Lucrarea „50 de figuri contimporane“ prezintă o colecție de portrete realizate de pictorul și graficianul Iosif Iser, pe marginea cărora adnotează Petre Locusteanu, jurnalist, dramaturg, umorist și fost actor la teatrul din Craiova.
Volumul, publicat în 1913, schițează chipul fizic și moral al celor mai impregnante figuri de la început de secol XX. Îi regăsim descriși, atât din condei cât și din pensulă, pe Regele Carol I, Carmen Sylva, Al. Davila, Galaction, Ovid Densușianu, Nottara, Coșbuc, I. G. Duca, Vlahuță, Take Ionescu, Macedonsky, Delavrancea, Victor Eftimiu, Sadoveanu, Minulescu sau Caragiale, și mulți alții.
Așa cum era și firesc, cartea începe cu portretul Regelui Carol I descris astfel „cu ochii săi autoritari, majestoşi, liniştiţ […] părul nins, despărţit în două, cu cochetărie de strămoş care vrea să placă posterităţii…“. Urmează
descrierea Reginei Elisabeta a României, „mama răniţilor şi totdeodată cea mai rănită mamă...“.
Seria de portrete continua cu
Ion I. C. Brătianu ( n. 1864 - d. 1927), cel care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă.
Alexandru Vlahuță este următoarea personalitate portretizată de autorii. Poet, prozator și profesor, reputatul Alexandru Vlahuță a excelat în literatura română, publicând zeci de opere, printre care una dintre cele mai cunoscute este „România Pitorească“, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară”.
Textul de factură profundă, impresionează prin cumulul de detalii, reușind să creeze o imagine clară a personalității descrise. Redăm mai jos rândurile scrise despre Alexandru Vlahuță la care se adaugă pictura pe care o găsiți în galeria foto.
„Dacă aş fi un om străin de literatură şi aş întâlni undeva, departe, ochii iscoditori ai d-lui Vlahuţă, ochii aceia cari alunecă pe sub pleoape cu atâtă cuminte prevedere şi cari stau parcă ascunşi, la umbra genelor, ca să pândească gândul cel adevărat, aş crede că am în faţa mea un mare detectiv sau un judecător de instrucţie în căutarea unui criminal.
În adevăr, când stai de vorbă cu acest mare poet, ai o senzaţie ciudată de tot: privirile sale pătrunzătoare, cercetătoare, ţi se prind, parcă, de suflet ca două căngi; dungile bănuitoare ce-i brăzdează faţa te intimidează, te turbură; vorba lui gravă, măsurată, în care mereu par’că tremură o lacrimă, te nelinişteşte... şi’ncepi să te simţi vinovat ca’n faţa unui justiţiar.
Sunt oameni înaintea cărora nu’ndrăzneşti să râzi. In faţa d-lui Vlahuţă eu n’aş putea să mint. Ochii săi sunt atât de stranii, încât îmi fac impresia că ar fi în stare, cu o clipire, să-mi citească întipărirea adevărată de pe retină şi să desbrace gândurile de haina înşelătoare a vorbei.
Odată m’am dus la d-sa să-i spun, în interesul unei anumite cauze, un neadevăr inofensiv. A fost peste putinţă. Mi s’a părut că privirea ce mi-a strecurat în suflet când m’a întâmpinat a aflat gândul cel ascuns. Şi am renunţat. Lucru curios însă: Atât de bănuitor m’a privit în tot timpul acelei convorbiri, în cât mereu am avut impresia că nu spun decât minciuni.
Multă falşitate şi mişelie trebue să fi întâlnit în viaţă sufletul acesta răbdător şi bun, dacă ochii amantului pasionat de odinioară au trebuit să se schimbe azi în instrumente de cuminte detectiv!“