Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Pe scena vieţii. Marii actori ai Constanţei (XVll)

Regizorul Dominic Dembinski a lăsat în repertoriul teatrului constănţean spectacole de glorie şi referinţă. A debutat cu „Beţia sfântă” în vara anului 1982, urmat la scurt timp de „Capul de răţoi”, pentru ca în aprilie 1984 să monteze un Goldoni de mare succes, „Bădăranii”, într-o manieră foarte modernă.
 
Unii dintre noi ne amintim şi de „Passacaglia”, un spectacol adaptat sălii Studio, cândva folosită pentru multele experimente teatrale, dar şi pentru dezbateri fructuoase cu criticii, cu ziariştii locali, cu publicul. Dembinski a continuat seria succeselor cu „Revelion la baia de aburi”, anul următor, 1986, cu „Aceşti îngeri trişti”, apoi cu „Nu sunt turnul Eiffel”.
 
A avut neşansa să nu placă culturalnicilor vremii cele două montări Caragiale: „1 Aprilie”, un colaj din schiţele marelui dramaturg, şi „O noapte furtunoasă”. Când au auzit pe scenă cântându-se Imnul regal - doar acţiunea se prezenta într-o perioadă a regalităţii! -, comisia de vizionare a cerut ajutoare de la Bucureşti, aduse cu autocarul la Constanţa, apoi verdictul a fost total: Caragiale nu se mai joacă vreodată la Constanţa. Şi nu s-a mai jucat până în decembrie 1989!
 
Dominic Dembinski a revenit pe afişele teatrului constănţean după 13 ani. Împărtăşind bucuria publicului, îi luam un interviu cu nuanţe biografice. Dembinski ne declara: „De la plecarea din Constanţa, viaţa mea s-a împărţit în două părţi: una dinainte de Revoluţie, pe care aş numi-o Constanţa, care înseamnă debutul meu pe scena profesionistă, şi cealaltă, de până acum. E drept, debutasem la Arad cu un spectacol de diplomă, dar aici am montat primul spectacol adevărat. Am făcut o serie de spectacole care în epocă au stârnit furtuni pro şi contra, exact cum îi stă bine unui regizor tânăr. Privesc cu seninătate înapoi, nu cu mânie, căci lucrurile pe care le-am făcut împreună cu colegii mei de la Teatrul Dramatic ne onorează pe fiecare, nu are rost să înşirui titlurile, s-ar pierde spaţiu tipografic. Era pe vremea aceea o emulaţie în jurul teatrului, lumea avea nevoie de noi, trăiam într-o epocă în care teatrul era o supapă pe care publicul o căuta ca să respire puţin mai liber.
 
Dintre lucrurile deosebite de atunci şi pe care le consider continuate astăzi este întâlnirea mea cu maestrul Oleg Danovski, de la care pot spune că am învăţat mult. Am asistat la multe repetiţii de-ale lui, la întâlniri în afara teatrului, el venea la spectacolele mele şi le discutam. Îl pot numi printre maeştrii mei care mi-au revelat forţa teatrului. Era un coregraf deosebit, dublat de un regizor foarte inteligent care ştia să-şi pună în pagină într-o modalitate teatrală adecvată opera coregrafică, dorea de la balerini calităţi actoriceşti, chiar începuse să lucreze în acest sens cu câţiva dintre ei. Ansamblul îi datorează foarte mult, este creaţia lui.
 
M-am simţit onorat când m-au invitat să lucrez cu ei. Mărturisesc că mi-aş fi dorit un libret pentru adulţi, nu este pentru mine punctul forte spectacolul de tineret. Cred că «Pinocchio» este un spectacol pentru toţi iubitorii de balet, o bijuterie coregrafică care i se datorează lui Călin Hanţiu, cel care a debutat, iată, ca un coregraf valid, interesant, important, cu siguranţă în viitor va avea ceva serios de spus. Eu mi-am redescoperit acest gust de a aduce teatrul şi în lumea baletului. Experienţa mea cu acest teatru, deşi scurtă, a fost foarte intensă, foarte profundă, am descoperit un ansamblu întinerit, talente noi, iniţiative noi, un manager energic, foarte bun - important.
 
Colectivul artistic de la Dramatic este, cred eu, într-o perioadă de refacere, sper că Vasile Cojocaru, un actor foarte bun, va putea cârmi această barcă în derivă în ultimii zece ani, şi îi va găsi identitatea pe care o merită. Au şi ei capacităţi creatoare deosebite şi se pot face înţeleşi mai bine dacă vor apela la colaboratori de prestigiu, la texte importante, şi de a nu scădea ştacheta culturală a repertoriului lor. Cât am fost aici, am încercat toate genurile de spectacol şi ele au reuşit, publicul a fost interesat în egală măsură de tragedie, de dramă, de comedie.
 
Am pus deja la cale un proiect, împreună cu Vasile Cojocaru, şi voi face toate diligenţele ca el să se întâmple: reluarea festivalului de teatru antic, reinventat ca un eveniment internaţional, de răsunet cel puţin mediteranean, de a fi pus în circuitul de festivaluri internaţionale şi de a se face turism cultural. Iată o ofertă care poate interesa pe orice om bogat, şi Constanţa are mulţi asemenea oameni”.
 
Din păcate, multe dintre proiectele visate de ei, actorii, regizorii, coregrafii, nu au putut fi duse la îndeplinire. Măsurile arbitrare, mercantile luate de fosta administraţie a judeţului au dus la disoluţia unor instituţii, la o criză profundă, nemeritată a culturii locale. Dominic Dembinski este astăzi un regizor de valoare internaţională.
 
Dramaturgul, publicistul, teatrologul Eugen Șerbănescu scria pe Facebook în urmă cu o lună: „După al treilea spectacol cu «Ricatto» - Şantaj pe scena teatrului Alemanni din Bologna (titlul versiunii în limba română: «Ochiul goelandului», volum trilingv apărut la Editura Palimpsest sub direcţia poetului Ion Cocora), trebuie să-i mulţumesc mai întâi directorului Gian Luigi Pavani pentru curajul de a fi urcat pe scenă un text (în traducerea lui Leonardo Saliola şi revizia lui Vlad Scolari) nu foarte comod, precum şi lui Dominic Dembinski pentru montarea de senzaţie reuşită, una dintre cele mai bune din cariera lui. O desfăşurare fulminantă de invenţii şi ipostazieri surprinzătoare (chiar şi pentru autor), dar perfect coerente cu conceptul propus, care a ţinut cu sufletul la gură publicul în majoritate italian, smulgându-i aplauze la scena deschisă.
 
Cu un har de magician, Dominic a schimbat de mai multe ori registrul, navigând cu nonşalanţă între stiluri, «negând» nu de puţine ori semnificaţiile primare ale textului doar pentru a le pune imediat şi mai bine în valoare, îmbogăţindu-le”.
 
Acesta este regizorul care şi-a făcut debutul pe scena constănţeană, contribuind din plin la gloria perioadei de aur a teatrului nostru.