Romanul lui Cristian Cealera – o magică mașină a timpului

În recenta sa carte, „Piața Independenței. Amintiri din ziua aceea”, Cristian Cealera ne propune un soi de magică mașină a timpului, în care cititorul are posibilitatea să se urce și să facă o incursiune fermecătoare în urbea tomitană de acum aproape un secol.
 
Romanul abundând în informații ce reflectă realitatea vremii, obținute de autor în urma studiului atent al documentelor de arhivă, așază cu talent personajele fictive, rod al imaginației de creator al autorului, într-un tablou perfect configurat istoric, lectura cărții fiind deopotrivă o sursă de plăcere estetică și informație documentară prețioasă.
 
Primul capitol debutează cu o descriere pitorească a gării orașului Constanța, animată de vânzoleala sosirii, dis-de-dimineață, a primului tren al zilei, ce vine dinspre capitală, trezind la viață urbea, cu șuieratul său prelung.
 
El aduce în scenă, cu ușoare accente caragialiene, câteva dintre personajele ce urmează să populeze incitantul roman.
 

Abonează-te la newsletter și poți să primești cartea

 

Gara orașului era una dintre cele mai vechi clădiri de acest fel din întreaga Românie. Fusese ridicată în urmă cu mai bine de 65 de ani, de către o firmă engleză ce administrase, cu voia otomanilor, atât portul Kiustenge, numit așa pe vremea turcilor, cât și linia ferată Constanța - Cernavoda.

Poate de aceea, clădirea fără decorațiuni nu se putea compara, arhitectural, cu noile gări apărute prin urbele mari ale țării. Era, însă, un edificiu vast și generos, cu scări simple de piatră în exteriorul mărginit de un portic înalt și cu un peron lung de vreo 30 de metri, pe interior, de partea liniilor.

Din 1860 și până la vreo patru ani după Independență, stăpâni ai căii ferate fuseseră fiii Albionului, apoi, însă, statul român răscumpărase, pe bani grei, toate investițiile britanice, iar gara Constanței devenise românească. De atunci, mai suferise doar vreo două renovări, pentru a arăta cum se cuvine atunci când la malul Mării veneau oaspeți de seamă.

Era o gară aglomerată, de bună seamă, mai ales vara, când existau atât cele patru trenuri de pe ruta București - Constanța și retur, dar și cursele ce veneau din sudul Dobrogei, de la Bazargic sau cele ce deserveau stațiunea Mamaia.

În acea dimineață, deși abia se luminase de ziuă, era deja vânzoleală mare în afară și pe peronul gării. Primul tren al zilei, cel ce venea din capitală, își anunțase deja, din depărtare, prezența, cu șuierăturile sale prelungi ce trezeau la viață orașul.

Semnalul locomotivei pusese imediat în mișcare și adunase la un loc mai bine de 30-40 de persoane: angajați ai stației, hamali și civili ce așteptau, nerăbdători, sosirea garniturii, cu toții oameni ce până atunci lânceziseră în diverse unghere ale peronului și ale sălii de așteptare[…]

 

 

Imediat ce trenul opri iar scrâșnetul roților de fier încetă, se deschise și ușa primului vagon, cel aflat lângă locomotivă. Pentru cei care așteptau pe peron, imaginea ivită fu una neașteptată: două valize mari „coborâră“ în același timp, ori, mai bine spus, săriră peste treptele ușii de fier și, fără de stăpân, zburară cam un metru, aterizând apoi, deloc ordonate, pe caldarâmul peronului...

În spatele lor, un personaj ciudat, mărunt și cu ochelari cu dioptrii uriașe, ce se ținea cu mâna dreaptă de bara de fier a ușii, își agita nervos și inutil brațul stâng în aer, încercând să prindă obiectele ce căpătaseră parcă viață proprie.

Micul domn cu ochelari, îmbrăcat într-un costum aparent elegant, dar de o calitate nu neapărat potrivită pentru Capșa, rămăsese agățat pe treapta de sus a vagonului, privind un pic năuc la geamantanele aterizate pe pavajul peronului.

Scundul pasager nu scosese niciun sunet, iar, acum, privea buimac, fără parcă să știe ce trebuie să facă. În acea clipă, din spatele lui, se auzi un strigăt pițigăiat de femeie:

- Aoleu, Mardare, mânca-te-ar frigurile, ce ai făcut! Doamne, iartă-mă, Maică Precistă, cu ce ți-am greșit de mi l-ai dat... Aoleu, am rămas fără haine... Călca-te-ar nevoile, Mardare, ne-ai făcut de ocară și de rușine...

Abonează-te la newsletter ți poți să primești cartea

Personajul, să-i spunem feminin, era un munte de om, poate o rudă îndepărtată de-a Evei și care, de atâta trai îmbelșugat, ajunsese, la 30 de ani, să cântărească de două ori mai mult decât nefericitul său bărbat, Mardare. Avea fața rotundă și foarte roșie, ochi spălăciți și un nas borcănat... 

Era îmbrăcată într-o fustă liliachie și lăbărțată, ce semăna cu unele de la Paris doar la culoare, căci, deh, și pe malurile Senei se mai purta, din când în când, violetul. Madam avea și o cămașă albă, din catifea, ce costase ceva parale, dar pe care un croitor nu tocmai inspirat prinsese strâmb simboluri de ie.

Și dacă nu te speria din prima clipă, doamna domnului Mardare te mai putea șoca într-un fel: purta pe cap o pălărie uriașă și roșie, cu boruri mari, iar pe o parte a acesteia trona o floare galbenă de carton.

Volumul „Piața Independenței. Amintiri din ziua aceea”, poate fi achiziționat de la librăria constănțeană „Prăvălia cu Cărți” sau oferit de ZIUA de Constanța (împreună cu un autograf special al autorului), în cadrul campaniei de abonare la Newsletter-ul ziarului.
 

Citește și:  „Piața Independenței. Amintiri din ziua aceea”, de Cristian Cealera