Anul Omagial Iorga N. Iorga şi Franţa – procese istorice, civilizaţie şi oameni (III)

 
 
 
 
Supunem atenţiei, acum, cetitorilor – care au văzut cum presinta N. Iorga Revoluţia Franceză în „lecţiile ţinute la Universitate” (publicate în volum în 1919) –, judecăţile „ultime” ale marelui savant, asupra acesteia, expresie a „sentimentului statornic pe care-l port Franţei şi pe care nu mă sfiesc să-l manifest oricând”; respectiv, în cadrul uneia din ultimele sale conferinţe publice – ţinute, la 23 ianuarie 1940, la Institut Français des Hautes Études en Roumanie (situat în Capitală, pe bd. Dacia no. 27). Şi din cuprinsul căreia rezultă viziunea generală a lui N. Iorga asupra nu doar a Revoluţiei Franceze, ci şi a unor constante şi permanenţe ale evoluţiei istoriei universale; pentru lectorul de astăzi, este nu puţin seducator în a se face analogii – din perspectiva unor constante care se repetă (cauze şi crize nerezolvate de „vechile regimuri”, apariţia unor forţe sociale noi, o „mare mişcare umană”, a ideilor de justiţie şi egalitate în faţa legii, de manifestare a ideii de libertate, trăsături atavice ale specificului factorului uman) – între aceasta şi revoluţiile sau transformările revoluţionare care au urmat, cu precădere în întreg secolul al XX-lea (inclusiv în istoria românilor din acest veac).
 
 
   
Întâi trebuie să mulţumesc colegului meu Dupront [Alphonse: 1908-1993; era directorul Institutului Francez de la Bucureşti; în 2006 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române] pentru onoarea pe care mi-a făcut-o, rugându-mă să deschid seria aceasta de conferinţe. O atribui, nu meritelor mele deosebite şi nici unor studii speciale făcute asupra Revoluţiei franceze, – deşi în timpul din urmă cred că am străbătit mai toate memoriile importante privitoarela Revoluţiei; sunt două cursuri ale mele care se întind asupra aceluiaşi domeniu, un curs de istorie contemporană şi cursul dela Universitate, care tratează despre originile imperialismului contemporan şi care trebuie să se ocupe şi de partea de imperialism care poate să fie chiar în anumite manifestări ale Revoluţiei franceze, după ce ea n’a mai fost credincioasă principiilor sale dela început, – dar cred că trebuie atribuită, această onoare care mi se face, sentimentului statornic pe care-l port Franţei şi pe care nu mă sfiesc să-l manifest oricând.
Apoi trebuie să arăt în ce sens înţeleg acest titlu, care poate să pară curios şi care totuşi poate corespunde unui adevăr serios, care va fi dovedit cu fapte şi mărturii, titlul ascesta: Revoluţia franceză înainte de Revoluţie. Adânca mea credinţă este că Revoluţia franceză era făcută până în luna lui Septembre 1789, începând de foarte multă vreme şi că tot ceea ce urmează dela 1789 înainte este exploatarea de partid a lucrului odată făcut.
 
Şi iată de ce cred eu aceasta: pentrucă plec dela un principiu, dela principiul acesta pe care îl voiu enunţa în însăşi definiţia unei revoluţii. Ce înseamnă o revoluţie? O revoluţie este un număr de măsuri, un număr de legi, un număr de regulamente, un număr de porunci, – sau este altceva? Eu cred, nu numai în ceea ce priveşte Revoluţia franceză, dar în ce priveşte orice capitol din istoria omenirii, că hotărârile care se iau au o valoare foarte relativă, se pot lua foarte repede, se pot executa cu multă bunăvoinţă şi chiar cu credinţă şi cu entusiasm, cu un entusiasm mergând până la fanatism, dar în ele însele măsurile acestea legislative şi regulamentare mn’au decât o foarte mică importanţă; înşală într’adevăr lumea. Lumea se lasă sedusă de faptul că pe hârtie sunt scrise articolele unui anumit program, dar lucrul însuşi âl face societatea; îl face societatea, chiar fără legi, chiar fără regulamentaţii, chiar fără măsuri de îndemn şi de pedeapsă. Societatea este aceea care interpretează şi interpretarea este mult mai importantă decât rdinul însuşi care a fost priit şi decât sistemul căruia îi aparţine acest ordin.
Naţiunile pot să facă mari revoluţii, fără să se poată găsi un rând scris cu privire la revoluţia care era să se facă şi la revoluţia care s’a îndeplinit. Tot trecutul nostru este plin de asemenea revoluţii. Se petrece în viaţa morală a unei naţiuni, din deosebite motive, – foarte multe, foarte amestecate între ele, pe care istoricul abia le poate desluşi, – se petrece o schimbare internă care echivalează cu o revoluţie, şi dacă vin pe urmă măsuri de regulament, acestea nu servesc decât să arate că lucrul acela a fost făcut.
 
Prin urmare, dacă principiile Revoluţiei franceze erau fixate mult înainte de Revoluţia franceză, aceasta înseamnă că Revoluţia franceză era făcută pe nouă zecimi, şi nu este nevoie numaidecât de şefi, de tribune, de scene de stradă, de aceia cari trimet la eşafod pe adversari, de scenele de prigonire şi de sânge, – aceasta este anecdota. Să vedem dacă principiile acestea ale Revoluţiei franceze cuprind în ele ceva care să se fi stabilit în sufletul poporului francez înainte de anu1 1789, dacă vrea cineva şi în partea din acest an care se întinde între ultimele manifestaţii electorale şi între stabilirea «drepturilor omului şi cetăţeanului» [26 august 1789]. Un lucru foarte bun de afişat, numai cât atunci când se afişează un lucru, cineva se dispensează de a lucra la dânsul; de aceea, pentru orice lucru important din societate este bine să nu se afişeze, pentrucă atunci rămâne în seama omului, pe când altfel rămâne pe hârtia afişului.
Care sunt principiile acestea, care au fost luate în râs deseori pentrucă nu au fost înţelese cum trebuie, şi care, înţelese cum trebuie, au fără îndoială o valoare, iar aceste principii sunt aplicabile la realitate, cu atât mai bine? Ce înseamnă aceste principii, luate în adevărul lor? Ce înseamnă libertatea? Se crede că libertatea înseamnă dreptul de a-şi exprima cineva, într’o formă sau alta, părerile sale. Ştiţi, împiedicarea manifestării păreriloe este mai mult o iluzie: de cînd există cenzura pe lume niciodată nu s’a împiedecat un om de a-şi manifesta într’o formă părerile sale. Eu am o foarte lungă experienţă în această privinţă, şi am trecut prin zilele dela Iaşi [în timpul Refugiului din 1916-1918] şi ştiu că atunci când vrei să spui un lucru izbuteşti să-l spui, sub o astfel de aparenţă în cât nimeni nu ştiu dacă vorbeşti serios sau faci o glumă.
 
Dacă este vorba de libertatea aceasta, evident că ea nu a existat; atâţia s’au suit pe eşafod pentru că au exprimat anumite păreri! Iată unul din aceştia, la care eu am ţinut totdeauna foarte mult, dar după ce a cetit operele lui în proză ţin încă mai mult, André Chénier [1762-1794/+25 iulie] a fost într’un moment arestat în casa unor prieteni. Se afla întâmplător acolo, şi cum se căuta cineva care trebuia arestat, găsindu-l acolo, i-au luat interogatoriul, – nişte oameni de un nivel intelectual de cea mai joasă treaptă, – şi după aceea l-au reţinut în închisoare ca să vadă ce o se se facă mai târziu cu dânsul. Acuzat de lucruri pe care nu le făcuse, pe când putea fi de lucrurile pe care le făcuse, acuzat de lucruri făcute de fratele său Sauveur, care fusese general de brigadă, s’a întâmplat că a căzut Robespierre o zi mai târziu şi astfel André Chénier şi-a pierdut capul. Dar în ceea ce a scris André Chénier într’un anumit moment din Revoluţia franceză sunt convingerile lui, care într-o societate normală puteau foarte bine să fie exprimate, şi discursurile şi articolele de presă, atunci când a societate nu este supusă, din motive mai mult sau mai puţin apreciabile, unui sistem despotic. Dar când André Chénier, a cărui faimă de poet în momentul acela nu era aşa de mare, când André Chénier, pentru atât cât era în actul de acuzaţie a putut să suie treptele eşafodului, (între alte lucruri de care a fost acuzat în mementul arestării a fost şi acela că de ce n’a alergat şi el la 10 August, ca să năvălească la Tuilleries şi să scoată de acolo pe bietul Ludovic al XVI-lea. El a răspuns vcă era bolnav, dar cum oamenii aceştia erau foarte curioşi, s’au interesat de ce era bolnav, şi când el a spus că a avut colici nefritice, l-au întrebat: dar sltfel te-ai fi dus? – M’aş fi dus, dar în momentul acela mă simţeam slăbit. – Dar certificat medical ai? – Mărturisesc că nu m’am gândit) în momentul acela nu putea fi vorba de libertate, în sensul nostru. Dar este vorba de altceva.
 
Revoluţia franceză a lăsat omenirii o moştenire foarte preţioasă. Vechiul regim avea şi avantagii şi defecte; un mare avantagiu era acela că omul era asigurat. Societatea noastră este plină de oameni răzleţi care sunt lăsaţi la singura lor putere, şi dacă omul iese dintr’un angrenaj, dintr’o fabrică, dintr’un birou, dintr’o organizaţie cunoscută, nimeni nu vine să-i stea în ajutor. În privinţa aceasta, nimic nu este mai caracteristic decât ce se întâmplă în America-de-Nord. În America, un lucrător este bine plătit; acela care se uită la metalul în fuziune ca să fixeze momentul când trebuie să-i dea drumul la topire şi care-şi pierde ochii, cu toţi ochelarii pe care-i poartă, este foarte bine plătit, dar în momentul în care nu mai vede bine, nimeni nu se mai ocupă de el, nu există ocrotire publică; de aceea muncitorii, chiar atunci când nu sunt obişnuiţi cu aceasta, caută să intre într’o asociaţie care îi îngrijeşte la spital şi âi îngroapă.
În timpurile noastre fiecare se sprijină pe el, dar în vechiul regim nu era aşa. La noi este o goană nebună a puterilor, a ambiţiilor, oamenii se ciocnesc între dândii fără milă, – spectacolul unei străzi arată ce este societatea de acum, – pe când atunci ţăranul era om din satul lui, burghezul eraom din corporaţia, din juranda lui şi aceste corporaţii şi jurande, care au fost pe urmă reintroduse, constituie partea bună a vechiului regim.
 
Dar era şi o parte rea. Sunt oameni cari ies din grupul în care i-a pus soarta, pentrucă nu pot sta acolo, dar oamenii aceşti, în vechiul regim, erau în cea mai mare parte înăbuşiţi; erau valori umane care mureau neîntrebuinţate şi cel mai mare păcat într’o societate omenească este fără îndoială acela de a întrebuinţa mediocrităţile care au putut să se ridice prin anumite însuşiri de ordin inferior şi de a sta în calea unei energii adevărate, unui telent autentic, unui geniu creator. În timpurile noastre, poate ajunge cel din urmă lucrător Preşedinte al Statelor Unite şi dacă socoteşte cineva care este origina oamenilor cari joacă rolul de căpetenie în societatea de acum, nu va găsi cine ştie ce strămoşi iluştri.
În societatea noastră, chestiunea ţărănească se poate considera în legătură cu ţăranul, dar se poate întâmpla ca energia ţărănească să se ridice în clasele de sus şi aceasta este o manifestare a necesităţii de a împrospăta societatea cu energii noi. Revoluţia franceză a făcut lucrul acesta: uitaţi-vă la generalii Revoluţiei! În ordinea civilă însă, Revoluţia, şi mai târziu Bonaparte, când era Consul, şi acelaşi Bonaparte, ca Împărat, au trebuit să recurgă la oameni ai vechiului regim. Libertatea aceasta era. Era libertatea de manifestare a mijloacelor fiecăruia, în afară de prejudecată. Înainte, erau nobili coloneli la zece şi cincisprezece ani şi erau oameni de foarte mare merit cari se puteau ridica doar până la o situaţie de sub-ofiţer. Din această mare frământare a ieşit un formidabil prisos de energie, care a dat poporului francez un rol cu totul covârşitor şi, pe urmă, popoarele celelalte s’au învăţat şi ele să facă tot aşa: să caute curajul, energia, talentul, avântul, geniul, acolo unde se găseau.
 
În ce priveşte partea cealaltă, egalitatea, dacă se înţelege egalitatea în sensul acesta, ca un om să fie întru toate ca alt om, este imposibil; nu s’a găsit mijlocul de a egaliza pe oameni în acest fel. Într’o tipografie, de exemplu, nu se permitre unui lucrător să arate că a lucrat mai mult; el se condamnă a fi la acelaşi nivel cu ceilalţi, pentrucă nu va fi plătit mai mult decât atîta. Dar nu este vorba de această egalitate: este vorba de altă egalitate, de o egalitate de drept; este egalitatea de drept care nu exista înainte.
 
...... Dar în Revoluţia franceză ce se căuta? Egalitatea în faţa legii. Acesta este un lucru foarte mare: o lege care este pentru toţi, fără nici un fel de deosebire, ca în vechea Romă, şi în vechea Atenă, dela care se inspiră în mare parte Revoluţia franceză, ştia fiecare care sunt marginile sale, ştia ce îl aşteaptă dincolo de aceste margini.
Şi Revoluţia franceză a mai făcut un lucru. Statul, cum îl înţelegem noi, este o creaţie a Revoluţiei franceze; ceea ce era înainte de Revoluţia franceză nu era un Stat, ci o colecţie de provincii. Franţa datorează Revoluţiei franceze acest lucru mare şi important, de a fi creat ţara ca o organizaţie unitară. La noi era tot aşa, deşi prin Fanarioţii, veniţi din Constantinopol, – şi Imperiul otoman era continuarea Imperiuzlui bizantin, iar acesta era continuarea Imperiuolui roman, – noi aveam Statul, sub această influenţă pe care Apusul nu o avea. Multe lucruri ne-au lipsit! În ce priveşte Revoluţia franceză, poate că pentru o anumită epuraţie, nu zic că eşafodul în permanenţă, dar ceva de acest fel n’ar fi stricat. Şi aci o amintire: când d-l de Manville a venit aici ca Ministru al Franţei, am vorbit de diferenţa dintre Franţa şi România şi atunci am spus: «este o mare diferenţă între noi şi dumneavoastră; la noi nu s’a ghilotinat destul», iar el mi-a răspuns: «la noi cred că s’a ghilotinat prea mult».
 
Statul este o creaţie a Revoluţiei franceze, desăvârşită de Napoleon. Napoleon este cel care a cules din moştenirea confuză a Revoluţiei franceze ceea ce putea să reprezinte ca elemente permanente şi folositoare pentru societate. Acesta a fost rolul cel mare al lui, care cu toată aparenţa de tiranie s’a considerat totdeuna ca un moştenitor mai mult sau mai puţin improvizat, nu un moştenitor lăsat prin testament.
...... În ce priveşte fraternitatea, acolo era numai modă, acolo este numai sentimentalitatea lui Rousseau. Fără sentimentalitatea plângătoare a lui Rousseau, care vin dela Richardson [Samuel: 1689-1761], din Anglia, fără aceasta nu se putea nimic.
Sunt anumite principii care guvernează întreaga epocă a Revoluţiei franceze şi acestea sunt mult mai interesante decât tot ce au făcut Camille Desmoulins, Danton, Girondinii, Robespierre, împreună cu crâncenul lui grup. Eu cred chiar că metoda cea mai bună pentru istoria Revoluţiei franceze este aceea de a mai conteni cu biografiile, care pot să fie interesante, dar aici e vorba de o mare mişcare umană. Oamenii aceştia, nu se poate spune că reprezintă acelaşi lucru ca pietrele pe care le aruncă râul în revărsarea lui, care, pietrele acestea, n’au nici un interes deosebit, pe când oamenii aceştia au un interes personal, dar lucrul de interes este mişcarea râului care aruncă aceste pietre şi nimeni nu va reprezinta mişcarea râului, culegând aceste pietre şi punându-le într’un muzeu. Oameni simpatici, mai puţin simpatici, însă ceea ce interesează e altceva: este umanitatea Revoluţiei franceze.
 
..... Care este cel dintâi revoluţionar din Franţa? Este întâi Descartes şi apoi Fénelon. Descrates [1596-1650] a introdus raţionalismul, a omorât tradiţia. Tradiţia n’are dreptul de legitimă putere; trebuie să fie un lucru potrivit cu raţiunea. Este Regele, îl întreb: «În puterea cărui silogism Maiestatea Ta se găseşte pe tron?» Şi tot aşa poţi lua orice aşezământ. Deci Descartes, când a venit cu cogito ergo sum, a condamnat vechiul regim; tradiţia a căzut încă din secolul al XVII-lea, de pe urma acestei osândiri şi acestei execuţii cu un cuţit de logică mult mai ascuţit decât toate cuţitele călăului din vremea Revoluţiei.
Dar creatorul, pe baza unor principii logice de libertate, de egalitate şi de fraternitate, mai puternic afirmate decât oricând, creatorul acesta este Fénelon [1651-1715]. În «Télémaque» este o societate perfect formată, cum revoluţionarii dela 1789 nu o aveau în mijlocul lor, dar nu aveau nici răgazul ca s’o întemeieze. Şi Rousseau a vrut să creeze o Constituţie pentru Corsica şi Polonia, Diderot o Constituţie pentru Rusia Ecaterinei a II-a şi el nu înţelegea că Ecaterina a II-a îi era de reclama ei personală, iar nu de Constituţia ei rusească.
 
...... Iar Regentul [ducele Filip de Orléans (1674-1723), după moartea, în 1715, a lui Ludovic al XIV-lea, până în 1723], – despre care s’a vorbit aşa de mult, dar Regentul nu era vinovat că ştia chimie, pe o vreme când acei cari nu ştiau chimie credeau că ea este fabricare de otrăvuri, şi iar nu este vinovat că mai mulţi prinţi din Casa de Franţa, cari erau înaintea lui, au murit, – era un om foarte inteligent, foarte îndrăzneţ, foarte cult şi el a vrut refacerea totală a Franţei. Planurile Regentului, care n’au fost niciodată cercetate serios, acestea înseamnă prevenirea Revoluţiei franceze; dacă se făcea atunci, la 1720, refacerea Franţei, numai era nevoie de Revoluţia franceză. Şi dacă lumea avea răbdare să-l aştepte pe Law, – el făgăduise anumite rezultate, dar nu spusese când, şi pe lângă aceasta el nu prevăzuse faptul că vor veni toţi seniorii dela Curte şi vor cere împrumut dela dânsul pentru a-l lăsa să rămână; pe de altă parte avea înaintea lui un public care îşi închipuia că poate în orice moment să vină şi sî ceară ca acţiunile să fie prefăcute în monedă metalică. Sunt societăţi înapoiate care gândesc aşa.
Dar va spune cineva: dacă este aşa, dacă numărăm între predecesorii Revoluţiei franceze, între pregătitorii ei, pe Fénelon, pe scriitorii francezi dela sfârşitul secolului al XVII-lea [Racine: 1639-1699; Boileau: 1636-1711], dacă punem la socoteală pe Regent, cu planurile lui de reformă, trebuie să ne mai gândim şi la altceva, la faptul că în tot secolul al XVIII-lea cine a cerut reformele şi dărâmarea vechiului regim n’au fost burghezii, ci a fost nobilimea, nobilimea care fusese în America, luptând contra Angliei pentru crearea republicei Statelor Unite, şi nobilima care nu fusese în America, dar care admira pe cei cari se întorceau cu amintirea luptelor de acolo şi cu unica decoraţie a ordinului «Cincinatus». În timpul din urmă, am adunat multe nume de francezi cari au jucat un rol important mai târztiu şi cari au fost în America.
 
...... În ce priveşte forma primă a unei armate care a desfiinţat vechea armată, care, aceasta, a luptat în cea mai mare parte şi la Valmy şi la Jemmapes, era o armată moştenită dela regalitate. Când la 1796 s’a dus Bonaparte în Italia, a găsit o armată desculţă, desbrăcată, flămândă, neplătită după trei ani de revoluţie contra Iacobinilor şi în care se striga: «Vive le Dauphin!», şi se făceau agitaţii pentru aşezarea pe tronul Franţei a lui Ludovic al XVIII-lea. S’a mântuit campania din Italia şi Napoleon vorbeşte încă de o armată anarhică pe care n’o poate stăpâni.
 
Iată judecata unui factor al Revoluţiei franceze, şi el însuşi a afirmat lucrul care formează ideea centrală a acestei conferinţe, că momentul când poporul francez avea conştiinţa că a început o viaţă nouă, momentul acesta nu trebuia tulburat şi profanat prin ceea ce putea veni din apetiturile trezite ale străzii.
 
 
 
Citește și:
 
Anul Omagial Iorga: N. Iorga şi Franţa - procese istorice, civilizaţie şi oameni (I)

 
Anul Omagial Iorga: N. Iorga şi Franţa – procese istorice, civilizaţie şi oameni (II)