#DobrogeaDigitală Portretul lui Gala Galaction - „O lumină naivă i se răspândeşte peste faţa-ncrustată par’că în abanos eşit de soare“

În urmă cu 61 de ani se stingea din viață marele savant Gala Galaction. S-a născut pe 16 aprilie 1879 în comuna teleormăneană Dideşti, în familia unui ţăran de origine aromână. Și-a trasat cariera pe grațina dintre viața preoţească şi talentul literar deosebit.
 
A absolvit cursurile Facultăţii de Litere şi apoi Facultatea de Teologie, unde şi-a dat şi doctoratul în teologie. A urmat cariera preoţească fiind hirotonisit în ziua de 8 septembrie 1922, de către Mitropolitul Primat Miron Cristea, ceremonie la care a asistat şi ministrul de externe I.G. Duca.
 
A fost profesor titular la Catedra de Introducere şi Exceza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1926-1941), devenind mai târziu decanul acesteia. În anul 1947, după ce renunţă la postul de profesor universitar, părintele Galaction este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Academiei Române. În 1954 este numit membru al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor şi tot atunci este ales şi deputat în Marea Adunare Naţională. Ajunge membru onorific al Academiei Române în anul 1955.
 
„Părintele Grigorie“ a călătorit și scris reportaje, articole şi literatură, în două veri - 1922 şi 1924 - poposind şi la mare, la Mangalia, localitate maritimă părăginită şi necunoscută, pe care o vizitau doar istoricii şi arheologii, fiind anticul Callatis.
 
Gala Galaction a murit pe 8 martie 1961 în Bucureşti şi a fost înmormântat, aşa cum a cerut, la Mănăstirea Cernica.
 
O descriere remarcabilă a preotului Gala Galaction regăsim în lucrarea „50 figuri contimporane“. Cartea prezintă o colecție de portrete realizate de pictorul și graficianul Iosif Iser, pe marginea cărora adnotează Petre Locusteanu, jurnalist, dramaturg, umorist și fost actor la teatrul din Craiova. Redăm mai jos portretul acesuia la care se adaugă desenul din galeria foto:
 

 
„Dacă încerc să schiţez figura d-lui Galaction, este numai ca să-mi exprim nedumerirea adâncă, desăvârşită, ciudată ce-mi învăluie văzul şi gândirea ori decâte ori vreau să pătrund misterul complexului său sufletesc.

Fiinţa lui este' înşelătoare, ca marea. După cum fiecare val scânteiază altfel în lumina multicolorantă a zilei, tot aşa undele ce ne vin din spre largul depărtat al sufletului său, au luciri ce nu se aseamănă între ele, sunt mânate în acelaş timp spre orizonturi ce se vrăjmăşesc. Dar, caşi marea, el este sincer, neprecugetat şi neprevăzut, în înşelările lui.

Cu glasul cel mai dulce sau, mai bine zis, cel mai... îndulcit, rosteşte adevărurile ori impresiile cele mai tăioase. Vorba sa este ca o spadă ascuţită învelită în vată. El nu taie pe nimeni: e prea bun creştin ca să verse sânge. Cei cari strâng însă, cu putere de bărbat, spada vătuită ce li se oferă cu un încurajator sentimentalism,se taie singuri.

D-l Galaction, când vorbeşte, pare că este singur nedumerit de propria sa fiinţă: sprâncenile stufoase i se ridică uimite; nasul i se încreţeşte, par’că desgustat că trebue să mărturisească sentimente ce nu le are sau să ascundă gânduri ce nu pot fi spovedite; ochii îi scânteiază intermitent, ca două semnale ce se aprind şi se sting mereu în zarea unei linii ferate; cu mâinile îşi apasă pieptul ca un profet îndrăgostit.

D-l Iser a văzut în Galaction un sfânt ce visează. Eu văd un demon care se svârcoleşte. In realitate mi se pare însă că acest scriitor, cu scânteeri extraordinare şi cu originalităţi naive, întrupează în acelaş timp şi pe demon şi pe înger.

Când vorbeşte despre Dumnezeu, cu o convingere ce compromite pe un bărbat îmbrăcat civil, un zâmbet palid i se strecoară pe sub mustaţa răsucită cu galanterie, şi-atunci d-l Galaction pare un drac îngânând Crezul la o strană veche.

Când d-l Galaction vrea să fie diabolic şi teribil, o lumină naivă i se răspândeşte peste faţa sa mare, încrustată par’că în abanos eşit de soare, şi atunci d-l Galaction pare blând, candid, înduioşător, ca un copil de-abea născut, un prunc cu barbă şi mustăţi şi cu fire albe prea timpurii.

Dacă ar fi trăit în antichitate, d-l Galaction ar fi putut să fie sirenă. Vremurile moderne însă nu i-au oferit decât slujba de defensor eclesiastic. Dar cine poate să afirme, cu siguranţă, că sirenele erau altceva decât nişte defensori eclesiastici păgâni şi femenini ?“