Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Adrian Rădulescu (galerie foto)

Rezumând viaţa unui om, putem spune că prof. univ. dr. Adrian Rădulescu a reprezentat un punct major de reper în evoluţia ştiinţei istorice româneşti şi în crearea tradiţiei universitare constănţene. Ctitor de instituţie şi formator de destine umane şi profesionale, prof. univ. dr. Adrian Rădulescu (n. 1932 - d. 2000) a deţinut importante funcţii administrative, drept recunoaştere a meritelor sale profesionale incontestabile: director al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa (1969-1990), rector al Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1990-1991), primar al municipiului Constanţa (1989-1990), prefect al judeţului Constanţa (mai 1990 - noiembrie 1991). La 5 mai 2000, a încetat din viaţă după o îndelungată suferinţă. Anul acesta ar fi împlinit 85 de ani. Medalionul de faţă este un modest omagiu adus acestei personalităţi a Dobrogei care a ctitorit în cultura locului.
 
Am scris cu mai multe prilejuri despre istoricul căutător timp de o jumătate de secol în tainele pământului Scythiei Minor, despre universitarul care a sădit în sufletele tinere dragostea pentru istorie, primul rector al primei universităţi dobrogene, despre omul politic angajat să schimbe rânduielile sociale. Adrian Rădulescu. O autoritate a Cetăţii, un glas tunător şi ferm, cu o bogată activitate managerială în muzeologia românească, cercetătorul, publicistul şi autorul unor unice monografii despre Dobrogea.
 
Partener şi coleg al instituţiei muzeale, istoricul Mihai Irimia spunea despre Adrian Rădulescu că „s-a identificat de la început cu arheologia şi istoria Dobrogei, pe care le-a promovat cu osârdie neegalată de nimeni, de la Gr. Tocilescu, V. Pârvan, Radu Vulpe, Emil Condurachi, Dionisie M. Pippidi încoace“.
 
De altfel, chipul tânăr al istoricului semăna până la confundare cu fotografia lui Vasile Pârvan, mentorul său, atârnată la uşa cabinetului, ca o continuare firească a muncii maestrului lăsată moştenire ucenicului său.
 
„Adrian Rădulescu a reprezentat faţeta riguroasă a cercetării şi clasificării actului de descoperire arheologică“, scria Corneliu Leu. „Act prin care s-a ordonat şi s-a structurat Muzeul Naţional din Constanţa atât în dimensiunile sale expoziţionale, cât şi în cele ale unei mari instituţii de cercetare şi dezbatere. Un intelectual creator, plin de intuiţie şi de cultură istorică, datorită cărora dădea valoare de certificat deducţiilor din cărţile care-i formează opera. Un istoric modern, superb cunoscător al devenirilor, evoluţiilor, vicisitudinilor şi destinelor acestei părţi de lume - cu alte cuvinte: al vieţii cetăţenilor ei din toate timpurile.“                                                         
 
S-a născut la 16 august 1932 în comuna Dorobanţu, judeţul Călăraşi. Fiu al preotului Vasile Rădulescu, a învăţat să iubească şi să respecte valorile creştine, cultura şi pământul românesc, sentimente care i-au modelat gândirea şi atitudinea de-a lungul vieţii.
 
Legăturile lui Adrian Rădulescu cu satul natal, cu oamenii lui au fost pilduitoare pentru mulţi; îşi repeta cu mândrie obârşia, cunoştea după nume toţi consătenii, ajutându-i cât şi cum putea, mărturiseşte fiica sa, conf. univ. dr. Anca Constantin, care, împreună cu soţia istoricului, îi păstrează vie memoria.
 
Tânărul Adrian Rădulescu a avut şansa ca, la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, să beneficieze de îndrumarea unei adevărate „generaţii de aur“ a arheologiei - D. M. Pippidi, loan Nestor, Em. Condurachi, Gh. Ștefan, D. Tudor, D. Berciu, cu ajutorul cărora s-a specializat in istorie veche şi epigrafie. Ca student, a fost prezent pe mai multe şantiere arheologice, cu precădere la Dinogetia.
 
În anul 1972 a obţinut titlul de doctor în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, cu teza „Dezvoltarea meşteşugurilor în Dobrogea romană. Ceramica“, sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu.
 
A fost împătimit de muncă şi angajatul unei singure instituţii: Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie. Din anul 1956 a fost, pe rând, muzeograf, şef de secţie (1965), director adjunct (1968) şi director (1969 - ianuarie 1990 şi, apoi, din octombrie 1992 până la sfârşitul vieţii).
 
Preocupat de problemele atât de complexe ale arheologiei şi muzeografiei dobrogene, a străbătut ţinutul de la un capăt la altul, verificând starea monumentelor arheologice cunoscute de mai multă vreme; înregistrează alte obiective noi, sprijină cu generozitate cercetările întreprinse de colectivele de arheologi (indiferent de instituţiile cărora le aparţineau ori de perioada investigată) pe diferite şantiere şi impulsionează, cu o energie impresionantă, atât cercetările de teren, cât şi activitatea de valorificare ştiinţifică şi muzeistică. Cu talent, entuziasm şi stăruinţă, a reuşit să imprime în conştiinţa tuturor celor ce făceau cunoştinţă cu Dobrogea respectul pentru arheologia şi istoria ei.
 
Ca arheolog, a participat la săpături şi a condus şantiere de interes naţional, având şansa şi flerul să scoată la lumină: zidul de incintă al Tomisului, 1958, Edificiul Roman cu Mozaic, termele de la Tomis („Lentiarion“), complexurile de monumente romano-bizantine din sectorul de vest tomitan, Parcul Catedralei, 1971-1974, diferite alte şantiere de salvare din peninsula Constanţei sau din teritoriul rural aferent oraşelor Tomis şi chiar Callatis, cercetările din complexul rupestru de la Basarabi, 1957, necropola feudală-timpurie de la Castelu, 1958, zona atelierelor meşteşugăreşti de la Teliţa, jud. Tulcea etc.
 
În anul 1974 a iniţiat cercetările arheologice sistematice de la Albeşti, şantier pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii. Cetatea greco-indigenă Albeşti, din teritoriul callatian, obiectiv de referinţă pentru înţelegerea evoluţiei raporturilor dintre teritoriile rurale şi cetăţile vest-pontice în perioada greco-elenistică, este singurul sit de acest tip cercetat sistematic în Dobrogea.
 
Tezaurul de statui de la Tomis a fost scos la lumina zilei în 1962. La 6 m adâncime sub pământ a fost descoperit celebrul grup de 24 de statui romane care au dus faima muzeului constănţean în ţară şi peste hotare: Fortuna cu Pontos, Șarpele Glycon, Aedicula cu Nemesis etc.
 
A avut o importantă contribuţie la individualizarea cursului istoric al Dobrogei, prin publicarea monografiei „Istoria Dobrogei“ (în colaborare cu I. Bitoleanu), volum apărut în două ediţii, un adevărat manual pentru toate vârstele. Prin contribuţiile sale la editarea primelor două tomuri ale seriei „Istoria Românilor“, publicate sub egida Academiei Române, s-a reuşit integrarea istoriei dobrogene în cea a României, aspect de maximă importanţă pentru cunoaşterea integratoare a provinciei la ţară.
 
Zeci de cărţi, sute de articole, organizarea mai multor manifestări ştiinţifice internaţionale poartă semnătura istoricului. Adrian Rădulescu s-a dedicat organizării şi întemeierii de noi muzee, dar şi susţinerii lucrărilor de restaurare şi conservare a monumentelor istorice. S-a ocupat de organizarea noilor obiective muzeistice, între care Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa, reamenajat în actuala clădire la 25 decembrie 1977.
 
Între anii 1974 şi 1977 a coordonat lucrările de restaurare a Monumentului de la Adamclisi, prin impunerea variantei autoportante, care a permis reconstituirea acestuia în forma iniţială; în paralel, s-a preocupat direct şi de amenajarea muzeului din localitate, menit să pună în valoare atât piesele originale ale monumentului, cât şi cele mai reprezentative descoperiri din Cetatea Tropaeum Traiani, într-o modalitate care situează obiectivul în cauză printre cele mai apreciate muzee din ţară.
 
Prin eforturi care i-au aparţinut în mare măsură, a reuşit să convingă autorităţile vremii să realizeze şi muzeul de sit de la Histria, unde, în locul unei modeste construcţii, s-a clădit una modernă, spaţioasă, în care sunt conservate şi expuse piesele străvechii colonii greceşti şi ale teritoriului învecinat.
 
Activitatea sa atât de susţinută i-a atras o binemeritată recunoaştere internă şi internaţională: 1969 - preşedinte al Filialei Constanţa a Societăţii de Studii Clasice din România, 1970 - director al Centrului de Studii Ovidiene, 1985 - vicepreşedinte al Institutului Român de Tracologie şi preşedintele Filialei Constanţa a aceleiaşi instituţii; în anul 1985 devine membru corespondent al Institutului German de Arheologie din Frankfurt am Main, în 1988 - preşedinte al Filialei Constanţa a Asociaţiei Oamenilor de Știinţă, membru al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice (1990-1996) şi preşedinte, pentru un timp, al acesteia (1995), membru al Comisiei Naţionale de Arheologie (între 1976 şi 1999) şi preşedinte al acesteia (între 1993 şi 1997), comisie care întruneşte unii dintre cei mai valoroşi specialişti din institutele de profil ale Academiei Române, din reţeaua Ministerului Culturii şi Cultelor şi din cea a Ministerului Educaţiei şi Cercetării Știinţifice.
 
A cultivat într-un mod strălucit legăturile cu muzeele, institutele de cercetare din ţară şi din străinătate, cu oameni de ştiinţă sau de cultură, toate acestea răsfrângându-se asupra prestigiului muzeului şi al Constanţei.
 
În vremea lui Adrian Rădulescu, cultura locului avea ca principal punct de referinţă Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie. Avea autoritate, charismă, relaţiona cu oricine, era un luptător pentru cauza culturii constănţene. Stau mărturie intervenţiile, uneori vehemente, către autorităţi pentru salvarea de monumente, editarea de cărţi, deschiderea de noi şantiere arheologice.
 
Îi datorăm uriaşele eforturi pe care le-a depus, alături de un grup de iniţiatori, la naşterea primei instituţii de învăţământ universitar a Dobrogei, Universitatea „Ovidius“. Și căreia i-a fost primul rector.
 
În ianuarie 1990 a devenit primul primar general postdecembrist al judeţului Constanţa, iar după alegerile din 20 mai 1990, primul prefect al acestuia (până în noiembrie 1991). A fost una dintre cele mai tumultuoase perioade ale vieţii sale, îşi aminteşte fiica sa, Anca Constantin. S-a angajat deplin, cu energia şi dăruirea care-l caracterizau, în activităţile complexe, specifice începutului vieţii noastre democratice; a crezut în victoria noului.
 
Era sensibil la durerile altora; suferea din cauza limitelor (cel mai adesea obiective) care-i erau impuse în satisfacerea cerinţelor numeroase şi justificate ale semenilor. Nu a neglijat niciun moment problemele istoriei, ale culturii şi ale învăţământului, ale altor domenii - sociale sau economice -, chiar dacă împlinirile n-au fost întotdeauna pe măsura speranţelor.
 
Sub conducerea prefectului şi profesorului Adrian Rădulescu s-au desfăşurat amplele manifestări ştiinţifice şi culturale din 1991, prilejuite de împlinirea a 2.500 de ani de existenţă arheologică şi a 2.250 de ani de la prima atestare literară a Tomisului.
 
A sprijinit Biserica Ortodoxă Română ca membru, timp de peste două decenii, în Consiliul Eparhial şi în Consiliul Naţional Bisericesc, contribuind decisiv la transformarea Episcopiei Tomisului în Arhiepiscopie. A dorit o Mitropolie şi a trăit cu convingerea că, într-o zi, se va realiza.
 
Singura recunoaştere după moarte a fost că, la iniţiativa profesoarei de istorie Lavinia Popescu, şcoala din Murfatlar a primit numele „Adrian V. Rădulescu“. Citește în format integral

274

Galerie foto: