând, cu alcătuirea ei proprie, nota ei deosebită în marele războiu. Se vorbeşte ceva mai puţin – dar poate că aceasta vine şi numai din  seceta noastră de informaţie mai răpede – de acele mari preparative tehnice care ne făceau să sperăm aşa de mult şi pentru o dată mai apropiată decât primăvara lui 1918, care pentru apuseni începe aproape a se socoti, căci suntem în preajma lui martie: din partea lor, germanii cred că pot vorbi de neajunsuri în această pregătire şi de apelul ce s’ar fi făcut şi se face de americani încă la Aliaţii din Europa.
Prin nimic America nu arată că s’ar îndoi de putinţa îndeplinirii acestei mari misiuni pe care şi-a reservat-o şi pentru ducerea la capăt bun a căreia îşi adună şi-şi disciplinează toate puterile.
În această siguranţă o ţine, fără îndoială, şi conştiinţa acelor puteri nesfârşite care zac într’însa şi priveliştea uriaşei mişcări pornite de acum un an şi în care se strânge toată viaţa naţională, pănă atunci prinsă în furia câştigurilor materiale. Dar o ţine însuşi exemplul fundaţiunii şi desvoltării sale, a începuturilor sale aşa de nesigure şi de modeste şi a desvoltării sale superbe, pănă astăzi, când, în  numele sfintelor principii ale întemeierii sale, marea Republică a Lumii Nouă se simte chemată a da  umanităţii legile ei viitoare.
Şi înseşi împrejurările faptei lui Washington, cel serbătorit acum la Paris ca un erou liberator, de o  potrivă cu altă figură simplă şi smerită aşa de slabă, dar totuşi biruitoare, Ioana d’Arc, vorbesc, nu numai pentru posibilitatea unei asemenea victorii a forţei morale, dar pentru necesitatea ei, pe care nimic n’o  poate împiedeca.
Faţă de puternica Anglie a veacului al XVIII-lea, care ajunsese a hotărî ea toată politica Europei, de care avea nevoie pentru întinderea economică a fabricilor ei începătoare, faţă de această mândră Anglie care ţinea în puterea sa toată lumea germanică şi care va sfida pe  Napoleon pănă-l va pune în genunchi pe el, colosul – câteva provincii depărtate, sărace, necunoscute, fără sprijin, menite, s’ar zice, unei veşnice exploatări a Metropolei, care numai sub acest raport se gândeşte la dânsele, trimiţându-li corăbii cu ceaiu indian şi strângători de taxe ilegale. În revolta lor contra acestei veşnice stoarceri fără să  cugete măcar acei cari trag profitul la calitatea umană, egală, a celor de la cari el se scoate, cine să cunoască, să preţuiască şi să fie gata a sprijini pe aceşti oameni, amestec de englesi, de paşnici olandesi şi de câţiva francesi, cari au pornit o revoltă fără nicio perspectivă pentru calculatorii şi profeţii politici ai  timpului? Ce se putea aştepta de la această tovărăşie pe care un istoric o numeşte „mixtură ciudată de fugari, de speculatori, de entusiaşti, de tâlhari, de aristocraţi”, pe cari-i unia doar munca alături? Abia un milion de oameni contra unui mare regat dispunând de un Imperiu colonial nemărgenit şi de reserve băneşti infinite!
În frunte, un om care pănă la patruzeci de ani nu însemna nimic.
Origine modestă, educaţie ca pentru acele împrejurări: nici basă clasică, nici limbi străine, nici  literatură, nici ştiinţe – gramatică şi ortografie englesă; ceva matematică. Un rol oarecare în luptele de hotar cu vecinii francesi. Colonel al trupelor neregulate cu care s’au căpătat succese uşoare. Nimic strălucitor la dânsul: nicio făgăduială în graiu, în ochi, în gest. În clipa „declaraţiei de drepturi” în numele unor teritorii neorganisate, în numele unor oameni cari aveau numai conştiinţa – dar deplină – că sunt  oameni, atâta şi în ce priveşte conducerea. Ca hotărâre în cas de înfrângere, „retragerea în munţii Alleghani” – moartea de foame.
Şi când americanii văd ce a ieşit din silinţele desperate ale acestora supt conducerea acestuia, n’au ei dreptul, suta de milioane de neobosiţi muncitori pentru cultură în numele libertăţii, să întindă lumii întregi noua „declaraţie de drepturi”?
Şi nu ni e îngăduit nouă, şi în ceasul când mai puternic urlă triumful organisaţiei germane, să  credem că aceste „drepturi” vor birui totuşi şi să salutăm nobila figură demnă a lui Washington, care n’a fost un împărat, nici un mare om politic, ci abia un general? – (februarie 1918).
  Am arătat altă dată ce tradiţii istorice şi militare aduc cetăţenii Statelor Unite în această luptă, în care, de la cea d’intăiu încercare, ei s-au dovedit vrednici şi de vitejia prietenilor şi de metodica îndărătnicie a duşmanului.
Am avut acasă la ei, acum jumătate de veac, un războiu de secesiune. Nordul s’a ridicat împotriva Sudului, în puterea principiului de libertate, care cere ca o fiinţă omenească să nu fie în robie altă fiinţă omenească, să nu-l privească astfel ca pe dobitocul său de muncă şi de hrană; Sudul s’a pornit, răsbunător, pedepsitor, împotriva Nordului, nu numai pentru că, după concepţia oamenilor de acolo, „necesităţi economice” pretind neapărat ca mii de negri să facă în plantaţii munca pe care albii se oţeresc şi se îngreuşează, dar şi pentru că principiului de libertate invocat de fraţii lor duşmani ei credeau că pot să-i opuie alt principiu de libertate: al statelor deosebite, care au voie, cu toată legătura din Uniune, să facă acasă la ele, după nevoile şi ideile lor, ce voiesc.
Şi, astăzi, ce văd urmaşii celor de la 1863, încurajaţi une ori, la plecare de cei din urmă represintanţi ai generaţiei care s’a luptat atunci – şi nu i pare rău nici acum –, ce văd ei decât tot un războiu de secesiune, acum al Europei – în care e vorba, iarăşi, de dreptul la libertate al fiecărui om, de imposibilitatea morală de a-l sacrifica oricăror consideraţii economice şi, la protivnici, de dreptul fiecării naţii de a-şi conduce viaţa – şi contra celor vecine, întâmplător – după necesităţi pe care alţii nu le înţeleg, fiindcă n’au nici aceste necesităţi, nici însuşi temperamentul naţional din care au pornit?
Egalitatea deplină; gesturile ceremonioase ale Europei nu sunt cunoscute: oamenii sunt amabili, gata de a îndatori, dar nu vreau să piardă vremea cu chinesării idioate. La palatul preşedintelui Lincoln, nici portar, nici lachei. Ministrul de Externe, cel mai puternic om din Republică, vine în haina de lucru să primească pe un prinţ şi vorbeşte cu dânsul tot aşa de liber ca şi cu altă persoană de samă. Preşedintele însuşi, marele Abraham Lincoln, un uriaş stângaciu, ignorează cele d’intăiu regule de savoir-vivre după eticheta noastră, veche de atâtea secole. La subiect, şi răpede, căci vremea e scumpă!
Societatea americană evoluează necontenit în acest sens. Conservatorii tories au făcut loc, după Washington, whigilor, liberali, burghesi, ai lui Jefferson; aceştia democraţilor lui Jackson, dar şi ei sunt biruiţi la ultimele alegeri de republicanii lui Lincoln însuşi.
Războiul nu se simte, dar se poartă – spre deosebire de alte ţeri în care el nu se poartă, dar se simte. Ţara munceşte bucuroasă, într-o tabără şi în alta. Victoria şi înfrângerea nu hotărăsc: o oaste de învinşi, de fugari e primită în triumf, cu flori la Washington. Dar hotărâre e luată. În zădar li se spune străinilor că Nordul nu vrea să mai audă de chestia sclavilor, „cu totul factice”. Este o decisiune naţională, i se va da urmare. Când negustorii vin în delegaţie la Lincoln să i se spuie că ţara se ruinează economiceşte, el li strânge mâna afectuos, îi întreabă de sănătate şi-i conduce însuşi pănă la uşă, pe care o închide. Poate totuşi că şi zvonurile acelea despre „indiferenţa” faţă de principii să fie în oarecare măsură adevărate, dar lucrul de căpetenie e altul: un lucru s’a început şi, ori pe câmpul de luptă, ori în usină, ori la ogor, ori în mine, el trebuie dus la capăt. Şi el trebuie dus la capăt de toţi, umăr la umăr, ca şi aiurea, unde numai munca solidară a tovarăşilor de întreprindere poate duce la succes – (iulie 1918). Preşedintele Wilson a pus capăt mai răpede decum se aştepta o lume nerăbdătoare, îndoielii ce apăsa asupra hotărârii sale. În cea mai liniştită despreţuind frasa şi fără a spune un cuvânt despre ce înseamnă Statele-Unite în marele conflict, despre aportul hotărâtor al armatelor americane despre biruinţile câştigate cu ajutorul lor, el pune, înnainte de a oferi aliaţilor săi o mediaţie care i se cere, fără întrebări.
 Aşezate în ordinea lor logică, ele sunt acestea:
            În numele cui vorbeşte noul Cancelariu?
            Adecă: în numele unei noi direcţii care începe acum în numele statelor noi ale democraţiei pe care aceasta o represinta, în numele regimului parlamentar a cărui instalare se anunţă şi în această Germanie aşa de mult din trecutul de urme prusiene? Ori în numele al altora: în numele acelora cari au început şi purtat războiul, în numele oficialităţii de pănă acum, înţeleasă de sus pănă  jos, în numele acelor cari pănă la săvârşirea reformei electorale prusiene au o influenţă aşa de puternică asupra vieţii politice din cel mai important Stat al confederaţiei, în numele cugetătorilor politici care, cu un conte Westarp, nici azi nu voesc să renunţe la un ideal de dominaţie universală care vine direct de la Imperiu roman de naţie germanică şi de misiune mondială, fiindcă e „romană”? În numele poporului german în toate clasele lui constituite? Şi, bine înţeles, are el puterea trebuitoare pentru a vorbi în numele tuturora?
Al doilea, Wilson întreabă prin secretarul său de stat, Lansing, căruia i s’au adresat – şi lui – actele de ofertă a păcii din partea germano-austriaco-turcilor, dacă principiile americane, destul de lămurite, sunt acceptate ca basă în sensul acela că ar rămânea numai să se discute amănuntele, sau în alt sens – neacceptabil –, că de la un punct de plecare s’ar putea începe pentru a le reduce ori a le transforma.
Şi al treilea, el pune, cu dreptate, întrebarea dacă ar putea să intervie pe lângă aliaţi în mijlocul răpezii în înaintări a trupelor lor pentru a li da tonul începerii negociaţiilor în momentul când armate străine se găsesc şi pe teritoriile lor.
Cunoaştem răspunsul Germaniei, pe care-l resumăm mai jos. Dar să ne ocupăm, deocamdată, cu singura notă americană.
În stilul ei ca şi în ideile care o conduc, ea e străină de toate întortocherile vechii diplomaţii europene, căruia i se datoresc atâtea nenorociri. Şi ea n’are nimic a face cu enunţările noului regim rusesc bolşevist, în care, alături de idei sănătoase, se întâlneşte tot ce pot adăugi la ele, ca postulate imposilbile, nişte minţi total nedisciplinate. Fără a mai vorbi de faptul, foarte însemnat, că într’un sens sau în altul, nici diplomaţii de şcoală veche ai Europei „burghese”, nici desfiinţătorii prin împuşcare ai „burghesiei” nu oferă garanţii pentru declaraţii pe care le schimbă apoi mersul împrejurărilor.
În nota americană însă e o francheţă absolută, o sinceritate care se vădeşte în fiecare linie şi e, pe lângă acest element de strălucitor adevăr sufletesc, şi garanţia unei mari naţiuni, capabilă de a da.
Din câte valuri de emigraţie s-a alcătuit această Americă a Statelor Unite, cu toate popoarele pe care le cuprinde în ea şi care, când e vorba de rosturile fundamentale, de misiunea supremă, de îndreptăţirea morală a noii lor patrii, se simt în chip aşa de admirabil o singură fiinţă în idealul, în hotărârea şi în lupta lor!
Dar, cum se întâmplă totdeauna în orice formaţie normală a unei societăţi, cei veniţi mai târziu pot aduce energie, isteţime, poftă de lucru şi dorinţă de câştig, iubire pentru bunurile materiale ale vieţii şi mândrie că au fost în stare a le agonisi şi sunt gata să le sporească, dar de la cel d’intâiu, întemeietorii, de la ei singuri vine principiul dominant, care înlătură orice se îngrămădeşte asupra lui, de orice interese, şi, în momentele când un popor îşi dă măsura, principiul creator apare şi lucrează singur.
Această Americă a fost găsită acum două sute de ani, ca loc de muncă frăţească, de către cei mai fanatici credincioşi ai ideilor creştine, de către cei mai devotaţi adevărului lor, de către aceia cari puteau suferi mai puţin tiraniile politice împotriva cugetării libere şi încălcările dinastiilor împotriva dreptului etern.
 Atâta vreme noua societate s’a ocupat numai de consolidarea, îmbogăţirea şi împuternicirea ei. S-a putut crede – şi am crezut-o mai toţi – că atâta vrea să facă şi că de atâta e  bună pe lume. Dar, când basele au fost puse aşa de adânc pentru o aşa de mare putere, capabilă de a schimba rosturile civilisaţiei înseşi, ea se ridică azi, ca să amintească şi să impuie, cui trebuie, credinţa pentru care vechii puritani englezi au părăsit ţara lor spre a putea mărturisi dincolo de Ocean nezguduita lor credinţă în superioarele adevăruri morale.
Nimeni n’are dreptul să dispuie de popoare, nimeni n’are dreptul să li răpească pământul – acestea sunt cele două mari lucruri pe care de la începutul războiului le-a spus America şi pe care le repetă astăzi aşa de hotărât.
Şi în declaraţiile lui Wilson să nu vadă nimeni un glas străin: e acela al celor mai buni din vechea Europă care se aude din gura puternicilor urmaşi ai lor – (octombrie 1918).
   America sufereră o mare pierdere, pe care o împarte cu umanitatea întreagă.
 Una din cele mai mari energii pe care le avea lumea s’a stins, şi încă o dată conştiinţa umana se poate întreba de ce se lasă pământului pe aşa de scurtă vreme puteri aşa de mari.
Om care s’a pus la şcoala aspră a vieţii, el a străbătut-o întreagă fără falsă ruşine şi fără falsă mândrie, ajungând a fi astfel un om în stare să se măsoare oricând, în orice, cu alt om.
Şi, îndată ce s’a creat forţa aceasta nebiruită care căta lupta ca să îngenunche pe orice adversar, din fericire ea a fost închinată numai celor mai nobile scopuri.
Aceasta s’a văzut în clipa care a hotărât despre cum vor trăi veacurile viitoare. Dacă America a mers, e şi pentru că Roosevelt a vrut aşa.
Şi astăzi, în momentul de biruinţă, care trebuie să încunjure rămăşiţele triumfătorului, se amestecă, pare că, toate colorile steagurile stropite cu sângele răscumpărător lor – (decembrie 1918).