Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Enache Puiu

Motto: „Sunt dobrogean şi sunt dator să-mi cunosc, înainte de toate, locul, oamenii, istoria“.
 
Cu siguranţă a fost unul dintre dascălii de vocaţie. Dobrogean, născut în Cadrilater, comuna Caramurat, la 18 aprilie 1928, mort la 15 martie 2005, la Constanţa. Aromân. Poet, semnând cu pseudonimul Ştefan Careja, prozator, critic literar. A slujit învăţământul superior întâi la fostul Institut Pedagogic, apoi la Universitatea „Ovidius“, neîntrerupt, din anul 1961 până în anul 2000, numai la Catedra de literatură română.
 
Cărţi publicate: „Viaţa şi opera lui Miron Costin“ (Bucureşti, Editura Academiei, 1975), despre care Alexandru Piru scria că este fundamentală pentru cunoaşterea cronicarului moldovean; „Scriitori şi reviste la Pontul Euxin“ (Constanţa, Editura Ex Ponto, 1997); „Bulevardul Şarpe“ (Poeme, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998);  „Lacul laptelui“ (Poeme, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2000), „Istoria literaturii din Dobrogea“ (2005, Ex Ponto, Constanţa).


 
Cărţi îngrijite şi prefaţate: „Lucrări ştiinţifice. Filologie.“ (Constanţa, 1970); Ştefan Vlădoianu -„Sângele lui Nessus“ (Bucureşti, Editura Majadahonda, 1995); Aurel Dumitrescu - „Frontul şi ea“ (Constanţa, Editura Europolis, 1996).
 
Mai aproape de interesul general a fost studiul critic intitulat „Scriitori şi reviste la Pontul Euxin“. Cu ocazia lansării, în 1997, autorul ne oferea un amplu interviu. Mărturisea că lucrarea a prins viaţă dintr-o mai veche atitudine polemică mută, însă intrată numai în conştiinţa sa, determinată de o exagerare care circula încă în mediile literare şi nu numai. Prejudecata se referea la puţinătatea literaturii din această parte a ţării, Dobrogea.
 
Spunea profesorul: „Cine cercetează - chiar renunţând la acea parte de temelie create de poetul Ovidius Publius şi de şcoala literară latină din Tomis, în secolele 3-4-6, perioada de după reanexarea la ţara-mamă a Dobrogei - constată că nu este lipsită de preocupări literare. Începând din 1878, au existat creatori de literatură precum I.N. Roman, Petru Vulcan, dar şi reviste precum «Ovidiu», «Cultura», «Colnicul Hora», «România Mare». Cu cât venim mai aproape de noi, în timp, faptele literare iau amploare.
 
Aprofundând cercetările, am constatat că este o injustiţie care se face şi se perpetuează. Mentalitatea trebuie schimbată: pământul de la Pontul Euxin nu trebuie receptat numai ca un loc al exilului. În calitate de exeget literar, critic literar şi istoric literar, pornesc de la un adevăr indubitabil: sunt dobrogean şi sunt dator să-mi cunosc, înainte de toate, locul, oamenii, istoria. Ţin să demonstrez prin această carte, într-un început, că marea şi ţinutul de la Dunăre şi Mare au polarizat în general atenţia tuturor iubitorilor de literatură.
 
Am scris la această carte cu o atitudine dublă: cu un sentiment de simpatie, de dragoste pentru faptul - fie şi cel mai mărunt, de literatură care s-a înregistrat pe acest pământ, dar şi cu veghea trează, cu sentimentul de răspundere pe care-l am pentru fiecare judecată de valoare“.
 
Ştefan Careja a fost pseudonimul de poet cu care a semnat încă din 1947 în ziarul „Naţiunea“ al lui George Călinescu şi în „Revista literară“ a lui Miron Radu Paraschivescu. În „Istoria literaturii din Dobrogea“, criticul Enache Puiu scria despre poetul Ştefan Careja: „Născut 18 aprilie 1928, la Caramurat, judeţul Dobrogea de sud. Un tip volubil, sociabil, iubitor de dialog, ajuns la stereotipii prin tăcere, debutant în volum de poezie la 70 ani“.
 
Cine l-a cunoscut pe profesorul Enache Puiu i-a apreciat tactul, seninătatea, implicarea, felul aşezat al judecăţilor. Părea aspru ascunzând multă candoare şi sensibilitate. De fapt mărturisea: „Poezia a fost dragostea dintâi. Mi-am iubit profesia în care am închis 50 de ani de muncă; prezenţa mea în clase cu tineri de orice vârstă mi-a satisfăcut sensibilitatea poetică. În istoria literară am intrat, refugiindu-mă din poezie, când aceasta nu se mai putea face public. De altfel, destinul meu, ca şi al altora, a stat şi sub semnul istoriei“.
 
A fost mândru de apartenenţa sa la comunitatea aromână. Într-un alt interviu publicat în 1992, profesorul ne explica logic şi argumentat despre problema aromânilor din România. Reproducem în acest sens din articolul publicat în Cuget liber nr. 537: „Dobrogea a reprezentat, încă din perioada interbelică, mai exact în cel de-al treilea deceniu, când s-au făcut masive colonizări de aromâni, terenul cel mai fertil, ca să mă exprim aşa. Au existat atunci două opinii privitoare la locul unde să fie colonizată această populaţie şi a prevalat aceea a ducerii ei în cele două judeţe, pe care România le căpătase înainte de primul război mondial, Caliacra şi Durostor. Procesul acesta, de transmutare din sud în patria-mamă, a durat până prin anii ’38, deci 12-13 ani, după care el a încetat, date fiind evenimentele ce au continuat.
 
Aici, în Dobrogea, aromânii au găsit un teren foarte bun de afirmare, numai că a intervenit, în anul 1940, cedarea celor două judeţe, care a frânat procesul respectiv. Imaginaţi-vă dv.: ei au întemeiat, venind aici, case cu ajutorul statului şi asta vreme de 15 ani, or, ce reprezintă acest timp în viaţa unui om? Iar atunci când au prins cheag, demonstrând simţul gospodăresc, impresionant prin ce au înfăptuit, au trebuit să părăsească Constanţa şi să fie mutaţi în centrul şi nordul Dobrogei, dar nu numai, pentru că o parte din judeţul Durostor a căpătat un alt drum. Unii au fost colonizaţi în Banat, alţii chiar în jurul Bucureştiului, acolo unde existau condiţii.
 
Odată stabiliţi, în bună parte mai ales în Dobrogea, aromânii au continuat procesul de implantare în toate aspectele, în toate domeniile care le închipuie viaţa umană. Astăzi putem spune că, oriunde se află aromâni, ei sunt o prezenţă care contribuie la concordia populaţiei ţării noastre.
 
Dialectul aromân, în felul în care se prezintă el astăzi, conservă o anume perioadă din evoluţia limbii române; el este una din etapele arhaice ale acesteia. Oricine citeşte îşi dă seama, în baza observaţiilor vocabularului, că ambele dialecte, şi cel daco-român, adică nord-dunărean, şi cele trei dialecte sud-dunărene au pornit din acelaşi trunchi al limbii latine“.
 
Evocat deseori pentru moştenirea literară pe care ne-a lăsat-o, pentru modelul dascălului de ţinută şi erudiţie pe care l-a întreţinut, Enache Puiu este unul dintre oamenii care au făcut istorie culturală în Dobrogea, au iubit şi au slujit Dobrogea cu toată convingerea.

Despre Aurelia Lăpuşan 

Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de limba şi literatura română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 14 monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ştefan Lăpuşan.

Citeşte şi:  

Personalitaţi din Constanţa

Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea: Dr. Horia Slobozeanu (galerie foto)