#DobrogeaDigitală Constantin Noica - „Cel mai mic lucru e o piatră pe care ţi-o legi de gât. Când o arunci, apoi, ea te trage după ea, şi…“

 

 

• Constantin Noica semnează o carte cu impact puternic asupra oricărui individ. Punând cap la cap descoperiri până în momentul scrierii sale, autorul reușește să demonstreze în mai multe rânduri ce înseamnă cultura ca moștenire.

 
Lucrarea „Mathesis sau Bucuriile simple“ este semnată de reputatul filozof, publicist și poet Constantin Noica. Este prima carte scrisă de acesta, pe când avea doar 25 ani. Volumul a fost recompensat cu „Premiul pentru scriitori români needitați“. A apărut în anul 1934 la editura Fundaţia Pentru Literatură și Artă Regele Carol II.
 


În cele 80 de pagini Constantin Noica tratează problemele generale ale omenirii, creionate inedit pe granița dintre literatură și filozofie. Autorul structurează cartea în nouă capitole după cum urmează:
 
I.Despre culturile de tip geometric
II. Despre bucuriile simple
III. Despre istorie
IV. Despre imposibilitatea de a face orice
V. Despre Dumnezeu
VI. Despre omul care nu este
VII. Despre singurătate
VIII. Despre problema totului şi a părţilor
IX. Despre păcat
 
Primul capitol dezvoltă ideea culturii de tip geometric. După cum îi spune și titlul, autorul demonstrează de ce cultura este matematică și nu istorie. Am selectat cu atenție câteva paragrafe din primul capitol astfel încât să subliniem ideea principală.
 
Mai multe informații puteți citi în volumul „Mathesis sau Bucuriile simple“ din biblioteca Digitală ZIUA de Constanța.

 
VI. Despre omul care nu este
 
„Câteodată nu numai Dumnezeu dar toate lucrurile îmi par ca şi cum ar fi. La ce bun mai mult? Dacă pot să trăesc bine între fantome alerte, de ce să mă îngrop între realităţi de plumb?

[…]

Nu am nevoie, nu am ce face cu lumea care este. Mă apasă, mă înnăbuşe, mă acoperă. E o lume fără scăpare. Nu se poate trăi decât cu lumea care ar putea fi. Şi atunci trăeşti, ca şi cum lumea aceasta ar fi cu adevărat, ca şi cum ai iubi-o şi ai fi iubit de ea, ca şi cum s'ar întâmpla ceva în ea.

Ne jucăm. Nu trebue să se întâmple nimic cu adevărat. Să ne jucăm numai. Cine nu ştie să se joace, acela nu-şi trăeşte omenia.
Intr’un anumit sens nu vreau să spun decât că vieaţa nu trebue efectuată până la capăt. O putem trăi în virtualitate; de ce s'o actualizăm? Ea se poate începe, numai; de ce s’o şi sfârşim? Eucrurile care se sfârşesc, te sfârşesc şi pe tine. Dacă te predai lor, — când au încetat ele de a mai fi, încetezi şi tu de a mai fi.

[…]

Toate lucrurile întâmplate, actualizate, sunt apăsările vieţii tale. Vieaţa trebue să nu se întâmple, ca să ai câteva libertăţi în ea. Când faci ceva, te laşi făcut odată cu acţiunea ta. Cel mai mic lucru e o piatră pe care ţi-o legi de gât. Când o arunci, apoi, ea te trage după ea, şi aşa te risipesc pietrele astea toate pe drumurile astea toate.

[…]
 
Am impresia că oamenii nu sunt decât ceea ce spun sau fac. Suntem scoşi din noi şi proiectaţi altundeva, cu fiecare gest pe care-l întreprindem. E un salt, sunt mii de salturi care ne constitue aşa cum suntem. Sărim odată cu fiecare gest. (Cartea asta e şi ea un salt, ştiu: un salt în necunoscutul lucid).

De aceea nu suntem, în lume, decât ceea ce se întâmplă să fim. Un prieten, o dragoste, cărţile, luna de ieri noapte, astea toate ne construesc. Noi ne facem din propria noastră risipire. Fiecare om este dezordinea sa.

Cum să ne păstrăm? Asta ar trebui ştiut.

Mă gândesc câteodată la soluţia pe care ne-o oferă ataşarea de marile probleme. Prezenţa lor nu te consumă niciodată. Sunt atât de vaste, încât te uiţi pe tine, în ele.

Febra ta dureroasă de până atunci, sau febra ta plăcută, dureroasă încă, cedează. Marile probleme se discută cu patimile înnăbuşite.
Nimic nu te angajează în ele. Moartea vecinului tău te doare. Moartea cosmică are ceva grandios, în faţa căruia fiinţa ta încetează de a mai avea orice veleitate. Iată, atunci, că pot să mă păstrez. Iată un mijloc de a ne cantona în virtualitate. Cine nu vrea să se risipească, cine nu vrea să se lase aruncat în toate părţile, de toate vânturile, - să se ascundă sub marile probleme.

E locul să transcriu aci această observaţie ridicolă: Dacă suflă vântul mai cu putere, te mişcă din loc. Dar mişcarea grandioasă a pământului te lasă în pace. Nimeni n'a căzut jos din cauza rotaţiei pământului - a constatat odată un om neserios.

Şi, în genere: orice act sfârşeşte, non-actul nu sfârşeşte niciodată. Cine nu ştie adevărurile astea, nu trebue să trăiască printre oameni.

Dar stilul cel nou de vieaţă - pe care îl gândesc paginile acestea - nu-l realizezi interzicându-ţi cu desăvârşire actul, ne făcând nimic, adică. Nu spun imediat să stăm întru totul, deşi susţin că nu trebue să activăm deosebit.

Intre a sta şi a activa există un termen mediu: a trăi lucrurile ca şi cum le-ai practica.

Ar trebui încercată reabilitarea lui « ca şi cum ». In « ca şi cum », la fel ca în actul gratuit — care e tot un fel de ca şi cum - activezi dar nu te cheltuieşti. Toate mişcările se fac, dar înăuntrul tău stai pe loc. Trebue să fii întotdeauna disponibil pentru comentariul unor acte pe care totuşi nu le-ai făcut. Căci fericirea nu poate fi decât comentată. Cine încearcă actualizarea ei, acela şi-o fură singur.
Cea mai mare înţelepciune nu stă în act, ci în comentariul actului. Paradisul nu este pierdut, cum spun poeţii şi oamenii bisericii, şi nici nu poate fi găsit vreodată. Problema fericirii, de aci sau de dincolo, este poate o problemă prost pusă. Nu se poate decât vorbi despre ea ca şi cum ar fi fost, sau ca şi cum va fi, sau ca şi cum este.

Ce infimă şi ce elementară ar fi fericirea dragostei, de pildă, dacă am fi lipsiţi de toate comentariile asupra ei.

Ceea ce ne-o face frumoasă nu sunt actele, actele acelea simple, directe, ale firii. Sunt toate căile noastre indirecte, toate romanele, toate perifrazele noastre, întreg sistemul acesta specific omenesc de a se lipsi de concret, de a vorbi despre ceva, fără ceva. Vieaţa n'ar trebui trăită decât alături de ea însăşi.

De altmintrelea o astfel de vieaţă este aproape cu neputinţă: i-ar trebui prea mult umor cuiva ca s’o trăiască.
«Să vorbeşti despre ceva, fără ceva». Hotărît, e vorba despre biografia unui om care nu este!“

   

 
 Sursa foto: „Mathesis sau Bucuriile simple“
 
Dacă, în urmă cu 123 de ani, pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, printr-o onorantă coincidență, pe 23 noiembrie 2017, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“.
 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.
 
 
Citește și:
 
#DobrogeaDigitală: „Mathesis sau Bucuriile simple“, de Constantin Noica - Despre Dumnezeu

 
#DobrogeaDigitală: „Mathesis sau Bucuriile simple“, de Constantin Noica - Despre imposibilitatea de a face orice
 
 
#DobrogeaDigitală: „Mathesis sau Bucuriile simple“, de Constantin Noica - „Drama omului contemporan ni se pare că nu e alta decât aceasta... nu ştie să uite“
 
 
#CiteșteDobrogea: Despre lucrurile simple, în „Mathesis sau Bucuriile simple“, de Constantin Noica