#citeșteDobrogea Ultima reformă majoră administrativ-teritorială a României a avut loc în urmă cu 53 de ani

Pe 17 februarie 1968 era adoptată Legea privind organizarea administrativă a teritoriului R.S. România, în fapt ultima reformă majoră prin care s-a trecut de la împărțirea pe regiuni și raioane (având ca model împărțirea teritoriului Uniunii Sovietice) la reîmpărțirea pe județe (care fuseseră desființate de autoritățile comuniste în 1951, reforma din 1968 înființând însă județe mai mari și mai puțin numeroase).
Din anul 1968, teritoriul României este împărțit în 41 de județe, plus municipiul București care, deși este reședința județului Ilfov, este administrat separat ca municipiu cu statut de județ, care nu face parte din Ilfov, județul înconjurător.
 
Un demers ce viza o subordonare mai  eficientă a autorităţilor locale faţă de cele centrale
Apărut sub egida Institutului de geografie din cadrul Academiei Române, volumul „Organizarea administrativ-teritorială a României Evoluţie. Propuneri de optimizare”, avându-l ca autor pe conf. dr. Radu Săgeată, dedică un capitol aparte acestui moment.

„Instituirea arbitrară a unui model  de organizare administrativă împrumutat din exterior, fără a  se ţine seama  de  particularităţile  concrete  ale  spaţiului  românesc,  de  legăturile  tradiţionale  dintre  părţile  sale componente, ci doar de subordonarea cât mai  eficientă a acestora autorităţilor politice centrale a condus la repetate  „reajustări administrative”,  în  fapt  „peticiri”  pe  o  structură  hibridă,  neviabilă.  Aceasta  a  fost menţinută însă  artificial, ca  urmare a  sovietizării întregii  vieţi culturale,  economice  şi sociale a  ţării, în condiţiile  prezenţei  pe teritoriul  României  a  trupelor  Armatei  Roşii.  Evenimentele politice  ce  au  marcat fostul Bloc Comunist în deceniile VI-VII, concretizate în special prin tulburările sociale din Ungaria (1956) şi prin  schimbările  politice  din  Cehoslovacia de  la  începutul  anului  1968  ce  au  prefaţat  „Primăvara  de  la Praga”, corelate cu retragerea armatelor sovietice din România (1958), au contribuit la distanţarea politicii Bucureştiului faţă de Moscova şi la orientarea sa către valorile naţionale.           
În acest  context au fost create premisele unei noi organizări  administrativ-teritoriale a  ţării  care  a devenit  efectivă  prin  adoptarea,  la  17  februarie  1968  a  legii  privind  organizarea  administrativă  a teritoriului R.S. România. Aceasta reglementa  organizarea teritoriului  României  pe  baza  a  două  verigi: judeţul la nivelul superior, respectiv oraşul şi comuna la cel inferior.

Judeţele  (39,  faţă  de  cele  58  desfiinţate  în 1950) au  fost  constituite  pe  fundamentul  judeţelor interbelice, inspirate la rândul lor după modelul departamentelor franceze. Era astfel reintrodus sistemul departamental  de  administraţie  publică,  caracterizat  prin  două  paliere  administrative şi  printr-o  intensă fragmentare atât la nivelul superior (39 judeţe, faţă de 16 regiuni), cât şi la cel inferior (125 comune, faţă de 15 raioane). Scopul acestui demers viza o subordonare mai  eficientă a autorităţilor locale faţă de cele centrale, prin eliminarea verigilor intermediare care generau paralelisme de atribuţii şi competenţe.  
Dacă regiunile din 1950 se bazau pe criteriul omogenităţii potenţialului economic, judeţele create în 1968 se doreau a  fi  structuri funcţionale,  înglobând  în  teritoriul lor  unităţi de relief  diferite, cu  resurse  şi potenţial variat care generau o complementaritate economică (Argeş, Dâmboviţa, Buzău, Prahova, Vrancea, Gorj, Bihor, Timiş, Maramureş, Satu Mare etc.). Chiar şi judeţele cu un relief aparent uniform, cum sunt cele din câmpie, prin varietatea microformelor, prin asocierea luncilor şi a celor două bălţi ale Dunării induceau, cel puţin teoretic, o structură şi un potenţial diferenţiat de utilizare (Stahl, 1969).          
Ca  suprafaţă  acestea  nu  mai  variau  atât  de  mult  (raportul  dintre  extreme:  Timiş  şi  Covasna reducându-se  la  2,37  faţă  de  6,6  la  judeţele  interbelice), însă  în  privinţa  numărului  de  comune  aflate  în componenţa  lor  diferenţa  dintre extreme era  semnificativă: 33 comune  în  jud. Covasna  faţă de  125  în  Ilfov. Supradimensionarea judeţului Ilfov, gândită în funcţie de aria de polarizare a Capitalei s-a dovedit în final neviabilă, fiind înlăturată prin reorganizarea sa din 1981.         Centralitatea a  stat la  baza  raţiunii investirii  cu  funcţie administrativă  a  unor  oraşe  mici, puţin dezvoltate economic,  în care ulterior  s-a investit mult pentru a le  justifica rolul  de  centre coordonatoare  şi nuclee  polarizatoare  pentru  sistemele  de  aşezări  constituite  la  nivel  judeţean  (Vaslui,  Slobozia, Alexandria, Zalău, Miercurea Ciuc, Slatina ş.a.). Aceste măsuri au generat însă alte dezechilibre: pe lângă o dinamică  stagnantă,  adesea  chiar  regresivă  a  centrelor  urbane  care  nu  şi-au  mai  recăpătat  funcţia administrativă, s-au produs şi  unele disfuncţionalităţi la nivel macroteritorial (de exemplu, prin plasarea reşedinţei de judeţ la Vaslui, aria de polarizare a Bârladului s-a diminuat considerabil, aşezările din nordul judeţului Galaţi gravitând forţat către municipiul Galaţi, aflat la o distanţă mai mare).  La nivel  macroteritorial,  singura  modificare  a  organizării administrativ-teritoriale  a fost cea  care a afectat  judeţele  limitrofe  Capitalei,  reorganizându-se  două  dintre  cele mai  mari  judeţe  ale  ţării: Ilfov  şi Ialomiţa,  cu profil economic  predominant agricol şi cu o producţie orientată  în cea  mai mare parte către pieţele bucureştene. Rezultatul a fost  micşorarea  considerabilă a suprafeţei acestora  prin crearea a două noi judeţe (Călăraşi şi Giurgiu) şi transformarea judeţului Ilfov în Sectorul Agricol Ilfov, cu o suprafaţă mult  mai  redusă,  subordonat  administrativ  Municipiului  Bucureşti.  Zona  periurbană  a  Capitalei a  fost astfel  divizată  administrativ  într-o  zonă  apropiată,  omogenă  dar  cu  o  dispunere  asimetrică, corespunzătoare Sectorului Agricol Ilfov şi într-una mai depărtată dar puternic polarizată datorită gradului mare de ruralizare şi absenţei unor centre urbane puternice. Aceasta era  divizată între 4 judeţe: Ialomiţa, Călăraşi,  Giurgiu  şi  Dâmboviţa.  Structura  şi  configuraţia  Sectorului  Agricol  Ilfov  a  fost  ulterior modificată succesiv prin adăugarea unor comune de la judeţele vecine, ajungându-se în final la o structură administrativă de talia unui judeţ, fapt confirmat prin transformarea sa în judeţ (1997).
Implementarea  politicilor de dezvoltare regională este însă dificilă  datorită gradului mare de fragmentare administrativă ce determină o divizare a resurselor şi a fondurilor alocate pentru dezvoltare care, asociată cu lipsa unor economii locale bine dezvoltate, ar crea condiţiile unei utilizări ineficiente a resurselor. Este motivul pentru care, odată cu intrarea în vigoare a legii pentru dezvoltarea regională în România (Legea 151 / 1998) au fost puse bazele unei cooperări voluntare a judeţelor, concretizată în asocierea lor sub forma a 8 regiuni de dezvoltare.
Aceste regiuni constituie suportul teritorial de implementare a politicilor de dezvoltare regională fără a fi însă structuri administrativ-teritoriale cu personalitate juridică. Ele corespund nivelului statistic de tip NUTS II11 fiind formate prin asocierea a 4–7 judeţe, cu excepţia regiunii Bucureşti - Ilfov, care în pofida suprafeţei reduse are o mărime demografică comparabilă  cu celelalte  regiuni. Structura acestora se bazează pe complementaritatea funcţională a judeţelor şi nu pe omogenitatea lor, discrepanţele intraregionale fiind superioare celor interregionale. Configuraţia lor se suprapune doar în parte regiunilor istorice (Oltenia, Banat), limitele unor regiuni separând judeţe între care există  fluxuri  tradiţionale  (judeţele din sudul Moldovei sunt mai legate de restul  Moldovei decât de Dobrogea, după cum limitele ce separă Transilvania în două regiuni sau judeţele Brăila şi Buzău de restul Munteniei, corespund unor zone de maximă  concentrare a fluxurilor economice  şi demografice. Prin urmare, caracterul artificial al configuraţiei regiunilor  de  dezvoltare le limitează considerabil gradul de viabilitate ca potenţiale  structuri administrative, rolul acestora fiind doar de unităţi teritorial-statistice şi  de implementare a politicilor de dezvoltare regională.    
Relativa uniformitate a  mărimii şi a potenţialului demografic le conferă însă viabilitate pentru o bună raportare statistică, condiţie esenţială pentru alocarea de resurse la nivel local. La aceasta se adaugă faptul că în toate regiunile ţării există zone urbane cu industrie destructurată şi zone rurale subdezvoltate, ambele generatoare de şomaj şi sărăcie”.
 
Citește și:

Pădurile județului Constanța, în urmă cu aproape un veac (I)