Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Pe scena vieţii. Marii actori ai Constanţei (XVl) (galerie foto)

„Vrem teatru naţional”

Liviu Manolache este un actor complex: joacă, compune muzică, face regie. Zecilor de roluri jucate li se alătură şi celelalte pasiuni: a compus muzica originală şi a regizat spectacolele „Sînziana şi Pepelea”, „Piatra din casă”, „Regele Cerb”, „O călătorie fără egal”, „Paparudele” ş.a. A compus muzica spectacolelor „Crazy Cats”, „Troia în flăcări”, „Oedip”, „Constantin cel Mare”, „Păstoriţa şi hornarul”, „Scufiţa Roşie”, „Prafurile Vrăjitoarei”, „Făt-Frumos cel urât”, la Teatrul „Ariel” din Tg. Mureş.

Într-un ambiţios proiect internaţional de mare succes, a compus muzica originală a spectacolelor „Cu dragoste, Nicolae”, prezentat pe scena Teatrului Bristol Old Vic din Marea Britanie, şi „Micuţa Violeta şi Îngerul”, la Theatre Centre UK. A semnat regia spectacolelor „Operă de trei parale”, „Cuşca de hârtie”, „Rămăşagul” ş.a. A organizat şi condus workshopuri în Anglia, cu elevii Colegiului din Bristol, cu actorii tineri ai Teatrului Naţional din Ankara, dar şi cu elevii constănţeni, fiind, timp de cinci ani, coordonator al programului „Art School - Art Ecolle” la Constanţa. 

În perioada 1994 - 1997 a participat la workshopuri de teatru în colaborare cu Clear Day Production din Londra, iar din 1999 este membru al Fundaţiei „Menthor”, participând la „Working with metaphor” alături de Chrissie Tyller, de la Teatrul Naţional din Londra. În 2000 a devenit membru în programul „Play Against Violence - Art For Social Change”, al Fundaţiei Cultural Europene. Din 1991 este membru al Uniunii Teatrale din România.
 
Ne povesteşte cu plăcere despre anii de glorie ai teatrului, despre familia sa, despre momentele care i-au marcat existenţa şi cariera. „Am jucat foarte mult. Am avut şi 400 de spectacole într-un an. Nu ne-am plâns niciodată. A venit acel moment în care am zis noi să ne apărăm teatrul. Eu o numesc lovitură de stat, nu revoluţie, cu toate că cele petrecute au formele aparente ale unei revoluţii. O revoltă populară transformată în altceva. Pe noi, fiind cunoscuţi, ne-au pus în faţă, chiar ne-au împins în faţă. Pe mine, pe Lică Gherghilescu, pe Eugen Mazilu şi pe Andrei Mihalache. Ne-am trezit vorbind la balcon. Nu am să uit doi tineri care-mi spuneau la ureche «ţineţi-i de vorbă». Dar de ce să-i ţinem de vorbă? Să-i ţinem acolo pe oameni. Mai târziu am realizat ce-a fost. Noi nu făcuserăm revoluţie. Am făcut pentru că unii ne rugaseră să facem ceva. Noi strigam aici şi atunci: «Vrem teatru naţional!» Şi lumea striga: «Vrem teatru naţional!» Era o stare emoţională foarte puternică. Mulţi colegi de-ai mei din alte oraşe mari s-au trezit puşi în faţă. Unii s-au trezit revoluţionari. Noi nu suntem. Ei poate au ştiut. Dar noi nu am ştiut. Noi ne-am dus dintr-o dorinţă de eliberare. A venit apoi, ca peste tot, un soi de dezinteres pentru oamenii de cultură, care au fost în toate oraşele împinşi în faţă.”
 
În toţi anii de după 1989 a jucat implicându-se în tot ce ţinea de imaginea instituţiei în ţară şi în străinătate. A fost răsplătit cu mai multe premii în cadrul festivalurilor la care participa an după an teatrul constănţean. A primit Premiul de Onoare al oraşului Denizli - Turcia în 2002, după ce fusese distins cu premiul festivalului de teatru care se desfăşurase în această localitate în anii 1996 şi 1997, culminând cu Trofeul Festivalului de la Alacati - Turcia pentru spectacolul „Paparudele”, în 2006.
 
În acest timp în care oraşul nostru agonizează sub aspect cultural, suportând efectele proastelor decizii ale fostei administraţii, Liviu Manolache, cu un acut simţ civic şi profesional, se adresează celor care trebuie să-l asculte cu un „Memoriu pentru un spaţiu cultural Constanţa”. Este pledoaria omului de cultură care priveşte consternat la „oraşul cu cele mai ponosite aşezăminte de cultură din România şi multe din ele în pragul distrugerii”, în timp ce „toate judeţele şi oraşele mari ale României şi-au redefinit gândul şi spiritul pentru refacerea spaţiului şi a patrimoniului cultural. Dacă Iaşiul, Sibiul, Craiova ori Clujul s-au grăbit în punerea valorilor culturale în evidenţă naţională pentru a recâştiga identitatea locului, Constanţa, ca mare oraş şi spaţiu de civilizaţie străveche, a rămas ultimul şi, din păcate, este etichetat pe nedrept ca «lipsit de spirit şi cultură»”. El cere autorităţilor locale să se implice în redefinirea ca prioritate a conceptului legat de instituţiile de cultură, o refacere temeinică a clădirilor culturale reprezentative ale oraşului şi ale judeţului, cu referire şi la Casa de Cultură Constanţa, care trebuie sprijinită în efortul de a redeveni spaţiu cultural, ca şi la tot ceea ce defineşte istoric şi unic acest loc din ţară.
 
Visul actorului - şi nu este singurul care îşi defineşte astfel aşteptările - este să avem şi noi un teatru naţional dobrogean.

Galerie foto: