Istoria Dobrogei - Populație - Popoare Macedonenii

• Războiul Peloponesiac (431-404 î. H.), desfășurat între alianțele polis-urilor conduse de Atena și Sparta și încheiat cu victoria Spartei, a condus și la decăderea puterii politico-militare a orașelor grecești în secolul IV î. H.. De această situație a profitat regatul barbar al Macedoniei, poziționat în centrul Peninsulei Balcanice și la nord de lumea greacă. Regele Filip II (359-336 î. H.) și-a impus definitiv hegemonia asupra orașelor grecești prin victoria de la Cheroneea (338 î. H.), urmărind simultan o politică de expansiune teritorială spre nordul și estul Peninsulei Balcanice, adică spre Dunăre și Marea Neagră.

Ca urmare, Filip II a intrat în conflict cu sciţii de la nord de Dunăre, conduși de Ateas, care a fost înfrânt și ucis în anul 339 î. H.. În acest context, macedonenii și-au impus supremația asupra regatului tracilor odrisi şi a oraşelor greceşti de pe litoralul vest-pontic.

Pseudo-Calistene  (sec. II) descrise victoria ușoară obținută de Alexandru, în timpul domniei tatălui său, împotriva renumiților arcași călări sciți de la nord de Dunăre și relația tributară impusă acestora:



„I, 23. Alexandru a pornit cu treizeci de mii de osteni tineri şi s-a dus să se războiască cu sciţii. Oastea sciţilor era nenumărată, însă norocul lui Alexandru nu putea fi înfrânt. Luând cu sine câţiva oșteni şi urcându-se pe o înălţime, el a privit spre mulţimea duşmanilor, ca să caute un loc potrivit pentru ai săi dar neştiut de sciţi. Apoi s-a întors şi a luat cu sine toată oastea, iar în timpul nopţii a aşezat-o din loc în loc în jurul şanţului care-i înconjura pe sciţi. Într-un loc unde cu greu se putea ajunge, a pus oameni la pândă şi a rânduit acolo, în ascunzătoare, două mii de bărbaţi aleşi. Tuturor celor din jurul şanţului le-a poruncit să aprindă focuri, pe grupuri de câte douăzeci şi opt [de oșteni] sau mai mulţi. După ce făcură astfel, sciţii priviră în toate părţile şi văzură că în locul unde Alexandru pusese pândari nu erau focuri de care să se teamă (autorul a vrut să spună că pentru duşmani locul nu inspiră teamă, deoarece acolo nu erau aprinse focuri – notă editor). Văzând mulţimea macedonenilor, se înspăimântară şi hotărâră să fugă de acolo în timpul nopţii, ca să scape cu viaţă. Părăsiră toate lucrurile şi începură să fugă. Alexandru băgă de seamă şi îi urmări în mare linişte, cu toate oștile sale.

Când ajunseră sciţii în locul în care erau ascunşi macedonenii, Alexandru sună din corn la spatele lor, iar oștenii săi scoaseră strigăte de luptă. Sciţii începură să se îmbrâncească unii pe alţii. Cei care stăteau la pândă le ieşiră înainte şi îi loviră de sus. Sciţii nu puteau să se aştepte la altceva decât la moarte. Ei cereau iertare, căci puteau fi măcelăriţi toţi, fără nici o primejdie pentru macedoneni. Alexandru se întoarse spre ei şi porunci să înceteze îndată luptă. El spuse să fie luaţi cu toţii şi să fie aduşi în tabără, spre a chibzui în privinţa lor. Când ajunseră în locul unde poruncise el, Alexandru dădu poruncă să vină la dânsul conducătorii acelora. Tremurând, aceştia i se înfăţişară. Alexandru le vorbi astfel: macedonenilor şi că n-aţi fost în stare să vă împotriviţi. Sunteţi voi sclavii mei sau nu?>. Ei răspunseră îngroziţi: sclavii tăi, stăpâne şi îţi vom sluji întotdeauna aşa cum doreşti>. Apoi căzură cu feţele la pământ şi i se închinară. Fiindu-i milă de dânşii, Alexandru porunci să li se scoată cătuşele şi să meargă cu dânsul până în cetatea Filipopoli [Plovdiv/Bulgaria], ca să le arate cum îşi sărbătoreşte izbânda. Apoi, le îngădui să se întoarcă la casele lor şi le porunci să plătească macedonenilor un tribut anual. (...)



26. Numărând pe toţi cei de faţă şi pe cei pe care-i avea de la tatăl său, Filip, a găsit şaptezeci şi şapte de mii, iar arcaşii erau şase mii cinci sute. A trimis un sol la sciţi, ca sciţii să meargă cu dânsul ca tovarăşi de arme şi ca să-i fie aliaţi, dacă vor. Sciţii i-au trimis şaptezeci de mii de călăreţi arcaşi, toţi tineri. După ce a supus Tesalonicul, a pornit împotriva sciţilor, care locuiau mai spre interior. După trei zile veniră soli din Sciţia, care făgăduiră că vor fi pentru el ca nişte robi şi îl rugară să nu meargă împotriva lor. Alexandru le-a răspuns: polis-ul Sparta]. Ajutorul vostru să-mi vină în şaizeci de zile. Dacă ajutoarele aşteptate nu vor sosi în ziua statornicită, voi porni cu oaste împotriva voastră şi nu mă voi abate din drumul meu>. Sciţii se înţeleseră să îndeplinească cele poruncite, întocmai ca nişte sclavi. Iar el îi trimise la casele lor, arătându-se binevoitor faţă de ei.”
 
Autoritatea noilor cuceritori s-a consolidat în timpul domniei fiului și succesorului lui Filip II, Alexandru III cel Mare (336-323 î. H.), prin campania acestuia din anii 336/335 î. H. contra tribalilor de la Dunăre și a geților de la nord de Dunăre. În acest sens, romanul Rufus  (sec. I),  în „Istoria lui Alexandru cel Mare Macedoneanul”, cita un discurs imaginar al marelui cuceritor: „IX, 6, 20. Tracia și pe iliri, stăpânesc peste tribali și mezi>”

În Dobrogea, monedele scitice, greceşti şi macedonene au circulat în paralel, fiind descoperiți stateri de aur de la Filip II, Alexandru şi Lisimach (comandant și succesor al lui Alexandru în Tracia, 323-281 î. H.). În epoca elenistică (postalexandrină), coloniile greceşti din Dobrogea au imitat emisiunile monetare macedonene şi tracice.
 
Teritoriul cucerit în estul Peninsulei Balcanice a fost subordonat unui „guvernator al Traciei”. În anul 326 î. H., guvernatorul Zopyrion traversează Dunărea pentru a lupta cu sciţii, fiind însă înfrânt şi ucis în pustiul getica, istoricul Adrian Rădulescu (1932-2000) înțelegând prin sciți pe geţi.

Romanul Trogus Pompeius se referă la expediția catastrofală împotriva sciților condusă de comandantul macedonean Zopyrion: „XII, 2, 16. În timp ce acestea aveau loc în Italia, Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit rușinos să stea degeaba și să nu facă nimic; de aceea adună treizeci de mii de soldați și porni cu război împotriva sciților. 17. A fost însă omorât cu întreaga lui armată, ispășind astfel vina de a fi pornit necugetat război împotriva unui  neam care  nu-i făcuse nici un rău.”

Editorul Gh. Ștefan notează că misiunea lui Zopyrion în regiunea danubiano-pontică și „eventualele” planuri ale lui Alexandru cel Mare de a transforma Marea Neagră într-un lac macedonean fuseseră discutate în studiul Contribuții la istoria veche a României (1958) al colegului său Dionisie Pippidi.

Romanul Rufus menționează și el înfrângerea gravă a lui Zopyrion de către geți și consecințele nefaste asupra stăpânirii macedonene în Tracia: „X, I, 43. Cam în acelaşi timp a primit o scrisoare de la Coenus, cu privire la cele petrecute în Europa şi în Asia, în vreme ce [Alexandru – notă G. Ș.] supusese India. În timpul unei expediţii împotriva geţilor,  Zopyrion, guvernatorul Traciei, fusese zdrobit cu toată oastea din pricina unor furtuni mari şi puternice, iscate pe neaşteptate. Când a aflat de aceste nenorociri, Seuthes i-a aţâţat la răscoală pe odrisi, concetăţenii săi. Tracia era aproape pierdută...”
Specialistul Gh. Ștefan notează că Seutes fusese menționat de grecul Diodor  (sec. I î. H.), care, în „Biblioteca istorică” (XVIII, 14, 2), prezinta conflictul regelui tribului trac al odrisilor cu Lisimah, comandant și succesor al lui Alexandru în Tracia.
 
Oraşele greceşti pontice, conduse de Callatis / Mangalia și susținute de geţi şi sciţi, s-au răsculat de două ori, în 313 î. H. și 310-306 î. H., împotriva lui Lisimah, comandant și succesor al lui Alexandru cel Mare în Thracia. După înfrângerea revoltelor, Lisimch a inițiat în anii 300 î. H. și 292 î. H. două expediții de pedepsire a geților conduși de Dromichaites, care a a ieșit învingător de fiecare dată, Lisimah și fiul său Agatocle fiind luați prizonieri. Politician abil, Dromichaites i-a eliberat în schimbul teritoriilor cucerite de Lisimah la nord de Dunăre și a căsătoriei cu fiica diadohului (succesor al lui Alexandru cel Mare). Dar garnizoanele lui Lisimah au continuat să controleze orașele de pe litoralul pontic până în anul 280 î. H., când, în contextul morții regelui, a avut loc invazia unor triburi celtice central-europene în Balcani, care au instaurat aici un regat efemer în secolul III î. H.


Bibliografie

Adrian Rădulescu & Ion Bituleanu, Istoria Dobrogei, ed. II, 1998 (Sciții și macedonenii în Dobrogea. Epoca elenistică)
Vasile Pârvan, Getica, 1927.
GHEORGHE ȘTEFAN (redactor responsabil) /INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE AL ACADEMIEI RPR, Izvoare privind istoria României, vol. I, Ed. Academiei R. P. R., București, 1964.
Hadrian Daicoviciu, Dacii, București, 1965.
Constantin Preda, Histria, III, Descoperiri monetare 1914-1970.
 

Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 


Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei: Instituții – Moneda