Anul Omagial Iorga „Dacă la Alba-Iulia nu sʼar fi adunat un număr de intelectuali, de preoți, o mulțimea aceia de țerani, deci fără cucerire și fără manifestația aceia populară, ce am fi avut noi cu Ardealul?”

            Istoricul total al întregului spațiu locuit de români, al tuturor provinciilor istorice – întrupate într-un stat național modern la 24 ianuarie 1859 (prin Unirea Principatelor Moldova și Muntenia), mărit la 1878 (prin Reintegrarea Dobrogei lui Mircea cel Bătrân) și desăvârșit prin Marea Unire din 1918 (prin hotărârile plebiscitare ale românilor de la Chișinău, la 27 martie, Cernăuți, la 28 noiembrie, și Alba Iulia, la 1 Decembrie) –, a acordat o atenție cu totul specială Ardealului (cum designează el, și explicitează termenul în mai multe rânduri).

            Peste 70 de titluri au drept subiect istoria românilor din această năpăstuită parte a etosului nostru – de la masive tomuri de documente (Documente românești din Arhivele Bistriței, 1899-1900; Socotelile Brașovului și scrisori românesci, 1899; Socotelile Sibiului, 1899; Scrisori și inscripții ardelene și maramureșene, 1906; Acte și scrisori din arhivele orașelor ardelene, 1911, 1913; Acte românești și câteva grecești din arhivele Companiei de comerț oriental din Brașov, 1932; ș.a.) și sinteze (Sate și preoți din Ardeal, 1902; Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, 1915; Faptă și suferință românească în Ardeal, 1929; Observații și probleme bănățene, 1940; ș.a.), la lucrări tematice și descrieri de călătorii (Neamul romănesc în Ardeal și Țara Ungurească, 1906), la numeroase conferințe (pentru a nu mai vorbi de zecile de studii și sutele de recenzii, ori de evocări portretistice).

            O bună parte din lucrări - mai ales expuneri în cadrul a numeroase conferințe susținute în diferite orașe de dincolo de Carpați în perioada României Mari/Întregite -, fac referire la permanența românească în Ardeal, la motivațiile și împrejurările în care s-a produs Unirea dela 1 Decembrie, la situația minorităților și cea național-culturală și economică a acestui străvechi pământ românesc (Drepturile românilor asupra teritoriului lor național, 1919; În Ardealul anului încoronării, 1923; Comemorarea Unirii Ardealului și Rostul istoric al Unirii, 1933; Cum apărăm noi Ardealul, 1937; Lupta științifică împotriva dreptului românesc, 1938; Maramurășul nostru, 1938; Unirea Ardealului, 1939; Pages sur les droits des Roumains dans les provinces ajoutée depuis 1918 au territoire de lʼancien royaume, 1940; ș.a.).
 
            La acest ceas de rememorare a faptelor de glorie ale Neamului și cinstire a înaintașilor, îndemnăm pe cetitor ca – în Anul Jubiliar Iorga 150 – să se reînvigoreze prin parcurgerea expunerilor, cugetărilor și îndemnurilor Titanului Istoriografiei și Apostolului de la Văleni.


 

Rostul istoric al Unirii

            Iubiți ascultători,

            Emoția nu se repetă și prin urmare dv. nu veți asculta cuvintele pe care mi le-a smuls din inimă ședința de la Senat. Dacă ați fi fost și dv. acolo, ați fi împărtășit fără îndoială sentimentele mele. Aveam înaintea mea, între vorbitorii cari sʼau succedat la tribună, pe Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan, căruia îi amintiam cum l-am văzut întrʼun moment, în momentul când noi eram adânc în fund, învinși, desarmați și despoiați. Pentru sufletele slabe aceasta însemna un sfârșit, și mulți au procedat așa ca și cum ar fi fost întrʼadevăr sfârșitul. Și el a venit cu aeroplanul pentru a cere guvernului romănesc din acea vreme ajutorul, pentru a lua în stăpânire Ardealul.

            Atunci era guvern de generali – guvernul generalului Coandă, guvernul generalului Grigorescu – și guvernul a hotărât să facă actul îndrăzneț de a lua în stăpânire Ardealul. Cu ce? Nu cu o armată organisată și îmbrăcată, cu trupe înarmate și având tot ceia ce îi trebuia pentru a lupta, ci cu ce ni mai rămăsese; și a trebuit să se alerge din deposit în deposit ca să se culeagă nenorocitele zdrențe cu care sʼau îmbrăcat ostașii cari veniau să ia în stăpânire țara dreptului nostru.

            Vă puteți închipui dacă o astfel de amintire nu este de natură să învingă și sufletul cel mai tare și să aducă lacrimile în ochi.

            Și am văzut tot acolo la Senat urcându-se la tribună generalul care cândva a dus steagul romănesc la Budapesta, un lucru pe care nu avem intenția să-l repetăm, deși, când te roagă cineva foarte mult, se poate întâmpla să cedezi. Nimeni nu are dorința de a reveni la Budapesta; dar, dacă sânt oameni cari doresc ca aceste fapte să fie înnoite, ce vreți? Se poate întâmpla să primim. (Aplause puternice și îndelung repetate.)

            Noi dorim pacea, noi dorim buna înțelegere. Eu vă mărturisesc că, în momentul acela mulți aveau o strângere de inimă. De ce între două națiuni vecine, dintre care a noastră nu este bine sʼo lăudăm noi, dar despre, cealaltă putem să spunem că fără îndoială este o națiune vrednică și care a adus servicii creștinătății și civilisației raporturile dintre noi și dânsa nʼau fost totdeauna rele – foarte dese ori au fost chiar bune – de ce, zic, pot avea loc anumite ciocniri? Acum câteva luni de zile încercasem chiar să comunic vecinilor noștri printrʼo carte tot ceia ce ne leagă împreună. Cartea a apărut, și era vorba și de o traducere în limba maghiară, pentru ca să afle în felul acesta că noi nu purtăm năcaz nimănui.

            Omul așezat în dreptul lui nu poate avea niciun fel de patimă. Are patimă cine este scos din locul care nu i se cuvine, din locul acela în care el avea sentimentul că este stăpân prin cucerire și a fost stăpân prin apăsare. Acela are patima. Dar acela căruia i-a dat Dumnezeu să-și îndeplinească cea mai firească din dorințile sale și ajungă în stăpânirea dreptului celui mai adevărat, acela nu poate hrăni niciun fel de sentiment rău față de altul.

            Vedeam, vă spuneam, pe generalul Mărdărescu care, în clipa aceia, cruțând populația și restabilind o ordine pe care anumite patimi sociale o stricaseră acolo, a avut o bucată de vreme în stăpânire capitala Ungariei.

            Am mai văzut la tribuna Senatului și pe generalul Văitoianu. Nʼam avut prilejul să-i spun în cuvântarea mea scurtă că-mi aduc aminte de o zi de la Iași, în care erau și unii generali foarte dispuși să termine cu războiul. Este trist că a fost așa, și este dureros pentru mine că trebuie să o spun. Au fost însă și generali cari au crezut: Nu, mergem pănă la sfârșit. Și dintre aceștia a fost generalul Văitoianu. Este drept, nu sʼa putut merge pănă la sfârșit, dar nu din vina generalului.

            Ziceam ca în acea clipa a fost o atmosfera de emoție care nu se poate reface înaintea unui auditoriu așa de numeros. Sânt comunicații de acestea care se creiază numai când sânt puțini oameni, plini de amintiri, strânși în același loc, și atunci ele se fac fără frase și fără gesturi, fără frase, care nu ne-au adus niciodată nimic și fără gesturi, care nʼau niciun fel de valoare.

            Iubiți ascultători, eu mai sânt sigur de un lucru: că niciodată frasa cea mai meșteșugită și gestul cel mai coreografic nu pot produce asupra sufletului omenesc ceia ce produce cuvântul cinstit, spus simplu, în mărturisirea unui adevăr și în apărarea unui drept. La frase nu răspundem, iar de gesturi nu ne temem. (Aplause puternice.)

            Dacă am fost și amenințați, față de aceste amenințări, vă întreb: a existat vre-odată o națiune mai amenințată ca a noastră? Dar noi sântem crescuți prin amenințare. Ceia ce este bun în noi vine din această veșnică amenințare. Ar fi fost rău dacă am fi avut vecini buni, cari ne-ar fi răzgâiat, cine știe, în acest cas, ce secătură vanitoasă ar fi fost întregul popor romănesc, căci din astfel de alintări iese totdeauna secături vanitoase, care încurcă lumea. (Aplause puternice.) Am crescut, așa, răbdurii, tari de fire și grei de os, gata de a ne împotrivi cu ghiarele și cu dinții primejdiilor între care ne-am născut și în care am trăit, căci sântem născuți din primejdie și sântem trăiți în primejdie; tot ceia ce este bun în noi vine din primejdie, nu se poate să fim în de ajuns de recunoscători cui trezește înaintea noastră încă una. Aceluia îi mulțămim pentru că aceasta ni trebuie.

            Era cât pe aci să ne pierdem în netrebnice certuri politice, în întrecerea pentru rămășițele unui budget de multă vreme stors. Eram în primejdie să ne dedam unei vieți de plăceri de care o parte din București, o anumită categorie din București – de fapt cei mai puțin bucureșteni -, se îndulcise. Dar tresărirea aceasta a noastră de resistență, hotărârea noastră de a răspunde, la ceasul său, prin fapta care merge drept la țintă, aceasta vine de pe urma provocării. Și, provocați în felul acesta, ne simțim din nou oameni. Tineretul acesta se simte ceia ce trebuie să fie, și, în loc să caute dușmani imaginari, are înaintea sa acum o datorie de apărare, pe care o va ști îndeplini, cum au îndeplinit-o părinții multora dintrʼînșii ale căror oase zac amestecate cu țărna Ardealului, sfințind-o în numele acestui vechiu Regat, apărător al tuturora. (Aplause prelungite și îndelung repetate, ovațiuni.)       

            Domnilor, ni se vorbește de stăpânirea noastră în Ardeal, de către unii oameni cari fără îndoială nu cunosc istoria: și, în materia aceasta, când cazi la examen, se poate întâmpla să nu te mai ridici. Căci, când o națiune, neștiind istoria, se apucă de lucruri împotriva cărora însuși rostul istoric al unui pământ si al unui neam se ridică, acea națiune cade și mai rău.

            Se tratează situația noastră în Ardeal, de către unii oameni de undeva, ca și cum harta de astăzi a Europei ar fi ca harta Europei de pe vremea lui Napoleon I-iu. Îi abătea lui Napoleon I-iu, întrʼo zi să creeze un regat în cutare parte a Europei. Trimitea acolo armatele lui, și, câtă vreme a fost învingător, a reușit să menție asemenea regate. Trimetea un rege de la dânsul și statornicia și o administrație francesă. Au trecut câțiva ani de zile, Napoleon a fost învins odată, a fost învins definitiv a doua oară, atunci toate hotarele acestea sʼau împrăștiat ca și cum nu ar fi fost niciodată. Lumea însă nu a revenit la rosturile cele bune, ci a revenit puțintel la hotarele de odinioară, prin tratatele de la Viena, ieșite din chibzuielile dintre diplomați, o speță la care se recurge adese adecă de câte ori vrea să aibe cineva o pagubă. Sʼa ajuns la o altă Europă decât Europa lui Napoleon I-iu.

            Ei bine, oare situația pe care o are poporul romănesc în puterea numărului său, în puterea muncii sale, a suferinților sale, a sângelui abia curs din vinele atâtor zeci și sute de mii de ostași, situația aceasta, care este și geografică, și etnografică și socială - fiindcă țărănimea acestor provincii este în rândul întăiu o țerănime romănească -, situația aceasta care este adânc istorică, se poate compara cu capriciile și cu născocirile acelea întâmplătoare, de o răpede scadență de desființare ale lui Napoleon I-iu? Își închipuie cineva că lumea ar putea să reînceapă măcelărirea din timpul marelui războiu? Are încă o generație de sacrificat? Mai sânt încă vre-o douăzeci milioane de europeni cari să se ceară îngropați, pentru ce? Ca să se rectifice anumite hotare, care, rectificate odată, apăsarea de odinioară ar reveni, pentru ca, pe urmă, dacă ar reveni această apăsare, să se facă prin revoluție ceia ce sʼa făcut odată prin resultate unui războiu? Adecă își închipuie cineva că pielea romănească sʼa făcut așa de aspră de la războiu pănă acum cʼar mai suporta situația de altă dată din ținuturile eliberate, dacă mâne, prin cine știe ce nebunie a soartei, sʼar întoarce dominatorii de odinioară?

            Nu se razimă cineva ca noi pe niște petece de hârtie, pe niște peceți sau pe consacrările diplomaților; se razimă pe tot ceia ce este mai temeinic, mai solid, mai fundamental, în viața unui teritoriu. Și, deși îmi închipui că la o zi ca aceasta și în disposiția în care este tot acest tineret, nu e locul pentru o lecție de istorie, totuși, fiindcă vorba de aici va merge și aiurea, și prin urmare au oamenii de acolo ocasia să învețe lucruri neștiute, să-mi dați voie să vă arăt și câteva argumente în această chestiune. Dar conștiința dv. este așa de sigură de drepturile romănești încât nu aveți nevoie de nicio lecție de istorie, după cum, la nevoie, nʼar fi numai decât necesară nicio lecție ostășească pentru ca tot poporul romănesc să formeze o singura oaste la hotarul care nu se poate schimba. (Aplause puternice.)           

            Lecția de istorie este însă pentru alții și această lectie de istorie li-o dau.

            Domnilor, Ardealul acesta pentru noi, de altminteri, nu este un Ardeal, ci este o bucată de Țara Românească. Așa a fost în totdeauna „Ardealul” este un nume unguresc și însemnează partea, cu toate pădurile, din Apusul Ardealului, pe care au ocupat-o cândva regii unguri, cari mergeau înainte mâncau din Țară Romănească. Din aceasta causa, pentru Ardeleni, Ardealul adevărat este în Vest; în afară de dânsul, este Țara Oltului și Țara Bărsei, care și acestea nu sânt decât fragmente din marea Țară Romănească pe care o întâlnim și în diplomele regilor unguri de odinioară, cari rodeau necontenit aceasta „țară”, cu gândul de a ajunge pănă la munții Secuimii, cum au și ajuns. Deci acest Ardeal nu este un Ardeal, ci represintă usurpațiile succesive și seculare în dauna poporului romănesc, provincie creată de străini pentru străini, și căreia noi îi opuneam o unitate romănească absolută supt toate raporturile și de-a lungul veacurilor.

            Ardealul acesta are râuri care sânt numite cu aceleași nume care se întrebuințau de vechii Traci sau de vechii Agatirși, pe vremea lui Herodot.

            Cum se întâmplă că Oltul este Olt, Murășul este Murăș, Crișurile sânt Crișuri și Tisa tot așa, cum se întâmplă ca toate apele de acolo sânt numite și astăzi cu numele întrebuințate de cei mai vechi stăpânitori ai pământului? Aceasta, nu însemnează o transmisiune necontenită din depărtările acelea, cu atâtea secole în urmă, până în timpurile noastre? Fără îndoială că da. Și, atunci, cine au fost transmițătorii? Vorbesc adversarii permanenței românesti pe malul stâng al Dunării și în Carpați de nu știu ce populație slavă. Dar ce populație slavă? De unde populație slavă? Câteva rămășițe de Șchei, ici colo, erau ele capabile să transmită existența numelor celor mai vechi ale apelor ardelene? Nu sântem noi, evident, transmițătorii acestor nume? Nu sântem noi aceia cari am dus conștiința acestor denominații din veac în veac, pănă în clipa de astăzi? Se poate să creadă cineva că lucrul sʼa făcut prin apariția în aceste regiuni a ungurilor? Dar ei erau atât de puțini la număr încât nu au putut ocupa măcar un ținut în Ardeal, o parte bine determinată din provincie, ci sʼau răspândit în oaze, în puncte, ici și colo, unde erau cetățile Voevozilor, salinele sau minele. Nu a fost o revărsare puternică a unei națiuni care nu mai încăpea în vechea ei albie. Și, dacă e așa, poate crede cineva ca aceasta a fost mai mult decât o cucerire regală? Resultă lucrul acesta din faptul chiar că, după ce sʼau acoperit acele câteva puncte, de a doua zi au fost chemați coloniștii de pretutindeni, ca să umple locurile că să taie pădurile și, acolo unde nu eram noi, să se așeze.

            Samănă dar aceste oaze măcar cu o mare cucerire cinstită? Ardealul  acesta, care a încăput numai încetul cu încetul în mâna regilor unguri, a fost colonisat cu sași, așezați și la mijlocul provinciei, și la răsăritul și la sudul ei. Nu arată aceasta oare neputința națiunii ungurești de a câștiga pentru dânsa aceasta provincie? Și nicio provincie cucerita cu armele și pe care o națiune nu o poate umplea cu viața ei, nu aparține întrʼadevar acelei națiuni.

            Dacă Ardealul ni aparține, este ca din veac în veac noi l-am umplut cu viața noastră, și, dacă vreți dv., nu numai ca această permanență de graniță să se păstreze, dar dacă vreți ca din Ardealul acesta să se creeze o mare și puternică Romănie, cum aceasta națiune este în stare să o creeze, trebuie sa umplem acest pământ minunat cu viața noastră, supt toate raporturile. (Aplause puternice.)

            Aici stă îndemnul pe care-1 îndrept care dv. Să nu credeți că ajunge declarația de drepturi pe care au făcut-o la Alba-Iulia mile de țerani români, și intelectualii, firește. Se întâmplă uneori să înceapă intelectualii și să continue țeranii, dar sânt și foarte multe casurile când țeranul face atâta zgomot afară, încât înțelege și intelectualul dinăuntru. Sant casuri de acestea când intelectualii merg cu teoria mai greu, pe câtă vreme poporul, cu simțirea lui viforoasă, merge cu mult mai răpede, și, cu vijelia supt ferestrele de la Alba Iulia, nu se puteau ținea multe ședințe. A fost una și hotărâtoare. Când a vrut badea, a vrut și Sfânta Biserică, a vrut și înalta intelectualitate, și a vrut și meștera politică, fiindcă mai ales acolo, când el vrea, toata lumea fără îndoială trebuie să vrea. Și toată lumea a vrut-o. (Aplause.)

            Pot să mai adaug încă un lucru: Credeti dv. că noi, în apărarea acestui drept al nostru, ne răzimăm pe ce ar scrie întrʼun moment de primejdie învățații? Sau pe discursurile care sʼar rosti de la înălțimea unei tribune? Sau pe meșteșugul unei diplomații, oricât de scump plătită? Nu. Noi nu ne răzimăm pe așa ceva, ci ne răzimăm pe fenomenul acela nepregătit, instinctiv, elementar, care pe o națiune cum este națiunea noastră, o ridică de-odată, întreagă, în picioare, nebiruită. (Aplause puternice.)

            Gândiți-vă dacă a existat în marele războiu o națiune mai nepregătită. decât a noastră și dacă era o națiune mai fără legături de cum eram noi. Am tot zăbovit, am tot combinat, am tot chibzuit, am tot amânat, pănă ce nu a mai fost nimeni care să aibă încredere deplină în noi. Una din causele pentru care nu am fost înarmați, a fost aceia că nimeni nu mai avea încredere în niște oameni cari ziceau: Acum vin, acum vin, și cari nu veniau niciodată. Și, natural, unde există o astfel de pregătire, resultatul nu poate fi decât acela care a fost în prima perioadă a războiului.

            Sʼa spus atunci, după această perioadă că sʼa isprăvit cu poporul acesta. Și, când sʼa spus că sʼa isprăvit cu poporul acesta, abia atunci poporul acesta a început. Am spus-o în Senat, că să nu-și facă cineva ilusii asupra acestui ciudat și misterios popor, care are nevoie de anumite împrejurări pentru ca să facă lucruri la care nu te aștepți. Și în general de popoarele cu manifestări neașteptate să te temi. Popoarele celelalte, știi cum vor lucra întrʼun anume ceas, căci totul este chibzuit, totul este aranjat, dar cu popoarele din care gâlgâie de odată o putere minunată, în stare să sfărâme orice piedică și să trântească la pământ orice dușman, cu popoarele acestea să nu te joci. Și, dacă vorba unui om bătrân, care a avut norocul de a cârmui această țară și care cunoaște multe lucruri pe care înainte de acest noroc, pentru dânsul dureros, nu le știa, dacă vorba acestuia poate avea o înrâurie undeva, de aici pleacă o înștiințare pentru cine vrea să ne despoaie ca să se facă să revină ceia ce nu poate reveni: să nu se înșele cineva de blândeța acestui popor, să nu interpreteze rău sentimentele sale de pace și de prietenie cu toată lumea, să nu-și zică: iată oamenii aceștia au adormit. Fiindcă ajunge o singură atingere pe brațul nostru, pentru ca acela care sʼa atins de dânsul să se învârtească pe loc, cum sʼau mai învârtit mulți. (Aplause puternice și repetate.)

            Domnilor, ce îndeamnă pe noi la atitudinea aceasta, și chiar oameni de vrâsta mea, cari sânt datori să-și stăpânească gândul, să-și potolească sentimentele, să-și cântărească bine cuvintele? Ce ne îndeamnă la această atitudine, care nu este de loc atitudinea noastră obișnuită în a manifesta?

            Noi avem două forme de a ne manifesta: una, de care nu se sperie nimeni. Sântem grozavi, străbatem străzile în grup, spargem și câte un geam ici și colo; se crede că este un cataclism, dar nu este, cataclismul. Acesta este un fel de a manifesta. Dar este și un alt fel de a manifesta: cu gesturi reținute, dar manifestarea aceasta cuprinde întrʼînsa toate furtunile posibile și toate mâniile care sʼar putea deslănțui în clipa când ar fi nevoie de dânsele.  

            Ce ne îndeamnă, zic, la o asemenea atitudine? Este oare beția că am căpătat Ardealul – întrʼun moment când nu ne așteptam? Dar poate fi vorba măcar de așa ceva? Poate fi vorba măcar de cucerirea Ardealului? Se poate să pună cineva chestiunea așa că, dacă la Alba-Iulia nu sʼar fi adunat un număr de intelectuali, de preoți, o mulțimea aceia de țerani, deci fără cucerire și fără manifestația aceia populară, ce am fi avut noi cu Ardealul? Dar vă rog, acolo nu era o graniță reală între două țeri deosebite, ci o singură țară, de veacuri întregi, în mijlocul căreia era trasă o linie, a cării schimbare, îndată ce împrejurările au permis-o, a fost lucrul cel mai indicat și cel mai natural de pe lume.

            Dar ce nu este comun între Ardeal și între noi? Luați d-voastră cea mai elementara viață: viața ciobanului și ridicați-vă pănă la cea mai înaltă, viața intelectuală și viața Bisericii, și veți vedea că toate deosebirile sânt numai aparente, iar supt aparențele acestea se găsesc marile realități statornice.

            Ciobanul nu este ardelean. Există numai cioban român, fiindcă ciobanul stă o parte din cursul anului sus la munte, și altă parte la șes, la Dunăre. Prin urmare el pleacă de acolo, din Munții Apuseni ai Ardealului, și ajunge pănă în Ialomița, pănă în Dobrogea sau în Basarabia de jos, ba trece și mai departe peste hotarele Basarabiei de jos și se duce pănă în Crimeia și Caucas. Ei bine, astfel de oameni formează o țară. Și ce însemnează granița d-tale, austriac sau ungur, pe lângă ultimul cioban care, cântând, își mână oile pe pământul romănesc și care răspunde totdeauna în aceleași vorbe, care răspândește aceiași poesie, aceiași musică, același ritm sufletesc? Marele represintant al unității romănesti a fost el, ciobanul acesta, cu oile lui. Iar, când agricultorul ardelean sʼa putut mișca de la sine și a găsit pe malurile Dunării atâtea întinderi de pământ nelucrate pănă atunci, el a fost acela care a creat, prin silințile lui, o agricultură sistematică și rentabilă.

            În ce privește clasa mijlocie, clasa mijlocie a Ardealului a existat, de și noi nu i-am cunoscut în de ajuns această existență. Acum câteva luni de zile, am tipărit actele Companiei grecești de la Brașov, ai carii membri mergeau pănă la Focșani și pănă la Iași; toată Muntenia și Oltenia erau pline de represintanții acestei companii așa-zise grecești din Brașov, dar care avea și membri slavi, macedoneni și români. Comerțul, aceștia îl făceau în Ardeal și din Ardeal. Mai mult decât atât: A existat oare vre-odată comerț ardelean în margenile singure ale Ardealului? Dar și comerțul sașilor sʼa întins spre Dunăre, pe Olt, pănă la Nicopole, prin vadul Slatinei pe linia care ducea la Giurgiu ori la Brăila. Ardealul nu a putut niciodată trăi fără aceasta Țara Romănească. Țara-Romănească, ea a creat prosperitatea Ardealului, pentru toate națiunile, cum a creat și siguranța Ardealului, prin sacrificiile ei de sânge, pentru toate națiunile ca si pentru Români. Cum a fost, țara aceasta a noastră de aici e veșnica răspânditoare de lumina națională pentru frații noștri de dincolo. (Aplause puternice.)