Bicentenar Ion C. Brătianu „Ion C. Brătianu nu e al nimănui în parte. Ion C. Brătianu e al ţării întregi”

• Astăzi, se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Ion C.Brătianu

 
În urmă cu trei decenii, la Constanţa erau publicate, în mai-iunie, în presa de atunci, patru articole – printre primele în România post-monarhistă – referitoare la personalitatea lui Ion C. Brătianu (2 iunie 1821-16 mai 1891).

Astăzi, întreaga clasa politică – spre a nu mai spune ansamblul societăţii – ar trebui să marcheze, în mod aparte şi în solidaritate, Bicentenarul unuia dintre cei mai reprezentativi bărbaţi politici – un veritabil om de Stat –, inclusiv prin organizarea unei şedinţe speciale a Corpurilor Legiuitoare.

Întru omagierea marelui făuritor al Statului Modern Român, reluăm, spre folosul informaţional al tinedrelor generaţii mai ales, două dintre articolele de acum treizeci de ani.  
---
... „înainte de a fi şeful Partidului Naţional-Liberal a fost cel mai mare fiu al ţării sale, cel mai mare cetăţean”
Indiscutabil, a vorbi despre activitatea celui care a fost Ion C. Brătianu – personalitate de vârf a istoriei româneşti moderne, tribun al revoluţiei române din 1848, susţinător al Unirii Principatelor, fondator al Partidului Naţional-Liberal, artizan al aducerii unui prinţ străin, dar şi a dobândirii Independenţei, liderul necontestat al celei mai lungi guvernări din istoria ţării (1876-1888) – înseamnă a face referiri la o întreagă epocă istorică: „Să vorbeşti despre viaţa lui Ion C. Brătianu, e să vorbeşti de toată istoria României de la 1848 până la 1890”, spunea un alt fost prim-ministru român, Ion G. Duca.
        Rândurile de faţă îşi propun însă ceva mai puţin; respectiv, de a ilustra, succint, poziţiile şi părerile social-politice ale celui de la care s-a împlinit un veac de la moarte, la 4 mai 1991, şi de la care se vor împlini 170 de ani de la naştere – la 2 iunie 1991, de a evidenţia conduita politică, străbătută de un profund şi nealterat patriotism, a celui care „înainte de a fi şeful Partidului Naţional-Liberal a fost cel mai mare fiu al ţării sale, cel mai mare cetăţean – cum hiperboliza ziarul ieşean „Drapelul” din 9 mai 1891. Toate stările sociale democratice datoresc mult, foarte mult, ilustrului defunct: ţăranii lui îi datoresc în cea mai mare parte desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea; comercianţii lui îi datoresc existenţa lor în clasă aparte; industriaşii tot lui îi datoresc că pot fi folositori ţării, pentru că el mai mult decât oricine i-a încurajat să apuce calea muncii pentru sporirea averii naţionale; toţi, toţi laolaltă sunt legaţi de numele lui Ion C. Brătianu, toţi datoresc acestui scump nume un prinos curat de recunoştinţă. Astfel Ion C. Brătianu nu e al nimănui în parte, Ion C. Brătianu e al tuturor, Ion C. Brătianu e al ţării întregi”.
        Din 1841 până în 1848, Ion C. Brătianu se va afla în capitala Franţei, unde va studia ştiinţele istorice, arta militară şi ştiinţele administrative destat; până la sfârşitul vieţii va păstra o afecţiune neştirbită surorrii mai mari, căci – scria el împreună cu C.A. Rosetti lui Edgar Quinet, la 26 iunie 1848: „Orice român are două patrii: mai întâi pământul în care s-a născut şi apoi Franţa”. Reîntors la Bucureşti, după izbucnirea revoluţiei la Paris, Ion C. Brătianu se va impune rapid ca unul dintre tribunii cei mai populari ai revoluţiei române, cu mare aderenţă, în special, în rândurile meseriaşilor şi a micilor negustori. Dovedind un real tact politic, Ion C. Brătianu cuvânta pe Câmpia Libertăţii: „Fraţilor, vă sfătuiesc să nu pierdeţi curajul. Înalta Poartă cunoaşte că este în interesul său să fim tari şi liberi. Afară de aceasta – sublinia el, vădind o mare încredere în capacitatea de unire şi luptă a poporului român – Franţa, Italia, Englitera, Germania, Ungurii, iar mai vârtos fraţii noştri, Români, din Transilvania, Banat, Bucovina, Moldova şi Basarabia, care sunt în număr de 8 000 000 vor sprijini cauza noastră. Aduceţi-vă aminte de străbunii noştri, care sub Mihai Viteazul, cu 6 000 de români bătură sute de mii, atunci când Europa tremura de Poartă”.
        Alături de alţi revoluţionari paşoptişti aflaţi în exil, Ion C. Brătianu desfăşoară o largă paletă de activităţi în folosul unirii tuturor românilor, constituind un factor ponderabil între diferitele fracţiuni ale exilaţilor, întocmind şi prezentând memorii liderilor europeni ai timpului; după ce prin 1850-1851 pleacă pe ascuns din Paris în Transilvania, unde încearcă reunirea eforturilor românilor ardeleni întru reizbucnirea revoluţiei, pornind de la premisa că „Voim o patrie liberă şi independentă, o patrie de 10 milioane de români, care să aibe toţi aceleaşi datorii”, Ion C. Brătianu prezintă, în 1853, împăratului Napolean al III-lea, în numele exilaţilor români, un pertinent memoriu din carei reieşeau maturitatea şi patriotismul concepţiilor sale politice şi naţionale: „Ţara Românească, Moldova, Basarabia – aceasta din urmă, parte integrantă din Moldova, încorporată numai în 1812 cu Rusia, prin violarea drepturilor noastre – pot forma un stat, nu numai fără a vătăma drepturile Porţii, dar chiar în interesul său, căci aceasta ar pune o barieră serioasă între ea şi Rusia”.
Un rol hotărâtor a avut Ion C. Brătianu în dubla alegere a lui Cuza; atunci când, la Bucureşti, în ianuarie 1859, unioniştii păreau a fi dezbinaţi, prin manevre ale adversarilor separatişti, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti şi alţi fruntaşi fac apel la masele populare bucureştene şi din împrejurimi, impunându-se alegerea celui care „trebuie să devie pentru toţi simbolul unirii nu numai a Principatelor, ci şi a oamenilor” – cum spunea Ion C. Brătianu. De asemenea, el s-a arătat favorabil, în anii domniei lui Cuza, înfăptuirii marilor reforme instituţionale şi economice, inclusiv reforma agrară; a fost, totodată, în 1866, printre iniţiatorii aducerii unui prinţ străin ca şef al statului – în crdinţa accelerării reformelor democratice interne, a situării ţării mai în avanscena statelor europene suverane, ţinând cont, în mod realist, de contextul internaţional al epocii.    
_________________
 
„Voim o patrie liberă şi independentă, o patrie de 10 milioane de români, care să aibe toţi aceleaşi datorii”
        Între aniversările de seamă ale acestui an, fără îndoială că cea care-l readuce în conştiinţa neamului românesc pe Ion C. Brătianu (1821-1891) trebuie relevată cu neîndoielnică prioritate şi pioasă reculegere. Cel puţin două ar fi raţiunile. Prima este lămuritor explicitată de către Ion G. Duca, fostul prim-ministru liberal, publicist de mare forţă, care spunea într-o conferinţă, în 1932: „Să vorbeşti despre viaţa lui Ion C. Brătianu, e să vorbeşti de toată istoria României dela 1848 până în 1890. Una se confundă cu cealaltă. Nici nu cred să fie om a cărei viaţă să fi fost mai strâns împletită cu aceea a epocei sale decât viaţa lui Ion C. Brătianu”.
A doua raţiune ţine de ingratitudinea istoriografiei noastre faţă de personalitatea marelui om politic, căruia nu i s-a rezervat nici o monografie cuprinzătoare (între timp, după 1991, au apărut mai multe – n.n.), nici înainte de războiul ultim, nici, cu atât mai puţin, în ultimele decenii. Nu s-au adeverit, astfel – din perspectivă istorică –, decât parţial cuvintele lui Mihail Kogălniceanu de mai târziu; „Dreptatea posterităţii începe astăzi pentru I. Brătianu – telegrafia el în ziua morţii acestuia, la 4 mai 1891. Istoria, nepărtinitoare, aceea care purcede din mintea şi inima unei naţiuni întregi, va păstra cu litere neşterse memoria aceluia care şi-a pus numele în capul tuturor actelor mari naţionale şi politice ale Renaşterii Române”.
        Sigur, generaţiilor postbelice numele lui Ion C. Brătianu nu le este, din păcate, familiar, cel mult asociindu-l cu existenţa Partidului Naţional-Liberal; or, el s-a identificat cu o epocă întreagă, făcând parte din pleiada de patrioţi vizionari şi ziditori ai României moderne – Vladimirescu, Bălcescu, Iancu, Cuza, Kogălniceanu, Carol, Ion Ghica, Rosetti, Maiorescu ş.a. – fără de care nu pot fi închipuite nici Unirea, nici Independenţa, nici punerea bazelor instituţiilor moderne fundamentale ale statului român; iată de ce este de datoria istoricilor, a mijloacelor de mass-media de a-l readuce în memoria neamului pe cel cu care istoria ultimelor decenii a fost, poate, cea mai ingrată...
        Ion C. Brătianu s-a născut într-o familie de boieri argeşeni, la 2 iunie 1821, la Piteşti: ca şi alţi tineri din generaţia sa, este trimis la Paris pentru desăvârşirea studiilor, aici stând din 1841 până în 1848. După izbucnirea Revoluţiei în Franţa, se întoarce la Bucureşti şi se va număra printre cei mai populari tribuni ai Revoluţiei Române. Revoluţia fiind învinsă, alături de alţi tineri conducători ia drumul exilului, fiind, însă, convins, că „Barbaria şi corupţia au învins pe soldaţii revoluţiunii, dar pe revoluţiune nu, şi precum noi suntem izgoniţi, printre baionetele lor se strecoară libertatea unui popor redeşteptat”. În exil, Ion C. Brătianu va desfăşura o susţinută activitate pentru recunoaşterea şi impunerea drepturilor Principatelor Române, ale întregului neam românesc; sugestiv pentru ideile sale politice este ciclul de articole inserat în revista „Republica Română” (apărută la Paris, apoi la Bruxelles), în 1851: „Voim o patrie liberă şi independentă, o patrie cu 10 milioane de Români, cari să aibe toţi aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii; o proprietate, de vor voi s-o muncească, cât pentru mijloace, nu voim altele decât acelea ce ne-a dat Dumnezeu ca să ne putem mântui ori de câte ori vom voi cu deplinătate şi care sunt mintea, inima şi braţele noastre”.
        Reîntors în ţară, în 1857, el va reintra în şirul luptătorilor pentru Unire, inclusiv în calitate de deputat în Divanul Ad-hoc al Munteniei, va susţine şi impune alegerea lui Cuza, pe care-l vedea ca întruchipând idealul secular al neamului: „Alexandru Ioan I, ridicându-se pe tronul României, ne trase din marginea prăpastiei şi trebuie să devie pentru noi toţi simbolul unirii nu numai a Principatelor, ci şi a oamenilor. Ocoliţi tronul lui Alexandru Ioan I, nu ca să-l săpaţi, ci ca să-l sprijiniţi – scria I.C. Brătianu în mai 1859; nu ca să-l amăgiţi, ci să-l luminaţi; nu ca să faceţi dintr-însul instrumentul unei clase pentru apăsarea celorlalte clase, ci ca să daţi inimă, curaj, de i-ar lipsi, ca să devie eroul, mântuitorul poporului român”.
        Cel care a jucat un rol hotărâtor în dubla alegere a lui Cuza va avea un rol la fel de hotărât şi în detronarea lui, determinată de un şir complex de cauze, în care se îmbinau tendinţele de autoritate ale Domnitorului, temerea de anarhia politică şi evoluţia situaţiei politice europene. Ion C. Brătianu este cel care propune, în martie 1866, lui Carol Anton de Hohenzollerrn ca fiul acestuia, locotenentul Carol, să devină domnitorul României, tot el este cel care-l va întâmpina pe acesta la sosirea în ţară, în mai 1866.
        Întemeietorul şi liderul indiscutabil al Partidului Naţional-Liberal, Ion C. Brătianu avea să fie, însă, timp de 12 ani, şeful celei mai lungi guvernări de partid din istoria modernă a ţării (1876-1888). Este perioada unor mari transformări economico-sociale, a obţinerii Independenţei (1877-1878) şi a Proclamării Regatului (1881).
        Rolul hotărâtor al prim-ministrului I.C. Brătianu – alături de ministrul de Externe M. Kogălniceanu şi şeful statului Carol I – în dobândirea şi recunoaşterea internaţională a Independenţei va rămâne în istoria naţională ca una din cele mai înălţătoare pagini. Prudenţa şi fermitatea actelor înfăptuite (exemplu: semnarea Convenţiei cu Rusia, cu garanţia respectării integrităţii teritoriale a ţării), tenacitatea şi curajul omului politic ce avea absolută încredere ăn virtuţile eroice ale poporului se constituie peste decenii, în pilde demne de înregistrat în cartea neamului. „Aţi întrebat cine ne garantează în contra Turciei în cazul când ea va fi victorioasă? Cine ne garantează în contra Engliterei, care a declarat că ne consideră ca parte integrantă a Imperiului Otoman? – spunea I.C. Brătianu în Parlament la 30 aprilie 1877. Ei bine, domnilor, această garanţie să o căutăm întâi în noi înşine şi fiţi încredinţaţi că nici Englitera, nici Turcia nu ne vor mai trata ca ţară turcească când noi vom arăta că bărbăţia românilor de astăzi nu este mai prejos decât a românilor de acum câteva secole, când erau şi dezuniţi şi mai puţini la număr decât astăzi şi ţineam piept lui Baiazid şi tuturor regilor Ungariei şi Republicii polone”. În mod demn apără interesele ţării – alături de Kogălniceanu – şi la Congresul de Pace de la Berlin, respingând cu indignare schimbul de teritorii vechi româneşti (Basarabia şi Dobrogea), arătând în Parlament că „n-am voit să ne face vânzători ai pământului străbunilor noştri, banii îi fac oamenii vrednici, dar pământul strămoşesc nu se poate face!”
        După o muncă istovitoare în fruntea guvernului, plină de rodnicii însă, cel căruia pentru fermitatea cu care a condus ţara şi partidul său i s-a spus în epocă „Vizirul”, se retrage în 1888, „având sufletul împăcat că a dat ţării, trecută prin grele încercări, chezăşia trăiniciei ei” (prof. I. Simionescu). În anii guvernării, se pun bazele Băncii Naţionale (1880), se trasează un amplu program de propăşire economică (completarea reţelei C.F.R., problema unui Pod peste Dunăre, a Portului Constanţa, docuri, antrepozite la Galaţi şi Brăila, răscumpărarea căilor ferate, denunţarea Convenţiei Vamale cu Austro-Ungaria – 1885 –, se iniţiază măsuri de încurajare a industriei naţionale ş.a.; de asemenea, se revizuieşte Constituţia, în 1884, în sensul democratizării unor prevederi şi a actualizării unor articole.
        La 4 mai 1891, cu puţin înainte de a împlini 70 de ani, Ion C. Brătianu încetează din viaţă – la proprietzatea sa de la Florica, unde este şi înmormântat.
        Avea să treacă în nefiinţă unul dintre cei mai de seamă oameni de Stat ai României, cel care – cum scria în epocă un viitor alt mare om politic, Take Ionescu – „a jucat un rol măreţ în acea mare epocă naţională a vechii generaţiuni care s-a închis în ziua în care ne-au dat independenţa şi regatul; oricare ar fi greşelile pe care ilustrul răposat le-a putut comite şi de care au răsunat destul luptele noastre politice, ca să fie nevoie să le mai amintim, istoria făcând dreapta balanţă, nu va putea să nu înscrie pe Ion Brătianu printre oamenii cei mai mari, printre învietorii renaşterii acestei ţări”.
        Bărbatul politic I.C. Brătianu a fost dublat de un om de mare caracter, de un tată de familie exemplar (fiul său cel mare, Ionel I.C. Brătianu va fi, şi el, conducătorul P.N.L., prim-ministru în repetate rânduri, artizan al făuririi României Mari; celălalt fiu, Vintilă I.C. Brătianu, va fi un foarte sârguincios şi capabil ministru de Finanţe; Constantin I.C. Brătianu va fi ultimul conducător al P.N.L., dispărut de pe arena politică în 1947), de un altruist, care şi-a folosit averea moştenită în slujba cauzelor naţionale.
        Pilduitoare rămân, peste decenii, cu o anumită rezonanţă astăzi, aceste cuvinte rostite într-un discurs ţinut la Iaşi în 1884: „Eu nu mă îngrijesc, domnilor, dacă voi avea concurenţă la putere, preocuparea mea este de a aduna, de a crea elemente puternice care să fie capabile a conduce România la orice împrejurări. Pentru ce mă acuză oare pe mine că sunt tiran, că sunt despot? Pentru că, din nenorocire, nu sunt multe individualităţi în ţară care să afirme, care să susţie cu tărie o idee, să urmeze fără clintire o cale. De ce v-aţi întrunit în jurul meu? Fiindcă aveţi lipsă de oameni şi sunteţi siliţi să vă uitaţi astăzi la mine. Aceasta dovedeşte o stare de slăbiciune a societăţii noastre. Prin urmare cred eu că fac tot posibilul ca la tot ce este capabil în România să-i dau ocazia de a se face cunoscut de ţară, nu fac oare prin aceasta un serviciu naţiunii?”
 
Despre Stoica Lascu

Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) - fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa) şi profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Autor de cărţi şi studii referitoare la istoria modernă şi contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanităţii Balcanice/românilor balcanici (aromânii&meglenoromânii) şi a spaţiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică şi social-culturală.
 
Citește și:

Anul Omagial Iorga 150: Nicolae Iorga - Independenţa „am plătit-o cu sânge, cu sângele celor câteva mii de dorobanţi cari au căzut în noroaiele Plevnei” 

Anul omagial Iorga 150 103 ani de la actul Unirii de la Chişinău a Basarabiei cu „mama sa” România
 

#citeșteDobrogea: În urmă cu 85 de ani, în prezenţa Suveranului şi a oficialităţilor – inaugurări de edificii şi lucrări publice la Constanţa