#citeșteDobrogea Vizitele scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea în orașul Constanța. 163 de ani de la naștere

Duminică, 11 aprilie, se împlinesc 163 de ani de la nașterea scriitorului, oratorului și avocatului român Barbu Ștefănescu Delavrancea, devenit, la vârsta de 54 ani, membru al Academiei Române și primar de Bucureşti.
În municipiul Constanța, o strada din cartirul Tomis II îi poartă numele.
 
La 20 de ani, semna cu pseudonimele De La Vrancea sau Argus
Tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România, Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a născut în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, fiind mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și ”staroste al cărăușilor din barieră”. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împropietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...”. Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu”.
 
Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească”. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat”, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.
 
După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava”, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la ”Sf. Sava” și imaginea adolescentului vibrînd de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.
 
Adevărata „producție poetică a liceanului” (conform culturainiasi.ro) poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: ”Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu”.
 
Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început ”de la Vrancea”, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvîrși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.
 
Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămîne în literatură, însă, întîi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.
 
La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmînd să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.
 
La 29 aprilie 1918 scriitorul moare la Iași și este înmormântat la Cimitirul "Eternitatea".
 
Delavrancea și statuia lui Ovidius
O primă consemnare a vizitei lui Delavrancea în Constanța găsim în volumul „Răzbunarea barbarilor”, într-un articol semnat de profesorul Valentin Ciorbea.
Dosarul de presă legat de statuia lui Ovidius a fost deschis de ziarul „Românul” care decide să trimită la Constanţa un reporter, în urma relatărilor unui cititor revenit la Bucureşti de la mare. Acesta vizitează redacţia şi îşi mărturiseşte năduful ziariştilor privind decizia lui Remus Opreanu de a-l pune pe „cântătorul Ponticelor în aşa numită piaţetă a Independenţei, lângă… – oroare şi sacrilegiu – cafeneaua lui Said, în loc să-l aşeze pe malul mării, albit de spume, pe minunatul bulevard al Constanţei”. Decizia directorului ziarului este promptă: „vom trimite la Constanţa pe unul din redactorii Românului, vom strânge la faţa locului amănuntele necesare unui memoriu Pro Nasone”.[1] A fost desemnat Barbu Ştefănescu Delavrancea care realizează şase foiletoane semnate „Viator” în numerele 2, 3, 4, 10, 15 şi 16 septembrie 1886, sub titlul Şapte zile la Constanţa. Note constănţene. Memoriu Pro Nasone.[2]
După un drum parcurs în două zile cu trenul până la Giurgiu, vaporul spre Cernavodă şi din nou cu trenul, scriitorul soseşte la malul mării în seara zilei de 15 august 1886. Nu-i va trebui mult să constate că „toată lumea ovidionizează la Constanţa; sunt în aer discuţiunile pro şi contra lui Nasone. Vorbeşti de Ovidiu la baie, la hotel, pe bulevard, în bărbieriele turceşti, unde te duci să cumperi monede şi flori marine” (sic).[3] Ziarist cu fler, Delavrancea nu putea rata un interviu cu Mihail Kogălniceanu, aflat la casa sa din Constanţa, pe subiectul zilei. În foileton a reţinut: „d. Kogălniceanu zice cam aşa: - Da, ştiu, vor să inaugureze statuia lui Ovidiu în piaţa Independenţei. Ideea-i nenorocită, n-are raţiunea de a fi”. Marele om politic, iubitor al Constanţei şi Dobrogei, afirmă că poetul nu trebuie închis „în mica piaţetă a oraşului”, ci aşezat pe unul din cele două locuri virane ale bulevardului de pe malul mării. Se oferă chiar să vândă terenul său ieftin: „o perdea de arbori în spatele statuii, în faţă bulevardul şi marea. Care poziţiune e mai frumoasă în Constanţa? Nici una! Puneţi pe modernii mari oameni ai Dobrogei în piaţa Independenţei”.[4]
Prin amabilitatea prefectului, Delavrancea a văzut statuia poetului în portul Constanţa depusă în magazia nr. 7, alături de magazia nr. 6 plină cu saci de lână. Este impresionat de opera sculptorului italian şi scrie: „Expresivitatea figurii lui Ovidiu, frumoasa lucrare a artistului Ferrari, te face îndată să te gândeşti la asemenea triste şi jalnice comparaţiuni. Figura poetului, cu privirea plecată în jos, în admirabila poză meditativă, respiră tocmai durerea supusă, culmea nesiguraţiunei, s-ar crede că până şi fatalismul locuitorilor Dobrogei îi este vecin, cum îi este lâna oilor Dobrogei. Sărman Ovidiu! Mult o mai şedea el surghiunit în magazia nr. 7. Notaţi că acest al doilea surghiun ce pătimeşte poetul Sulmonei în vesela de astăzi Constanţa, e însutit mai dureros decât ce-l pătimit prima oară. Atunci avea cel puţin marea cu incomparabilele ei privelişti, avea cerul liber, avea prieteni şi prietene printre tomitanii şi tomitanele constănţene. Azi e închis, sechestrat, nenorocit, până când? Quonsque tandem!, o, domnule Opreanu”.[5] Barbu Ştefănescu Delavrancea îi cerea acestuia în numele vulturilor lui Romulus şi Remus care transmit că zeii şi zeiţele Olimpului „sunt de părere ca statuia să se inaugureze cât mai neîntârziat” (sic).[6]
 
Mai apoi despre o altă vizită a scriitorului Delavrancea scrie, pe 20 august 1917, gazeta „Donau-Armee-Zeitung - Anzeiger fur Braila (Monitorul pentru Brăila)”, care avea și o ediție în limba română.
Articolul la care facem referire se numește „Prima zi de război la Constanța - Sau prima mare beție rusească" și menționează că în acea primă zi de război (14/27 august1916), înainte să fie făcută publică intrarea oficială a României în conflagrație, la Constanța viața părea să își urmeze cursul obișnuit. Era o zi a sezonului estival și mare parte din lumea bună a Bucureștilor venise în orașul lui Ovidius, pentru a se bucura „de mare și de soare". Se afla aici chiar și Barbu Ștefănescu Delavrancea, membru al Guvernului Ion I.C Brătianu, dar care nu fusese convocat în zilele acelea pentru a fi prezent la ședința Consiliul de Miniștri.
 
Citește și:

#citeșteDobrogea: Constanța în timpul ocupației germano-bulgare (1916-1918) (VIII) - Presă germană în orașul lui Ovidiu – „Prima zi de război" și ziarul „Der Dobrudscha Bote"