Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Scriitorul Pericle Martinescu (galerie foto)

„Pentru un dobrogenism în cultură“ este titlul pe care l-a dat scriitorul Pericle Martinescu editorialului semnat în „Revista dobrogeană“ într-un aprilie al anului 1936, definind ca nimeni altul dobrogenismul, starea de existenţă şi spirit a comunităţii trăitoare între Dunăre şi Mare.
 
Scriitorul s-a născut în februarie 1911, la Viişoara de lângă Cobadin, sat de români aşezaţi, o comunitate unită, mândră, predominant mocănească, amprentând prin hărnicie civilizaţia locală. Pericle Martinescu are o operă demnă de a fi cercetată şi păstrată în panteonul cărţii româneşti şi nu numai. Coleg de amfiteatru şi de dezbateri cu Cioran şi Nae Ionescu, autor al unor însemnate volume de proză, poezie, publicistică, traducător excelent, memorialist, Pericle Martinescu a trăit mult şi demn, iar această longevitate i-a favorizat creaţia, impulsionându-l în anii de după '90 să publice des, să-şi finalizeze Jurnalul, amintirile vieţii, să-şi reediteze primele opere, cel mai circulat fiind romanul „Adolescenţii din Braşov“, un bestseller al perioadei interbelice. A avut luciditatea să escaladeze timpul şi timpurile fără poticneli. Pericle Martinescu s-a simţit mereu implicat în viaţa Cetăţii, ca atunci când scria poezie de avangardă şi lansa eseuri filosofice incendiare printre studenţii universităţii bucureştene.
 
În 1935, „Revista burgheză“, o publicaţie bilunară a unor tineri intelectuali români, îşi propusese să anticipeze destinul celor mai importanţi oameni ai timpului, luând ca an de referinţă 1955. Adică peste exact două decenii. Absolvenţii Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, într-o cursă a timpului şi a carierelor, fără să bănuiască cineva venirea ciumei roşii peste ţară. Şi pe lista publicată, cu anticipaţie, după Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Constantin Noica, Lucian Blaga, se afla numele Pericle Martinescu.
 
Prima carte tipărită în Constanţa - ce mult îşi dorise autorul acest lucru! - a fost „Excursie în Ciclade“, apărută în 1996, la Editura Europolis. Respectându-se adevărul, putem dovedi că am fost cei care, primii, l-am readus acasă pe scriitorul Dobrogei.
 
Un amplu interviu luat în sufrageria ticsită cu cărţi din apartamentul unui bloc situat în Bucureştii Noi, şi, la sfârşitul convorbirii, ne-a încredinţat un manuscris pictat cu atenţie, în fraze minusculizate pe albul patinat al hârtiei. Şi câteva fotografii, pe care le-am păstrat cu sfinţenie şi le reproducem în articolul de faţă.
 
I se păruse că numele dat primei edituri particulare a oraşului copilăriei sale, Europolis, se potriveşte cel mai bine jurnalului marinăresc al călătoriei pe care o făcuse spre eterna Eladă. A urmărit cu atenţie fazele pregătirii pentru tipar şi s-a bucurat copilăreşte ca de o mare victorie când a primit primul exemplar. Nu a cunoscut însă - şi ce bine! - lungile şi uneori umilele noastre căutări pentru procurarea surselor financiare care să asigure costurile cărţii în tirajul cerut de autor.
 
Ne scria, printre altele: „Manuscrisul pe care mi l-aţi «confiscat» zăcea de mulţi ani la sertar (deşi nu e deloc vorba de «literatură de sertar»), aşteptându-vă parcă să veniţi şi să-l luaţi. Eu însumi aveam un presimţământ că într-o zi Cineva are să apară ca să-l ridice. Mai mult decât atât, acel Cineva se întâmplă să fie chiar din Constanţa, oraşul unde aş vrea şi mi-ar plăcea să-mi văd o carte tipărită. Şi, în primul rând, mă gândeam la această «Excursie în Ciclade» pe care, dintr-un impuls sentimental, o doream «pornită» din Constanţa (aşa cum ea, excursia, a şi pornit la timpul respectiv)“.
 
La Ex Ponto au urmat, în serie, „Visul Cavalerului“, „Odiseea editării «Poeziilor» lui Eminescu“, jurnalele-document ale unei personalităţi literare, dar şi ale unui timp cultural reconstituit în lumina adevărului: „7 ani cât 70“, „Figuri în filigran“, „Jurnal intermitent“, „Eminescu văzut de gruparea literară Meşterul Manole“, „Existenţe şi creaţii literare“, „Balada morţii lui Edgar Poe“. Şi lista titlurilor nu este completă.
 
A plecat să se odihnească în 2005, într-o lume mai bună şi fără durere, dar ne-a lăsat ca testament atâtea şi atâtea repere sentimentale, amintiri, scrisori, dedicaţii, mici suveniruri. Le păstrăm pentru a fi incluse printre exponatele primei biblioteci de fond documentar online care se plămădeşte din iniţiativa şi râvna unor personalităţi dominate de generozitate pentru oraşul natal, şi am numit publicaţia ZIUA de Constanţa.
 
Îi atribuim lui Pericle Martinescu, printre multe altele, această definiţie singulară, complexă a spiritului dobrogean. Articolul lui care a deschis aceste rânduri este şi astăzi definitoriu pentru o zonă de cultură şi civilizaţie venită din urmă să stea cu celelalte la parte egală.
 
„Dintre toate provinciile româneşti, Dobrogea a fost cea mai terorizată din punct de vedere cultural. Toată mişcarea culturală de aici s-a redus întotdeauna la o formă sporadică şi nesemnificativă de manifestare literară antrenată şi de entuziasmul juvenil al câtorva elevi sau studenţi, rareori o colaborare cu condeiele gazetăreşti locale, atât de izolată însă de nervul adevăratei culturi româneşti şi atât de depărtată de adevăratele esenţe ale sufletului şi peisajului specific dobrogean, încât că aproape nici nu mai contează. /…/ Deoarece, încă o dată, toţi cei care au trecut prin Dobrogea nu au luat din ea decât convenţionalul, autenticul rămânând străin ochiului şi sufletului său. Iar dintre dobrogeni, foarte puţini s-au găsit până acum care să integreze această provincie culturii româneşti. Poate singur Ioan N. Roman a făcut pentru Dobrogea ceea ce nici poeţii, nici pictorii, nici politicienii de astăzi nu isbutesc să facă la un loc. Dobrogea nu are nevoie de prea mulţi admiratori, ea are nevoie de câţiva oameni cu stare, care să o înţeleagă şi iubească cu adevărat.
 
Poate că generaţiile viitoare şi poate chiar tineretul dobrogean de astăzi să simtă această imensă lacună a provinciei lor şi să caute a o înlătura imediat. E păcat şi e inadmisibil ca o provincie cu o bogăţie folcloristică atât de mare, cu trăsături pitoreşti atât de singulare, cu un conţinut sufletesc atât de original şi virgin, să rămână anonimă într-o cultură românească viitoare.
 
În Dobrogea, fiecare pas îţi prezintă ceva nou, fiecare cărare îţi spune o poveste, fiecare movilă închide în ea o legendă de aur; chiar şi fiecare copac are parcă ceva de spus în singurătatea câmpului şi sub soarele arzător al Dobrogei. E adevărat că dobrogenii sunt prea obişnuiţi cu toate miturile şi miracolele pământului lor, dar nu trebuie să se depărteze de ele. Cred că cel mai frumos compartiment al culturii noastre de mâine l-ar putea constitui elementul dobrogean autentic dezvoltat în lirică, în epică şi în plastică, însă cu o înţelegere desăvârşită, ca o mărturie veritabilă a etnicului dobrogean. Dobrogea, bătrâna şi bizara noastră provincie, n-a avut până acum nici un fiu care să-i facă portretul sau să vorbească despre ea cu dragoste filială. Nu trebuie să uităm lucrul acesta, nu trebuie să ne depărtăm de Dobrogea!“
 
Am scris în repetate rânduri că Pericle Martinescu ar fi meritat să aibă parte în urbea lui natală de onoruri, adică să fie declarat cetăţean de onoare al Constanţei. Căci oraşul va rămâne în literatura română, veşnicind, şi prin pana picturală a lui Pericle Martinescu. Rămân singulare gesturile filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, care i-a conferit câteva premii valoroase. Şi editurile care l-au publicat, publicaţiile care i-au promovat opera.
 
Ce a reprezentat pentru Pericle Martinescu oraşul copilăriei sale? „Dintre oraşele din lume prin care am avut prilejul să trec, Constanţa mi-a fost şi mi-a rămas cel mai drag, nu numai pentru frumuseţea şi distincţia lui edilitară, ci, mai ales, pentru legăturile mele personale cu el, legături ce pot fi asemuite cu ale unei iubiri între două fiinţe cu pulsaţii sentimentale reciproce“.
 
 
 
 

Galerie foto: