Prof.univ.Dr. Gh. Dumitraşcu - Câteva file răsleţe din istoria unui sat, adică a câtorva oameni ai lui

A. I. Între marile descoperiri ale vieţii mele au fost acelea care, în afara trăirii şi cunoştinţelor mele – cât o conştiinţă – despre satul meu, mi s-au sugerat, mi s-au impus altfel de abordări. 

În clasa a II-a sau a III-a ni s-a propus un plan de sat – fiecare cu satul lui -, localizând satul tău între altele şi casa ta între celelalte. Învăţătorii mei nu au fost mulţumiţi de mine. Textul urma să fie prea uscat. Tocmai de aceea l-am umanizat cu povestiri despre vecinii noştri. Tot atunci am înţeles, din excursia cu grădiniţa sau cu primele clase primare pe câmp, printre viile satului, printre lanurile de grâu înroşite de maci, că şi acela e satul nostru, e mereaua satului nostru/tocmai atunci meragiul satului, Dumitru al Sultanei, găsindu-l pe băiatul cel mai mic al lui Regep Begali, elevul de liceu cu oile în grâul nu ştiu cui, l-a omorât pe loc (şi aceasta era prima crimă de care luam cunoştinţă. Paznicul a murit la închisoare). Regep urla pe străzi: „De ce nu mi-a cerut, nenorocitul, îi dădeam toate oile mele!”/. Ceva mai târziu, elev de liceu, am ajuns de am scos buletin la 14 ani, eram din satul Nisipari, parte componentă a Comunei Castelu, Judeţul Constanţa. Târziu, târziu de tot, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie al Academiei Filiala Cluj, am luat parte la întocmirea Bibliografiei istorice a României secolul al XIX-lea. Am descoperit, uimit, mulţimea de istorii şi monografii ale unor localităţi din România/ şi faptul că Dobrogea era cea mai săracă din acest punct de vedere/. În primii ani de la Cluj, m-am dedulcit la întreaga colecţie a revistei „Transilvania”. A „Astrei”. Şi, ici acolo, acelaşi subiect, ceea ce voi defini, apoi, pentru mine, ştiinţific, monografii rurale. Prin 1962, Comitetul Regional UTC Cluj ne-a cerut nouă, cercetătorilor, să realizăm monografii ale unor anumite comune din regiune, pentru a fi folosite la marea lucrare de interes naţional a Institutului de Istorie a Partidului cu titlul Din alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare în lupta pentru reforma agrară. Spre deosebire de cei mai mulţi dintre colegii mei, eu am luat lucrarea în serios, am lucrat în arhivele din Cluj şi Zalău, precum şi cele ale satului, ale bisericii - în turla bisericii, excepţională arhivă –, precum şi ale instituţiilor comunei Românaşi din judeţul Zalău. Mai mult, am stat de vorbă cu 20-30 de oameni şi am reţinut, din spusele lor, vreo 50-60-100 de pagini despre lumea mai veche şi mai nouă a comunei. Le-am reprodus şi le-am citit celor în cauză, pentru a le confirma sau infirma. Am căzut de acord asupra textului şi, astfel, când n-aveam habar de istoria orală, realizam de fapt un fond de istorie orală la Institutul din Cluj/ lui i se adăuga ceea ce realizam, în acelaşi an, stând de vorbă cu muncitori, ingineri, directori şi fel de fel de oameni din uzinele Titan, Nădrag, Călan, Ferdinand (Galaţi), texte care m-au ajutat la întocmirea unei serii de articole ce trebuiau să devină – şi n-au devenit – teza mea de doctorat. Texte întocmite cu sinceritate şi fără nicio înfrumuseţare. Această metodă a izvoarelor orale mi-a folosit ca izvor important la întocmirea tezei mele de doctorat din 1976, Locul Partidului Ţărănist Radical în istoria României (1932-1940).
Am făcut toate aceste observaţii, care se constituie într-o motivaţie la o carte, un fel de monografie a satului Nisipari, judeţul Constanţa, pe care o întocmesc, împreună cu fata mea, doctor în istorie, Lavinia Dacia (Gheorghe) Dumitraşcu.
II. În toamna anului 1966 am venit la Constanţa, cadru didactic la Secţia de Istorie-Geografie a Institutului Pedagogic de 3 ani. Eram cucerit de Biblioteca judeţeană, foarte bogată în lucrări de istorie locală şi de revista „Arhivele Dobrogei” şi „Analele Dobrogei”. Studenţi ai mei – ai noştri – mergeau în cele mai diferite sate din judeţele Constanţa, Tulcea, Ialomiţa (mai ales). Uneori, în cadrul unor iniţiative deştepte şi pragmatice, „provocam” acţiuni cultural-ştiinţifice, noi, profesorii, împreună cu ei, în unele localităţi rurale din aceste judeţe, spre a-i familiariza, oarecum, şi, mai ales, pe aceia care nu proveneau de la ţară. Excursiile ştiinţifice de sfârşit de an – 2-3 săptămâni – cu conţinut geografic şi istoric, conduse de noi, profesorii, devotaţi problemelor ţării, contribuiau, de asemenea, la ideea ce-mi devenea imperativă a cunoaşterii istoriei localităţilor ţării, prin oameni./ Ideea idioată a satelor „distruse” de comunişti încă nu ne atinsese. Pentru că nici nu exista în realitate. După 1990, da, dar nu opera comuniştilor, cât a „anticomunismului”/.

III. Aşa-zisele monografii rurale devin o orientare din ce în ce mai pregnantă, mai ales a operei mele de profesor. Şi, mai ales după 1990. Am trecut, poate, peste o sută de monografii, mai mici sau mai mari, începând cu cărţile din fondul de carte veche pe care mi l-am făcut la Cluj şi cu care am „debarcat” la Constanţa. Ceva nu era în regulă. Pe de o parte, opoziţia unor colegi ai noştri de la Arheologie şi istorie veche, pentru care istoria Dobrogei se limita la arheologie, pe de alta, în însăşi schema, scheletul de realizare a acelor monografii rurale pe care începusem a le recomanda ca teză de licenţă sau lucrări de masterat. Nu mă mulţumeau nici realizările finale ale Şcolii lui Gusti în această problemă, care ne punea la dispoziţie lucrări teoretice de mare forţă ştiinţifică¹. Erau prea uscate, prea ştiinţifice, prea nelegate de completul sensibil. Atât Brigăzile Regale cât şi acelea ale Şcolii lui Gusti, oricât de pregătite erau pe plan ştiinţific, nu realizau ceva. Nu erau de acolo, nu erau constituite din oamenii de ştiinţă proveniţi din acea localitate/ deşi subiecţi-informatori erau ţărani ai locului, deschişi la minte şi cooperanţi. Ceva le lipsea./ Şi, totuşi, cea mai mare descoperire pe care mi s-a părut că am făcut-o e că nu e de ajuns să ne limităm la a expune istoric istoria unui sat, oricât de bogat ar fi conţinutul cărţii.

Şi, astfel, am făcut eu însumi o şcoală bună – în sensul că eu am fost cel dintâi învăţăcel al ei –, conducând, îndrumând teze de licenţă sau lucrări de masterat şi, de asemenea, prefaţând, în sensul că de fapt am îndrumat şi „controlat” multe dintre aceste lucrări./ Ar fi urmat o listă plictisitoare, dar care m-ar îndritui să mă pronunţ./ Urmează o listă plictisitoare dar care mă îndrituieşte, alături de fiica mea, care are şi ea o operă în acest sens, să ne pronunţăm.
IV. În sfârşit, mi s-a părut că am găsit cheia potrivită/ fără să-mi dau seama că mă pot înşela/. Acum doi ani, am publicat – credeam eu – un articol esenţial şi de direcţie în problema monografiilor rurale sau orăşeneşti. De altminteri, cred că şi revista de faţă a apreciat această idee.² În esenţă – pentru că, pe parcursul câtorva pagini, o voi expune pe larg –, concluzia mea era următoarea/ după ce analizam toate monografiile rurale din Dobrogea pe care le cunoşteam atunci/.
Orice monografie rurală are valoarea sa. Are contribuţia sa. La oprirea acelui tsunami geologico-istoric care şterge de pe faţa pământului, din creierele şi inimile oamenilor, care se îngroapă odată cu oamenii ce au trăit, trebuie să vedem ceva în plus. Acel ceva în plus corespunde tendinţei de pragmatism a lumii pe care o trăim. Nu doar să luăm la cunoştinţă de…, nu doar de epocile istorice pe care localitatea le-a trăit, nu doar să păstrăm pentru eternităţi iluzorii figuri ale oamenilor care s-au implicat, dar chiar dacă nu s-a realizat până acum decât parţial. Să vedem în ce măsură au sugerat autorii lor viziuni de viitor prin care comuna, satul să devină creator de speranţe şi realizări materiale. Pragmatic, să se vadă că această istorie n-a curs chiar aşa, pasivă, şi că ea a sugerat, prin minţile oamenilor, soluţii productive. Nu m-am înşelat decât într-o mică măsură, pentru că, de fapt, scopul nu mai putea să fie exclusiv pragmatic, în condiţiile distrugerii totale a acestor aşezări fără putinţă de supravieţuire.

V. Şi, atunci, ce e cu supravieţuirea lor? În cazul acesta, ne angajăm într-o luptă de mai mare substanţă şi sensibilitate. Prin sensibilitate. Scriind la istoria-monografia comunei Românaşi din judeţul Sălaj³ şi, acum, la istoria satului meu, constat că, în existenţa pe trei straturi cel puţin a istoriei lor, oricât de lungi sau de scurte, e, totuşi, vorba de un singur sat, trăind şi murind în trei ipostaze: satul care a existat concret, cu zidirile şi cu urmele sale materiale, cu urmele lăsate în arhive (câte or mai fi şi ele); de satul mutat în cimitir, prin excelenţă un sat de oameni şi de generaţii; în fine, de satul de azi şi de mâine (adică de prezent şi viitorul 1), pe care încercăm noi a-l face să devină din celelalte de dinainte.
Cu alte cuvinte, nemurirea, neexistând sub forma clasică a creştinismului sau nu ştiu cărei religii, există sub forma unui flux spiritual de energii, care uneşte generaţiile de la începuturi şi până azi, mâine şi poimâine. Aşadar, este vorba despre oameni (că nici în lucrările pe care le-am îndrumat, le-am prefaţat, le-am scris şi publicat, eu sau fiica mea, nu am lăsat la o parte oamenii./ Acum ne propunem un program imperativ.
În acest context, dacă e să căutăm modele între lucrările realizate, amintim, în primul rând, cartea profesorilor Roşioru⁴, a profesorului Ştefan Păunescu⁵, a lucrării profesorului Faiter⁶. Adică, acele cărţi care privesc, în mod expres, viaţa spirituală, capabilă a se înscrie în fluxul energetic. Şi nu e vorba doar de a constata, ci de a fi în faţa mărturisirilor şi textelor. Cu alte cuvinte, schimbarea caracterului strict de autori ai unei cărţi despre un sat, într-o carte în care locuitori ai acelui sat intervin, ei înşişi, prin mărturii care definesc generaţiile aflate în uriaşul flux energetic.
Ne-au întărit în această aşa-zisă orientare, pe de o parte mărturisiri televizate ale psihologului de mare valoare, Aura Liiceanu, precum şi lucrarea istoricului, scriitorului, etnologului Adrian Majuru, Despre copilăria la români.
VI. Oricum, să nu fim miraţi că acest fel de monografie – ce titlu splendid purta cartea soţilor Roşioru! - va fi un fel de – exagerând lucrurile – monografie colectivă, cu autor colectiv.⁷ Apropiindu-ne cumva de însemnările generaţiilor de ţărani, de preoţi, de învăţători, de fel de fel de cărţi care se păstrează până astăzi, considerăm că sunt cele mai convingătoare izvoare despre anume localităţi. Aşadar, revin asupra unor concluzii pe care mi le-am numit ca fiind definitive. Fără să abandonez ideea pragmatismului unor asemenea lucrări, totuşi, mi se pare că ne vârâm teoria şi statistica pe gât, că ne înăbuşim într-o pădure de note la subsol şi uităm că este vorba despre vieţi. Să ne întoarcem, deci, la viaţa oamenilor din Nisipari, aşa cum am perceput-o eu din copilărie. De ce, amintirile mele, profund semnate de fierul roşu al unor trăiri reale, care pătrund prin armurile deceniilor 6-7 la număr, n-au valoare. De pildă, iată nişte momente care ar putea să figureze în aşa-zisa monografie a satului Nisipari pe care, ziceam că o scriu – adică scriu la ea – împreună cu fata mea, la urma-urmei tot de sorginte ţărănească. Este important, european, faptul de a trata, exagerând prosteşte de multe ori, componenta minoritar etnică a aşezărilor. Adevărul adevărat e că oricât de puţini ar fi aceşti etnici într-o majoritate românească depinde, în mare măsură, cum se comportă ei. Aşadar, în unele cazuri și locuri, se instaurează şi se perpetuează o stare conflictuală între majoritate şi minoritate, cu pretenţii uneori absurde – dar europene – ale minorităţii, ceea ce impietează fundamental trăirea tuturor locuitorilor. Deci, pedalând expres pe problema minorităţilor din Nisipari, noi vrem să subliniem că bunele relaţii de vecinătate, de colaborare, de comuniune, de frăţietate i-au oferit satului meu, oamenilor lui, în decursul istoriei sale, imaginea unui buchet de flori nemuritoare.

B. Lumea acelui sat în viziunea unui copil de nu mulţi ani

I. În 2013, în bisericuţa din satul Nisipari – moştenire a comunităţii germane, de demult –. o bătrână ţărancă, mama, cu exact o lună înaintea de a împlini 91 de ani, pleca într-o altă lume. De o parte a coşciugului, noi, fiii, nepoţii şi strănepoţii bătrânei Maria Marica Dumitraşcu. De cealaltă, ultimele tătăroaice din sat. De toate vârstele/ şi nu ştiu dacă-şi făceau cruce sau nu/, dar erau acolo, cum Mămica fusese alături de turci şi tătari toată viaţa. Şi la praznicul de înmormântare, de post, ele, tătăroaicele, erau alături de noi, de ai noştri. Mămica fusese un element de coeziune în acel sat.
Pentru mine, născutul şi copilăritul în Nisipari, nu era nimic artificial. Nu plânsesem eu, cu lacrimile împletite în barbă, că nu l-am botezat pe fratele mai mic, Nyazi, Sami, Suat, Vait, ci Culiţă, şi că de asta a murit? Posesorii acelor nume turceşti erau prietenii mei, împreună la joacă, împreună la colindele de Crăciun, împreună la sărbătorile lor cu dulciuri multe în camerele joase, direct pe covoare, stând turceşte. Şi nu recita Nyazi, în clasa I, neştiind cu ce să şteargă nasul, „Roşu, galben şi albastru/ este steagul nostru sfânt/ Pentru el ne dăm viaţa/, Pentru el şi acest pământ”?
Nu în casa noastră, în casa unui fruntaş al satului, nu prin avere, cât prin averea sufletească, aveau loc împăcări, lichidând duşmănii vechi între turci sau tătari? În casa noastră, aveau loc împăcări ale părinţilor, turci sau tătari, ai căror copii se iubeau – greşind cine ştie cum – şi mergeau spre căsătorie.
Nu intervin aici prin statistica mişcătoare, care, ea însăşi, spune ceva, ci cu fapte de viaţă, care umanizează codrii de cifre/ târziu am aflat despre frăţia dintre Tăticu, care, în economia gospodăriei lui Tata Mare Bebu, avea grijă de cele 3-400 de oi, şi Musuret, care ara pământul lui, tătăresc, alături. Nu ştiu de unde aflaseră ei despre rolul sângelui. Deveniseră fraţi de sânge, înfrăţindu-şi sângele, eliberat din braţe cu briceagul. N-am ştiut. Când a murit Musuret, Tăticu a plâns. De-aş fi ştiut mai dinainte, aş fi avut şi eu, ca „frate”, pe Amit, băiatul lui Musuret, cel mai voinic din clasa noastră până la a patra, apoi, devenit curelar.
Frământare mare în sat: venea, din Liban, consăteanul nostru Murat. Mai vroia să-şi vadă satul şi consătenii, înainte de a pleca în grădinile minunate ale lui Allah. S-a mâncat, s-a băut, nu mult, şi au plâns bătrânii, turci şi români, laolaltă.
II. Nemţii
Nu ştiu de ce, despre nemţii din Nisipari nu era bine să vorbeşti, chiar dacă o stradă întreagă – singura care se putea numi astfel –, pietruită, cu şanţuri şi podeţe de-o parte şi de alta, se numea şi se numeşte încă „strada Nemţească”. Ea începe de la intrarea în sat dinspre gară şi se termină în partea cealaltă, în poarta cimitirului. Casele nemţeşti, pe toată lungimea ei, s-au mai transformat, au mai dispărut, dar câteva, falnice, rămân încă. Şi casa lor de rugăciuni - catolică sau protestantă - a devenit biserică ortodoxă românească. În copilăria mea, în cimitir, doar două pietre de mormânt (cruci?) mai erau „nemţeşti”. Nemţii mai erau în povestirile maică-mii şi în câteva fotografii înceţoşate de timp în dulapul vechi de la căsătoria alor mei.
Povestirile mamei mele s-au regăsit în mai multe foi – scrisul mamei, atât de unic – pe care i le-a dat Laviniei târziu, târziu de tot şi ea le-a folosit într-o comunicare şi într-un articol publicat nu ştiu unde. Reţin însă o întreagă comoară de nume nemţeşti. Doar lângă noi, doamna Paulina a lui Năstase, nemţoaică, neplecată în 1940, înaltă, UFDR-istă, şefa femeilor din sat la începutul aşa-zisului comunism. Mămica între ele. Când s-au născut gemenii noştri, Paulina şi soţul ei, Anghel, bulgarul, s-au rugat cu cerul şi cu pământul – ei n-aveau copii – să înfieze unul dintre gemenii noştri. Aveam gard comun. „Dumitre, ce-ar fi rău? Tragem poartă între noi şi copiii vor fi, cum şi sunt, la urma-urmei, cum au crescut, de la Georgel al vostru, ca şi cum ar fi ai noştri şi ai voştri”.
Târziu, târziu de tot, am auzit că au venit în sat o nemţoaică şi un neamţ, colegi de clasă cu mămica. Din RFG. Mămica mi-a povestit, ne-a arătat fotografii de la Mamaia unde erau cazaţi „nemţii”. Al doilea an sau al treilea, au mai venit o dată. Ne-am întâlnit, tot la Mamaia, domnul Tache şi doamna Tiţa - învăţătorii noştri -, eu şi soţia mea. N-am urcat în camere, îmi dădeam seama că suntem spionaţi de buna noastră securitate. Jos, în hol, am băut nişte cognac, o sticlă de vin, nişte cafea, s-a vorbit româneşte (cu traducere către soţul şi soaţa, nemţi de acolo) şi neamţul – român de-al nostru – îmi amintea de faptele de arme ale lui Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai, şi Mircea şi era adevărat şi neamţul lăcrima. Neamţul, tot neamţ! Îi rugam, în limita posibilităţilor lor, să se intereseze în bibliotecile în care aveau acces/ ei erau oameni simpli, aveau o societate de colectare şi prelucrare a deşeurilor de hârtie, metale ş.a.m.d./ dacă nu găsesc o carte, zisă a lui Dimitrie Cantemir, despre o bătălie care a avut loc, sub Mihai Viteazul, cu turcii, în Dobrogea. Au scris profesorului: „i se dădeau toate indicaţiile pe care le putuseră ei primi de la cutare sau cutare bibliotecă în care intrau, poate, pentru prima oară”. Mă bucur că Forumul Democrat German de la Constanţa acordă o importanţă deosebită satului meu, urmelor nemţeşti, pentru că nemţi nu mai există. Numai două articole pe care le-am scris eu unul, unul Lavinia, despre ei, plecaţii. Vărul meu Vasile Dumitraşcu mi-a dat nişte fotografii şi scrisori de demult, pe care le-a găsit în casa veche a unchiului Ghiţă, fratele mai mic al tatii. Pe un fel de vedere trimisă „Lui Matei şi Frusina Banciu”, primarul de atunci al satului Nisipari, cu imaginea a un doi tineri nemţi. Ei, târâţii cu forţa în Germania, în 1940, descriau cam aşa, pe verso: „Lasă, că s-o termina şi războiul şi, dacă ne-oţi mai primi (?) ne-om întoarce acasă”. (Urmarea în numărul viitor al revistei)
  
 III. Ţiganii/ Ce-s ăia „romi”?/
Adevărul e cum n-am ştiut nimic despre romi, nu am ştiut nimic despre „discriminare”. Curtea noastră, grădina erau în bătaia vântului pe vale, nicio construcţie până la ieşirea din sat. Casa noastră fiind, de fapt, în centrul satului/ Strada se cheamă astăzi strada Gheorghe Dumitraşcu/. Acolo veneau şatrele de ţigani. Nu-i adevărat că erau hoţi. Ţigăncile dădeau cu ghiocul, contracost, şi vindeau tavale, ţiganii prelucrau argint şi fel de fel de alămuri, iar fetiţele erau făcute să mă zgâiesc eu la ele, din partea astălaltă a gardului. Când, într-o dimineaţă, am dat fuga la gard, şatra plecase. Cu fetiţa aia cu tot. A fost prima mea „durere” din dragoste. Cu vreo 7-8 ani mai târziu, dăduse Dumnezeu un potmol de producţie de porumb, departe, la Agigabul. Am tocmit o familie de ţigani mai numeroasă, cu copii vrednici, pentru culesul, depănuşatul/ termen modern/ porumbului şi căratul lui acasă. Două ha – un vagon de porumb. În vreo câteva nopţi, au rămas pe câmp. În altele, au venit şi au întins cortul în curte. Am mâncat, firesc, împreună, omeneşte. Pentru prima dată, o ţigăncuşă de vârsta mea şi-a trecut mâna prin cârlionţii blonzi ai celor 9-10 ani ai mei şi m-a sărutat. Mi-a zis că multe fete vor suspina după mine. Aici, s-a înşelat.
Vin cu Tăticu de la gară. „Măi, Tăticule, zic, satul nostru devine din ce în ce mai tuciuriu” – „Creştini şi ei, săracii…” zice Tăticu/ pentru el, creştini însemna tot una cu noi, n-avea conotaţie religioasă/. Oameni de treabă şi săritori, lucra cu ei pe linia grajdului. Eram în plin colectivism. Ţiganii se sedentarizaseră în Nisipari. „Auzi Georgele, taică-tu, cum îl ştii, silos la mâncare, a făcut una la care nu mă aşteptam: invitat de cutare ţigan, coleg cu noi pe linia grajdului, invitat la un botez al ăluia, a primit, am mers amândoi şi el a fost de nerecunoscut. Spre bucuria omului şi alor lui”/ Tata, fără să fie „uns” de cineva, dar mai în vârstă şi om de vază în sat, era un fel de şef de grajd./
În fine, toată copilăria mea primă s-a desfăşurat sub îngrijirea femeii pe care o numeam cu toţii Maria Ţiganca. Tăticu era pe front. Cu toate bolile şi închipuirile copilăriei, Mămica mă ducea la ţigancă. Descântece, dat cu cositorul şi mai ştiu eu cu ce. Îmi plăcea. De câteva ori, am adormit acolo. Casa, farmacie. Am publicat un articol într-un ziar al lui Adrian Păunescu despre aceia despre care nu mai ştiu nimic. Gândul meu bun s-o însoţească pe Maria Ţiganca.
Peste ani, senatorul s-a zbătut, cu toate puterile lui, pentru a le da, măcar, câte jumătate de ha de pământ, la Nisipari, la Castelu, la Murfatlar, foştilor membri de CAP ţigani care munciseră în CAP. Şi care nu aduseseră pământ. Am pierdut bătălia, argumentele mele ţineau de sentimental şi de dreptate. Ale unora dintre autorităţi, de interese materiale sau pragmatice, stricte.
IV. Polonezi
Nu ştiu perioada în care au apărut în satul nostru câţiva locuitori, cu nume mai ciudate, înalţi, altminteri deloc diferiţi de noi (nici nu ştiu dacă erau ortodocşi sau catolici). Îi chemau Stasik, Wolenski, Zelinski. Ce ştiu eu, e că s-au căsătorit repede cu românce şi că, foarte probabil, ei înşişi nu ţineau la identitatea lor pregnant etnică. Mai exista un polonez care avea o moară la marginea satului, pietrele ei mai sălăşluiau între buruieni în anii copilăriei mele. Îl chema Pavel Zarimba. Nici nu ştiu de va fi existat vreo legătură între vreunii dintre ei şi polonezii refugiaţi în România, în 1940.
V. Bulgarii
Vorbeam despre nea Anghel, vecinul nostru, despre care aflu că nici el nu a plecat în Bulgaria în 1940. Dar, mai era ceva deosebit. Mai era bulgarul Dobre Marfagiul. Îşi căra marfa în spate într-un geamantan, valiză, cufăr. Era vorba de ţesături. Umbla din sat în sat. Venit la Nisipari, trăgea la noi. Iarna mai ales. Dormea în sală, conform obişnuinţei, cu capul pe cufăr, soba arunca valuri de căldură, se găsea întotdeauna de mâncare şi niciodată omul nu pleca la drumurile lui ştiute „neomenit”. Adică fără un pachet de mâncare pentru o zi-două. Nu mai ştiu nimic de Dobre Marfagiul.
VI. Ruşi
Fac o confesiune. În măsura în care tradiţia originilor neamurilor mele e reală şi judecând după „sânge”, copiii mei sunt 50% români, 25% ucraineni şi 25% ruşi/ sau câte jumătate din 25%, ruşi şi bulgari/.
În sat, era un singur rus declarat ca atare, Vartolomei. Nu ştiu dacă avea proprietăţi, dacă avea pământ. Ce ştiu e că alerga cu biciul în mână poate după cireada de vaci, dar, oricum, se „lua la întrecere cu trenul”. I-a fost dat să moară călcat de tren.
Despre venirea şi trecerea ruşilor prin satul nostru în Al Doilea Război Mondial păstrez, pentru acest cadru redus, o imagine: Tăticu era pe front, mămica fugise la Tanti Stela, rusoaica din Kuban, despre care vorbesc doar în acest cadru, soţia lui Nea Neagu, românul puţintel maghiarizat, ca prizonier austro-ungar în Rusia în Primul Război Mondial, de unde venise cu tanti Stela şi se stabilise vis-a-vis de noi. Era cizmar. Tanti Stela m-a învăţat ruseşte. /Atâta cât ştiam/. Refuza – când a aflat de importanţa limbii ăsteia – să-mi răspundă sau să mă asculte în româneşte. Graţie ei am intrat la facultate fluierând şi a fost un imbold de a învăţa o limbă în care mă descurc relativ mulţumitor pentru trebuinţele mele de istoric. Oricum, pentru o săptămână-două, în casa noastră, au fost cazaţi doi ofiţeri ruşi, soţ şi soţie, medici. Mămica mi-a zis să nu primesc nimic de la ei. Aiurea! Beam ceai cu cuburi de zahăr, rusoaica mă mângâia şi plângea, gândindu-se, probabil, la băiatul ei, aflat la câteva mii de kilometri depărtare. La Nea Neagu şi Tanti Stela mi-am petrecut o parte a primei mele copilării, ca la un Moş Chiorpec Ciobotarul.
VII. Arabul din sat
Mustafa trăia într-o casă joasă, construită sub un deal la marginea satului, cu o droaie de copii. Curaţi şi bine crescuţi. Era frizerul satului. Şi-a distrus maşinile de tuns când „elevul” Dumitraşcu Gheorghe venea, toamna, de la bostană şi vie pe care le „păzise” şi se pregătise pentru şcoală, trecând întâi pe la frizer. Numai că nu se spăla de vântul stepei pe cap cu apă, ci cu zeamă de pepene. Unchiul Ilie i-a terminat, cu foarfeca, „premiantului” tunsoarea, iar lui Mustafa, omul cinstit şi bun, i s-au plătit toate pagubele. Într-un articol, cândva, am scris că, după ce a cumpărat casele mari ale omului Azis, bogătaş el, de lângă şcoală, urmaşii acestuia l-ar fi alungat din casă. Poate că s-a rupt înţelegerea, dar aceia i-au dat înapoi banii, cinstit. Înseamnă că eu am auzit eronat. Că era arab? Era arab şi gata.
VIII. Despre evrei
În satul meu nu se pomenea de existenţa vreunui evreu. Un zvon idiot de după război contribuia la adunarea noastră din toate cotloanele satului la începutul întunericului: „Ne fură evreii, jidanii şi ne iau sângele, căci ei se botează cu sânge de creştin”. O tâmpenie. N-a speriat pe nimeni şi nu ştiu de antisemitism, poate în lozincile, şi ele goale, ale unora dintre fruntaşii legionari din sat, exaltaţi/ „zăltaţi” cum era folosită noţiunea la noi/. Unchiul Ilie, fratele mai mare al tatii, a fost numit primar legionar al comunei, tocmai pentru moderaţia, măsura şi omenia lui. Niciodată n-am auzit în satul meu de vreo acuză de antisemitism.
IX. Despre unguri
Noţiuni vagi aveam de la Nea Neagu Cizmarul şi de la monedele din Ungaria pe care le adunasem, într-un zel internaţional pentru monedele străine. Şi tot din Ungaria se întorcea sergentul mitralior Ilie Dumitraşcu, spre sfârşitul războiului. În ultimă instanţă, Tata Mare Bebu îşi primea din război, din prizonierat, cei trei băieţi. Vii şi nevătămaţi. Târziu de tot, profesorul meu de istorie, Constantin Olteanu, mi-a vorbit despre faptul că i-a cunoscut pe unguri „la faţa locului”, el fiind căpitan în armata sovietică, având o părere bună despre bieţii unguri, pe care nu-i găsea vinovaţi de crimele şefilor lor. Şi mai e ceva. În vara lui 1953, elevul Dumitraşcu Gheorghe, cu urechea pâlnie la singurul aparat de radio din sat, plângea după înfrângerea marii echipe a Ungariei: Grocis, Buzanski, Lorant, Puşkaş, în finala Campionatului Mondial de Fotbal 3-4 în faţa echipei R.F.G., pe care, cu câteva zile mai înainte, o surclasase cu un scor de 8-3, după ce lichidase Anglia la ea acasă, cu 6-0, poate. Tocmai de aceea, blondului cu părul creţ, ungur, ajuns în echipa de fotbal a satului nostru – una dintre cele mai puternice echipe săteşti din judeţul Constanţa -, cu şutul său puternic i se spunea Ungurul Gospodăria. Pentru că, - gândeam noi –, cu şutul lui puternic, mingea ar fi ajuns din vale până hăt, departe, la marginea satului, la sediul Gospodăriei Colective. În rest, un vers dintr-un cântec din timpul Războiului, pe care nu-l înţelegeam: „Unguri nesătui! Unguri nesătui!” şi o fotografie din arhiva noastră, a unor proaspăt căsătoriţi români din Transilvania. Iar pe verso – şi nu ştiam despre ce e vorba – „August 1940, din anul marii noastre sfâşieri sufleteşti!”
X. În sfârşit, Aromânii
Fără a avea o pregătire cu totul şi cu totul specioasă pe ideea aromâni-români, eu consider, în limitele ştiinţei mele, că ei sunt o altă ramură, poate cea mai viguroasă, a românilor. Români balcanici. De altfel, primii locuitori ai satului Nisipari după 1878 sunt români din Grecia sau Macedonia, familia Valaori. El, translator de turcă în faţa autorităţilor româneşti. Dincolo de articolele scrise de mine şi de Lavinia în revista Perenitatea vlahilor în Balcani, despre înrudirea familiilor Valaori-Bănică, neamuri vitale pentru câteva decenii din istoria comunei, strada Iuliu Valaori se întretaie la şcoală/ ctitorie a Valaorilor în Nisipari, cea mai impozantă şcoală rurală din judeţul Constanţa/ cu strada Gheorghe Dumitraşcu, cel născut în satul Nisipari, în anul 1939, la câţiva ani după moartea unuia dintre cei doi directori generali ai Ministerului Învăţământului, savant şi profesor de greco-latină, Iuliu Valaori. „Machidonii” au venit în urma schimbului de populaţie, realizată, onest în ultimă instanţă, după cedarea Cadrilaterului. Ei au venit în locurile şi averea lăsate de germanii luaţi cu forţa de către Hitler, în contul averilor lor pe care le-au lăsat în Bulgaria. O scenă grăitoare: credincios „concepţiei” sale despre rolul băncilor, ţăranul Anghel Petcu Ilie Dumitraşcu - bunicul meu dinspre tată, care spunea, până târziu, ca şi Tăticu, „Băiete, să n-aveţi de-a face cu banga” -, care ajunsese, în 20 de ani de la venirea din Ţuţuleştii de Argeş în Nisipari, la 50 ha de pământ şi 4-400 de oi, cumpăra încă, de toate, împrumutând de la nemţii şi turcii bogaţi, pe cuvânt şi prin înapoierea împrumuturilor şi celor cuvenite după vânzarea recoltelor şi a oilor, toamna. În vara lui 1940, Tata Mare avea datorie la un turc bogat, proprietar şi de mori şi pământuri în Bulgaria. Rămăsese acolo. Tata Mare a făcut pe dracu în patru, a vândut tot ce poate vinde, sub preţ, şi l-a trimis pe băiatul ăl mare, Ilie, la turc, să-i ducă banii. Se închidea graniţa. Prin înţelegerea ofiţerilor români şi bulgari, i s-a dat posibilitatea să se ducă şi să se întoarcă. Repede. Ajuns la turc în bătătură, îi dă bani omului, „- Ştiam eu, Moş Anghel Bebu va trimite pe unul dintre băieţii lui mai mari cu banii. Femeie pregăteşte masa şi patul, Ilie e obosit” „- Nu pot – zice unchiul Ilie, trebuie să trec graniţa înapoi. E drept, calul mi-e obosit”. „Ilie, alege ce cal vrei dintre cei 40 de cai ai mei şi spune-i lui Moş Anghel Bebu sănătate”.
C. Am demonstrat ceva?
Iată un mod de îmbinare între statistică şi document uscat, grăitor, dar uscat, pe de o parte şi povestirea de viaţă, pe de alta, în modul în care eu şi fata mea concepem, nu ca model neapărat, dar ca idee, istoria satului nostru. Zisă ,monografie.
*
Detest şi contrazic cu violenţă noţiunea de toleranţă în raport cu atitudinea statului român faţă de minorităţile sale etnice. Nu de toleranţă e vorba, e jignitor, ci de acea modalitate de convieţuire între români şi alţii/ români şi ei, cetăţeni români / pentru ca viaţa să fie normală în urma raporturilor de normalitate între oameni egali.
Acum câteva ore, s-a anunţat că noul Ministru al Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a fost numită Sevil Shhaideh, de origine turcă sau tătară. Este primul ministru din istoria României de după 1878 din această etnie, cea mai credincioasă statului român. A depus jurământ pe Constituţie şi pe Coran. Puţin mai înainte, şi primul general tătar din armata română, studentul nostru Nezir. În condiţiile în care Preşedintele României e un neamţ.
Nu de toleranţă e vorba, ci de inteligenţa şi dimensiunile sufleteşti ale neamului românesc. În această „lumină” lină, am vorbit despre mine şi ai noştri, de orice limbă şi credinţă, dar una, români şi locuitori ai Nisipariului. E, totuşi, vorba de altă dimensiune.
 
1  D. Gusti, T. Herseni, H.H. Stahl, Monografia. Teorie şi metodă., reeditare, Ed. Paideia, Buc., 1999
2  Text şi pretext/ Omagiu Domnului profesor, inginer, deputat, istoric, savant Nicolae leonăchescu/. Alin M. Olărescu, La masa de pământ. Întâlniri cu Nicolae P. Leonăchescu-80-, Ed. Lux Libris, Braşov, 2014
3  Gheorghe Dumitraşcu, Marius Bolzan, Românaşi – pagini din istoria unei localităţi, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2013, 384 p.
4  Alexandru Roşioru, Aura-Ana Roşioru, Viaţa şi istoria locuitorilor din Ciobanu şi Mioriţa, judeţul Constanţa. Monografie, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2006, 426 p.
5  Ştefan Păunescu, Valul lui Traian. Nonografie, Ed. Oriento, Constanţa, 2008, 149 p.+ ilustr.
6  Ion Faiter, Remus Opreanu – povestea unui sat dobrogean. Monografia, Ed. Mar, Constanţa, 340 p.
7  De fapt, ea se constituie într-o altfel de monografie decât aceea, valoroasă, a satului Nisipari, semnată de Jenica Sava şi Bogdan Dumitrel Sava, Nisipari, un sat din stepa dobrogeană, Ed. Europolis, Constanţa, 2009, 386 p.

Sursa: Revista Datina