Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Pe scena vieţii. Marii artişti ai Constanţei (XXlX) (galerie foto)

„Mi-a fost mereu dor de mine în ţara mea.“ Povestea unei dansatoare de cursă lungă 
 
„Viaţa Stelei Cocârlea este o demonstraţie uluitoare de forţă, emoţie, durere, credinţă, pasiune, îndrăzneală, generozitate, inconştienţă, curaj şi… iubire. Ca într-un maraton nesfârşit, chiar de la început, Stela a trebuit să alerge cu tot sufletul, să depăşească zâmbind orice obstacol, să danseze chiar şi atunci când scena era polară, să meargă vertical atunci când lumea ei interioară se prăbuşea, eliberând nori de tristeţe şi amărăciune.“
 
Aşa scria Luana Luban despre una dintre balerinele Companiei „Danovski“, mai târziu, coregraf, cu prestaţii redutabile în Italia şi Kuweit, cadru universitar. Stela Cocârlea. Povestea ei este demnă de un roman. Pe care şi l-a schiţat deja în minte. „Eu niciodată nu am mers pe un drum de autostradă, ci pe unul de ţară, prăfuit, întortocheat, cu capcane. Aşa a fost viaţa mea. Altfel decât a celor mai mulţi. Sunt persoane care vin în viaţa mea, mă marchează, apoi dispar sau merg în paralel o vreme, şi iar rămân singură.“
 
Stela Cocârlea a absolvit Liceul de Balet de la Cluj, avea repartizare la Iaşi, dar şi-a cumpărat un bilet de tren în circuit, poposind mai întâi la Bucureşti, ca să vadă, să se convingă unde i-ar fi mai bine, că dacă nu-i va plăcea, va merge la Timişoara şi tot mai departe.
 
La Bucureşti a aflat că poate să-l contacteze pe maestrul Oleg Danovski, despre care ştia că montase la Cluj un spectacol de succes, numele lui era vehiculat în toate companiile de balet. „O persoană binevoitoare m-a luat de mână şi m-a prezentat, maestrul m-a privit lung, mi-a cerut să fac o piruetă, m-a întrebat câte ceva, şi după zâmbet mi-am dat seama că i-a plăcut întâlnirea. Mi-a spus: «Ai răbdare». Eu am început să mă antrenez la Opera Română, iar pe masa maestrului începeau să se adune hârtiile de înfiinţare a companiei sale.“
 
Aşa a devenit Stela martoră la botezul înfiinţării companiei de balet care va purta mai târziu numele fondatorului, mentorului, directorului său. „Nu s-a numit aşa la început, funcţionam ad-hoc, câţiva, pe lângă ARIA. Viaţă grea pentru un tânăr, nu ne dădeau nici salariile la timp, nici casă. Ne întâlneam şi repetam doar. În vara lui 1979, lucru pe care-l cunoaşte toată lumea, maestrul s-a întâlnit cu Aurel Manolache, directorul Teatrului «Fantasio», şi aşa s-a decis venirea noastră la Constanţa. Iar aici a fost o altă poveste de vis. Imediat ce am ajuns, ni s-au oferit apartamente mobilate, pe masă, în cameră, am găsit, fiecare, o felicitare cu urarea de bun venit în sânul echipei «Fantasio». La Bucureşti pregătisem «Chopiniana», pe care o prezentasem la Biblioteca americană, şi tot acest spectacol a fost premiera de la Constanţa.
 
Sala «Fantasio», deşi mică, a avut un impact deosebit asupra noastră. Era o distanţă foarte mică între noi şi public. Îmi amintesc că jucam în «Lacul lebedelor», era liniştea dinaintea aplauzelor, când din sală răsună o voce groasă: «Când mai apare, băi, Jean Constantin?» Publicul constănţean venea la revistă să râdă cu Jean, cu Gelu. Nu se prea ştia ce este baletul clasic. Nu a trecut mult şi am început să jucăm şi la Cobadin, şi la Topraisar, şi la Eforie Nord sau Sud. Pe parcurs, spectatorii au înţeles şi au plăcut baletul, ne-au susţinut. La Constanţa se formase un public pentru balet care umplea la refuz sala Casei de Cultură a Sindicatelor.
 
Privesc astăzi scena de la «Fantasio» şi nu înţeleg cum am putut încăpea 24 de «lebede» în spaţiul acela minuscul. Cum eram aliniate, cum ne distribuia maestrul ca să facem din repertoriu orice îşi dorea. Cu dorinţă şi pasiune, a fost dat să se întâmple cele mai frumoase momente. Am început să fim cunoscuţi ca Baleto del Mar Nero, în Italia, unde «Rapsodia» pusă în scenă de Oleg Danovski era bisată obligatoriu la fiecare reprezentaţie. Eram 24 de «ciocârlii» zburând pe scenă în ropotele de aplauze ale publicului în picioare. Noi nu mai auzeam muzica, zburam... Era foarte frumos...
 
Compania a fost viaţa mea. De la acele hârtii pe care le-am văzut pe masa maestrului, ca membru fondator, cum îmi place să spun, şi mă lupt pentru acest titlu, până la finalul pe care ni l-a impus maestrul plecând spre altă lume, am avut un singur ţel: să dansez, să mă exprim prin mişcare.“
 
În perioada 1979-2001, Stela a dansat în toate creaţiile maestrului Oleg Danovski: „Lacul lebedelor“, „Spărgătorul de nuci“, „Romeo şi Julieta“, „Frumoasa din pădurea adormită“, „Cenuşăreasa“, „Coppelia“, „Giselle“, „Cocoşatul de la Notre-Dame“, „Bayadera“, „Crăiasa Zăpezii“, „Mandarinul miraculos“, „La piaţă“, „Priculiciul“, „Rapsodia română“, de George Enescu, şi „Studiu pe muzica trupei Pink Floyd“. Între 1981 şi 1988, ca solistă de la Teatrul „Fantasio“, a interpretat diverse roluri în spectacole precum „Casa Bernardei Alba“ (coregrafia Ion Tugearu), „Chopiniana“ (coregrafia Mihail Fokin), „Endless day“ (coregrafia Adina Cezar), „Moonlight“, pe muzica lui George Gershwin (coregrafia Karen Bell, SUA), „Mozartissimo“ şi „Requiem“, în coregrafia lui Gigi Căciuleanu, alături de care a lucrat şi în calitate de asistent coregraf.
 
Turneele cu trupa „Fantasio“, Baleto del Mar Nero, în Olanda, Elveţia, Austria, Belgia, Germania, Danemarca, Franţa, Italia, Turcia, Bulgaria, Luxemburg, Ungaria şi Grecia i-au adus multe satisfacţii.
 
„Se monta «Crăiasa Zăpezii». La ea lucrase maestrul pe patul de suferinţă şi ştiu cât suflet a pus în lucrare. L-am cunoscut mult mai îndeaproape decât restul colegilor mei. Îmi spunea: «E frumoasă viaţa, dar stau şi mă întreb, oare ce las eu în urma mea?» Era momentul lui de spovedanie. Evoca pământul roşu de Cernăuţi, de unde plecase în lume, tablourile pe care le pictase, scrisul despre care nu ştia nimeni din familia lui că s-ar fi îndeletnicit. Eu, Stela Cocârlea, spun aşa: Maestrul a venit în viaţa mea ‚cu duritatea unui şlefuitor în piatră care vrea să scoată diamante... Din tot ce-am trăit alături de maestru, aş spune că prima balerină a fost ansamblul întreg.“
 
Pentru cei mai mulţi balerini, cariera profesională se încheie devreme, la 40 de ani, atunci când intervine pensionarea. Dar nu şi pentru Stela Cocârlea. „Eu nu am plecat. Sigur, am cutreierat căutând sclipirile Occidentului, dar am revenit mereu acasă: mi-era dor de mine în ţara mea. Multe experienţe ale vieţii mele m-au dus departe, dar niciuna nu m-a ţintuit în altă parte.
  Cu zece ani în urmă, am ajuns în Italia, unde am lucrat la şcoala unei foste colege de companie, Irina Pană, o colaborare extraordinară. Am învăţat mulţi copii din Italia să danseze Căluşarii.
 
O altă experienţă, în Kuweit, unde am reuşit să construiesc la propriu o şcoală de dans pentru fetele musulmane, cu burka, dornice să caute libertatea prin corp, muzică şi mişcare. Şi, alături de piese clasice, le-am învăţat să danseze pe muzica lui Gheorghe Zamfir. De fiecare dată încheiam spectacolul cu «Ciocârlia». Aplauzele prelungite, în picioare, m-au făcut fericită.“ 
 
Alături de o neîntreruptă activitate coregrafică, Stela Cocârlea a participat şi a coordonat numeroase workshop-uri şi proiecte: de la mişcare creativă, până la „Povestioare despre mine“, în cadrul proiectului „Play against Violence“, sau „Recreating the Creation“, în cadrul manifestării „Art for social change“ (iniţiat de Chrissie Tiller, de la Royal National Theatre din Londra), a jucat în filmele „Vis de ianuarie“ (1978), „Faleze de nisip“ (1984) şi „Gopo“ (1989). A publicat poezii, eseuri şi articole despre dans, iar în anul 2008 a editat volumul biografic „Jazz Road“, inspirat din viaţa unei mari legende a jazz-ului american, Washington Rucker. Una dintre „lebedele“ Maestrului, Stela Cocârlea, îşi continuă drumul pe autostrada vieţii sale, în alte poveşti de succes, mereu ca într-un nou început pe poante...
 
 
 

Galerie foto: