Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Pe scena vieţii. Marii actori ai Constanţei (V) - galerie foto

 

„Cine vine o dată la Constanţa
cam aici rămâne...”
 
Prin anii '60, numele actorilor Costel Rădulescu, Romel Stănciugel, Constantin Dinischiotu erau pronunţate cu mare respect.
Când a devenit decanul de vârstă al actorilor constănţeni, Costel Rădulescu adunase în repertoriu peste o sută de roluri. Activitatea şi-o începuse la Teatrul Naţional din Bucureşti, în anul 1948, dar venise la Constanţa printre primii fondatori ai noului teatru, în 1951. Şi-a câştigat repede aprecierea publicului în spectacolele „Vocea Americii”, „Ziua cea mare”, „O noapte furtunoasă”, „D-ale carnavalului”, „Slugă la doi stăpâni”, „Nevestele vesele din Windsor”, „Lupii de mare” ş.a. L-am aplaudat  în „Take, Ianke şi Cadîr”, în „Gaiţele” şi lista poate continua pe multe pagini.
 
Interviul pe care i l-am luat la 30 iulie 1977, în singura publicaţie cotidiană de turism a noastră, Litoral, a fost legat de retragerea actorului din activitate. Tocmai de aceea îi reproşa reporterului: „Ziariştii, de obicei, se îngrămădesc când vin teatrele de capitală. Pe noi ne lasă până vine pensionarea şi atunci, la faptul divers, două-trei vorbe de consolare!”
 
Dar nimic nu l-a împiedicat să ne declare că teatrul este a doua lui casă, socotindu-se unul dintre ctitorii scenei constănţene, alături de Maria Antonova, Ghiţă Popescu, Constantin Morţun, Toma Caragiu.
 
„Câţiva au făcut doar o «haltă» aici, până i-a prins ceva teatre bucureştene, noi, cei mulţi, am jucat mai departe la Constanţa. Pe alţii i-a luat vremea... Cu Tomiţă (n.r. Toma Caragiu) am jucat în mai multe spectacole, îmi amintesc că eram odată în scenă cu Zoe Caraman, vine un alt personaj - menajera - şi spune: «Stăpâne, vă caută cineva». «Să intre», zic. A ieşit. Aud în culise: «Toma, Toma!» Aştept. Iese şi Zoe. Singur în scenă, ce să fac? Vorbesc de unul singur, fumez, iar vorbesc. Apare într-un târziu şi Toma, val-vârtej. Adormise sub scară!”
 
Costel Rădulescu îşi descoperise talentul mai târziu, după ce fusese pilot, visând să ajungă să conducă supersonice, dar încercase la Conservator, acolo s-a convertit la Teatru şi şi-a consumat cariera bogată pe scena Constanţei. Îşi dorea să facă cinematografie după pensionare, să mai fie chemat la rampă pe scena care-l consacrase.
 
Îşi încheiase mărturisirile cu o expresie care a rămas: „Cine vine o dată la Constanţa cam aici rămâne...”

„Vorbele” lui Romel Stănciugel

Nu-i plăcea să vorbească despre sine. Absolvise facultatea de teatru din 1959, jucase doi ani la Botoşani şi apoi venise la Constanţa, „ba cu proza, ba cu cântul, ba dramă, ba comedie, când mai bine, când mai...”, cum îi spunea, glumind, reporterului. Rolul preferat? Cel pe care-l juca în fiecare seară după ridicarea cortinei: rolul actorului care vrea să-şi facă bine meseria. Era înciudat pe criticii dramatici care învăţau actorii ceea ce ei înşişi nu puteau face. „Exact cum eu m-aş apuca să-i dau sfaturi lui Christiaan Barnard: «Vezi, dragă Cris, pune inima în dreapta, nu în stânga!»”
 
Juca mult şi în mai toate registrele: în verile pline cu turişti pe litoral, chiar în mai multe reprezentaţii pe zi, era distribuit în „Liliacul”, „Cântăreţul mexican”, „Ce-aveţi cu Bibicu'”, iar la sediu avea mare succes cu recitalul „Vorbe, vorbe, vorbe”, premiat la mai multe concursuri. O excelentă evocare a personalităţii lui actoriceşti şi a calităţilor umane, presărată cu amintiri dureroase, se găseşte în lucrarea monografică semnată Georgeta Mărtoiu şi Anaid Tavitian, „Thalia Ex Ponto - la cumpănă de milenii”, 2001.

Regizorul Constantin Dinischiotu şi Gică Hau-Hau

A lucrat multe decenii la Constanţa şi a avut cu fiecare dintre vedetele scenei poveşti savuroase. Ni le povestea ca pentru presă, cu un umor sănătos. Lucrase peste trei decenii la Constanţa, la „Fantasio” iniţiase revista propriu-zisă cu „La mare şi la mai mare”, apoi „Cine râde câştigă”, „Iubesc, iubesc”, „Pălăria fiorentină”. Avea o bună colaborare între teatre. Îşi amintea  de „Chiriţa” lui Alecsandri şi de celebrul Guliţă, unde a fost lansat Jean Constantin.  Pe care l-a văzut jucând Iulian Mihu, i-a propus să facă film şi debutul a fost în „Procesul alb”, în rolul Gică Hau-Hau.
 
Jean Constantin, în replică directă cu marele Caragiu, care îl bătea de îl usca, iar viitorul actor constănţean primea pentru asta spor de periclitate. Aşa a ajuns Jean un mare actor. Îşi mai amintea regizorul Dinischiotu de premiera cu piesa „Credinţa” de Ion Coja, care a avut parte de 18 vizionări. Autorul, incomodul constănţean Ion Coja, luase cuvântul la Conferinţa Scriitorilor de la Cluj şi devenise în obiectiv persoană de urmărit. „Unul, Măciucă, directorul teatrelor în Ministerul Culturii, îşi amintea Constantin Dinischiotu, a venit personal de patru ori la vizionări. Rolul regelui Carol îi fusese încredinţat marelui actor care a fost Romel Stănciugel. Acesta făcuse un accident, avea mâna în ghips, dar publicul nu şi-a dat seama. A jucat superb.”
 
Cei mai frumoşi ani din cariera profesională Dinischiotu îi petrecuse la Constanţa şi se mândrea cu asta. Regizase „Io, Mircea Voievod”, cu Sandu Simionică în rolul principal, „Fântâna Blanduziei”, teatru politic, „Clipa” lui Dinu Săraru. Cu Ileana Ploscaru a realizat vreo 25 de spectacole  deosebite. „Doi pe un balansoar” se juca concomitent la Bucureşti cu Victor Rebenciuc şi Leopoldina Bălănuţă şi la Constanţa cu Ileana Ploscaru şi Dan Herdan. Absolut toată critica de specialitate, spunea regizorul, considerase spectacolul de la Constanţa mai bun.
 
La începutul lui ianuarie 1991, la final de carieră, Constantin Dinischiotu declara, ca o premoniţie: „Din păcate, simt că în 1990 teatrul constănţean, cu excepţia «Fantasio-ului», a traversat o criză, că nu a făcut cât trebuia, nu a mai luptat, că n-a umplut sala cu spectatori, n-a abordat un repertoriu pe măsura aşteptărilor, pe măsura frumoaselor tradiţii, că totul trebuie regândit pentru ca teatrul constănţean să fie «La mare şi la mai mare”»...
 
Va urma.
 

Galerie foto: