#DobrogeaDigitală „Am participat din plin la prima zi din viaţa Republicii Române”

La 30 decembrie 1947, Regele Mihai I era forțat să-și semneze abdicarea și să dea un comunicat în care declara: „Consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentănd o piedică serioasă în calea dezvoltării României." Se pregătea sovietizarea rapidă a estului european și se proclama Republica Populară Română.

Din volumul „7 ani cât 70”, jurnalul în care Pericle Martinescu ne-a lăsat mărturii trăite și notate, în mare secret, ale anilor de instaurare în România a dezastrului comunisto-stalinist, cităm mai jos paginile în care autorul surprinde ziua proclamării Republicii, cu toată pleiada de atitudini și manifestări care au însoțit evenimentul.
 

„Abdicarea lui Mihai n-a produs decît regretul generaţiilor bătrîne şi al celor ce îşi mai legau încă de rege o vagă nădejde că prin el se vor putea întoarce evenimentele din cursul lor. Vagă şi zadarnică nădejde! Căci, chiar dacă evenimentele s-or mai întoarce - cine nu speră! -, aceasta nu se va întîmpla în nici un caz prin intervenţia monarhiei.
Personal, pot spune că am participat din plin la prima zi din viaţa Republicii Române.
Fără entuziasm prea mare, e adevărat, dar şi fără nepăsare. Am fost un spectator obiectiv, deşi, dacă aş pune vreun preţ pe prezenţa mea, aş spune că am fost ceva mai mult decît un spectator. Două zile am fost încontinuu la datorie, cum se zice: ultima zi a lui 1947 şi prima zi a lui 1948.
Am plecat de acasă, miercuri spre prînz, în ajunul Anului Nou. Am plecat pregătit pentru mai mult timp, deoarece ştiam că în noaptea de Revelion nu voi fi aici. La ora 12, eram la Minister, unde am depus jurămîntul colectiv pentru Republică. Secretarul general, Mihail Florescu, a rostit cîteva cuvinte, în care a arătat că prăbuşirea monarhiei înseamnă ultima piedică în calea dezvoltării României şi că monarhia a fost creată de moşierii reacţionari manisto-brătieneşti, pentru ca la adăpostul ei dumnealor să-şi poată face interesele, - apoi ministrul Livezeanu, după ce, cam repede şi cam încurcat, a spus că jurămîntul se depune în faţa poporului, deci rară să fie nevoie de vreo altă formalitate rituală, a luat el însuşi jurămîntul funcţionarilor «în faţa poporului».
După-masă am fost la Direcţia Presei, unde am stat pînă la 9 seara, lucrînd Ia difuzarea materialului zilei: Ordinul de zi nr. 1 al ministrului de Război către armată, o parte din solemnităţile care au avut loc la Cameră, mesajul către Ţară al lui Parhon, din partea Prezidiului R.P.R., şi al lui Groza, ca prim-ministru etc. La ora 9 m-am dus la Teatrul Naţional-Studio, unde se afla soţia mea, Luchi, şi unde trebuia să ne întîlnim în timpul spectacolului. Se juca Frenezie, cu Aura Buzescu, Lili Popovici şi Emil Botta, distribuţie excelentă, dar piesa mă tapa pe nervi, părîndu-mi-se extrem de inactuală ca temă. Deşi lui Luchi îi plăcea, totuşi n-am putut rămîne pînă la sfirşit, aşa că am plecat înainte de terminarea spectacolului.
De altfel, ne şi grăbeam, deoarece la 10 sau 10 şi jumătate cel mai tîrziu trebuia să fim în casa unde urma să petrecem Revelionul.
Pe o ploaie cumplită, aşteptînd diferite tramvaie, am ajuns după ora 11 pe o stradă pierdută prin întunericul din cartierul Şerban Vodă-Bd. Mărăşeşti, mirîndu-ne că am nimerit, aproape de miezul nopţii, într-o casă unde mergeam pentru prima dată, într-un cartier şi pe o stradă pe unde nu mai trecusem niciodată.
Atmosfera din acea casă mare, îndestulată, de avocat înstărit, era cam «melancolică». Abdicarea regelui impresionase lumea şi mulţi dintre invitaţi erau cam plouaţi. Aşa că nu s-ar putea spune că am petrecut. S-a vorbit multă politică, rară animozităţi, însă, ca în alte vremuri, s-a mîncat şi s-a băut. Restul - indispoziţie. La ora 12 s-a deschis radioul, unde în alţi ani se aştepta cu nerăbdare cuvîntul regelui şi unde acum lumea era curioasă să ştie cine vorbeşte. Au vorbit Parhon şi Groza, dar s-a auzit mizerabil, aproape nu s-a înţeles nimic, din cauza legăturii proaste ce s-a făcut pe firul de transmisiune de la radio. Am auzit că mesajele s-au pronunţat a doua oară în faţa microfonului, dar noi n-am mai ţinut aparatul deschis, fiindcă nu ne mai interesa. La ora 5 dim. am plecat- ultimii - de acolo, după ce am deliberat mult dacă să rămînem pînă la ora 8, cînd ies tramvaiele, sau să plecăm. În cele din urmă ne-am hotărît să ieşim şi să ne ducem acasă la prietenul nostru Titus, mai în centru, unde să stăm pînă la ora 8. Am străbătut pe jos oraşul, pe ninsoare. Era plăcut, deşi multă umezeală pe jos, iar aerul curat, după o noapte închisă în casă, ne-a făcut bine. Am mers cam un ceas pînă am ajuns, din Bd. Mărăşeşti, prin Piaţa Naţiunii, Sf. Gheorghe, Universitate, pînă dincolo de Romană. La Titus am stat două ore, apoi am plecat fiecare în altă parte, eu ducîndu-mă la minister, unde eram convocat pentru ora 9, Luchi ducîndu-se acasă. Ningea încă frumos şi era călduţ.
Aşadar, după o noapte nedormită, la ora 9 dim. eram la minister, unde nu ştiam încă pentru ce am fost convocaţi. Am stat acolo pînă la ora 11, cînd am aflat, în fine, scopul convocării: «mergem la manifestaţie!».

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

Manifestaţia s-a desfăşurat în faţa Palatului din Calea Victoriei, unde la ora 12, cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii (Parhon, Sadoveanu, Voitec, Gh. C. Stere şi I. Niculi) primeau felicitările guvernului şi ale autorităţilor, care veneau de la Tedeumul de la Patriarhie. În faţa Palatului erau încolonaţi manifestanţii: nu mulţi, dar numai membri de partid, strînşi pe la sectoare şi instituţii. Unii purtau pancarte: «Trăiască Republica Populară Română!». Alţii cîntau Internaţionala, cei mai mulţi, pe grupări de instituţii, improvizau cîte o lozincă şi o pronunţau în cor:
Ura, ura, să trăiască Republica românească! sau
Vom munci şi vom lupta S-apărăm Republica! Sau
Trăiască Republica Şi Gheorghiu-Dej cu ea! sau
Muncitori, ţărani, soldaţi, Republica s-apăraţi
Printre manifestanţii civili, erau şi grupuri de soldaţi care strigau:
Foaie verde pelinaş/ Să trăiască Bodnăraş!
Alţi manifestanţi, mai habotnici în ale politicii, variau tema Republicii, strigînd:
Ana, Luca, Teo, Dej Ana, Luca, Teo, Dej!
Toată lumea de acolo parcă uitase şi de ninsoare, şi de bălţile în care călca, şi de noaptea Revelionului, de unde, cei mai mulţi, veniseră direct aici. Deşi nu era entuziasm mare, deşi nu era lume multă, totuşi manifestaţia era interesantă şi tocmai de aceea am şi stat pînă la sfirşit. Era prima zi din viaţa Republicii Populare Române.
Membrii Prezidiului R.P.R au apărut la balconul Palatului, ceea ce a stîmit uralele manifestanţilor. Muzica militară adusă special în curtea Palatului a intonat Imnul Republicii, iar pe porţile Palatului se perindau soldaţi, oameni de ordine, muncitori cu buchete de flori care intrau să le ofere proaspetelor Excelenţe.
Palatul mi se părea mai imens şi mai lipsit de viaţă ca oricînd. Altădată, cînd se afla regele înăuntru şi mulţimea îl chema la balcon, parcă şi Palatul zîmbea. Acum era rece, pustiu, mort, sub ninsoarea care îl acoperea de la un capăt la altul. Niciodată Palatul acesta nu va mai fi el însuşi, atîta vreme cît i se va da o funcţiune oficială. Ar trebui transformat într-un muzeu (ca Luvru) sau într-un Parlament (ca vechiul Palat regal din Atena) - nu într-un palat prezidenţial.
Am participat la toate acestea ca spectator. Este prima manifestaţie la care participam. Nu o voi uita niciodată: era Anul Nou, prima zi a Republicii, prima zi a anului 1948.
Un singur lucru nu-mi place: titulatura Republicii-Republica Populară Română! De ce, neapărat «Populară»? Ştiu de ce: ca să fie în ritmul vremii: Republica Populară Bulgară, Republica Populară Federativă Iugoslavă etc. Aş fi mai încîntat dacă ar fi vorba de o simplă Republică Română, cum sînt Republica Franceză şi toate celelalte republici mai vechi din lume. Acest Populară sună atît de strident, de «bepedist» în titulatura noului stat român, după cum însăşi noţiunea de Republică Română pare ceva fictiv, imposibil de conceput, care va necesita mult timp pînă va fi asimilată de mentalitatea românului.”

 
 
 
#citeşte mai departe în volumul „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu
#„7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“.
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
  
Sursa foto: captură YouTube/Arhivă TVR
 
Citeşte şi:

#DobrogeaDigitală – „Visul Cavalerului”, de Pericle Martinescu : „Nu ne putem desprinde de trecut rîzînd”

#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Bombe și boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945)”, de Pericle Martinescu: „Votat Plebiscitul. 2 martie 1941