Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Pe scena vieții. Marii actori ai Constanței (Vl) – galerie foto

Cuplul Jean Constantin - Gelu Manolache a fost brandul teatrului „Fantasio”. Lui Gelu Manolache îi luam un interviu la peste 35 de grade într-un august al anului 1977. Aveam cu mine un secret pe care nu-l aflase încă publicul care umplea la refuz sălile de spectacol pentru a râde savuros cu Gelu și Jean.

Mi-l suflase Aurel Manolache, pus și el pe șotii: pe Gelu îl cheamă de fapt Gică, așa e trecut în buletin, și fiind foarte modest și neînvățat cu presa, să-l iau repede strigându-l pe numele lui real, nu pe cel de scenă. Așa am și făcut și reacția a fost cea așteptată: mi-a răspuns docil la toate întrebările. „De ce am ales Constanța? Pentru că m-am îndrăgostit de mare, la început am jucat la Teatrul Marinei, nu exista unul de revistă, apoi de colectivul și „firma” lui „Fantasio”. Am eu un cuplet mai vechi, Ghiță Moldoveanul, care vine în Dobrogea și rămâne aici, în el motivez sentimental de ce am rămas”.
La Galați, Gică făcuse mai întâi comerț, apoi a cântat muzică ușoară, operetă. Întâlnirea cu Jean Constantin a fost decisivă. Din 1959 au rămas împreună pe scenă, el comic nativ, Gelu, cum îi plăcea să spună: „ca-n volei, cu rolul ridicătorului la plasă...“

S-a transferat odată cu Aurel la „Fantasio”, în toamna lui 1959, și a jucat în primul spectacol de succes, „Ca la Constanța”. În memoriile pe care ni le-a încredințat, Aurel Manolache își amintea de acei primi ani: „Spre deosebire de Teatrul Marinei unde erau niște condiții excelente de desfășurare a activității aici ne-am izbit de greutăți inimaginabile și de condiții vitrege în special în deplasările din județ și în turnee. În Constanța spectacolele se jucau pe scena actualului „Fantasio”, sală ce fusese preluată de la sovietici, după plecarea acestora din țară. Fostul cinematograf „Tranulis” nu avea decât o sală străjuită de niște coloane laterale, fără fosă de orchestră, încălzită cu sobe de teracotă și doar cu trei mici cabine. Amenajarea ca sală de teatru, săli de repetiții, cabine și ateliere s-a făcut ceva mai târziu.
Gelu Manolache avea explicația lui pentru succesul revistei, în general: „Românul este realmente un om vesel și la necaz și la bucurie, iar umorul devine un necesar al lui. Noi știm ce vrea publicul și revista este mereu o filă a actualității”.
Ne-a povestit cu aerul omului supărat despre efectul cupletului „Rudele” în care zicea, printre altele: „Dar atunci când vine vara/ vin scrisori din toată țara,/ toate pe adresa mea”/ și de aceea le spunea rudelor care îl iubeau doar un sezon pe an: „Drum bun și mai uitați să mai veniți”.

Mama lui Gelu Manolache era în sală. Venise să-și aplaude feciorul, actor de mare succes. La auzul cupletului s-a ridicat indignată de aluziile fiului, credea ea, de fapt ale textierilor Eugen Mirea și Sașa Georgescu, și a plecat direct acasă, la Galați. Nu i-a vorbit câteva luni. Că era adevărat sau a spus așa, doar să își binedispună cititorii, nu știm nici astăzi. Gelu era serios și când râdea.
La finalul interviului, sub soarele dogoritor din fața teatrului, reporterul îl întreabă ce-i place cel mai mult. Răspunsul vine sec: „Să fiu solitar, după ce sunt al oamenilor pe scenă și să întârzii pe malul mării, iarna, când e înghețată apa la mal...”

Nedespărțiți prieteni, cu deosebite calități de artiști și oameni, Jean Constantin - Gelu Manolache nu au lipsit de pe afișele teatrului peste trei decenii. Au fost modele de atașament față de teatru și respect față de public. Deși ocupat deseori pe platourile de filmare, Jean Constantin nu a lipsit de la absolut niciun spectacol în care era anunțat, mărturisea cândva Aurel Manolache. Când, din nefericire, a suferit un accident cu mașina, după două zile de la ieșirea din spital a venit la Savoy, în București, unde constănțenii prezentau un spectacol și a jucat cu mâna în ghips, alături de Gelu Manolache, toate numerele din program. Împreună au delectat milioane de spectatori din toată țara, din Israel, America, Italia, fosta URSS, Germania. Chiar dacă la ei gluma era prezentă și pe scenă și în particular, în fond totul era bazat pe o seriozitate absolută.
Cât despre Jean Constantin, am reținut formularea lui Jean Badea din monografia pe care i-a dedicat-o: „Vedetă incontestabilă, adulată de spectatori, privită cu condescendenţă de cronicari, Jean Constantin uimeşte printr-un ciudat nonconformism: nu agrează publicitatea, refuză interviurile sau şedinţele foto cu un zâmbet inocent, îşi ocroteşte cu obstinaţie viaţa intimă, îi repugnă vulgaritatea, indecenţa, mârlănia şi lipsa de pudoare…”
 
N.R. Unul dintre marii actori de astăzi ai Constanței, Liviu Manolache, despre care voi scrie într-o altă rubrică, ne-a făcut precizarea că în Chirița montată de Dinischiotu rolul cel mai important a fost a lui Constantin Guțu - Chirița, care se spune că ar fi fost cea mai bună interpretare după Matei Milo. În privința regizorului Dinischiotu și cu ale cărui cuvinte se termină, nedrept, articolul, el se simtea frustrat deoarece în anii 1982-1985 venise la Constanța noua generație de regizori: Dominik Dembinschi și Andrei Mihalache. Dinischiotu era pensionar și regizor de mulți ani la Radio.
Sigur, completăm noi, în 1991, teatrele constănțene își căpătau pe rând autonomia și urcau vertiginos spre gloria râvnită. Nu pentru mult timp, însă, căci alte reorganizări politico-administrative au schimbat macazul...

Galerie foto: