#sărbătoreşteDobrogea141 Interviu cu scriitorul Pericle Martinescu, realizat de istoricul Filip Lucian Iorga - „Eu nu mă exprimam în public, dar simţeam nevoia; şi mă exprimam în faţa unei foi de hârtie“ (document)

Motto: „Cunoaşterea este puntea care ne conectează cu toţi cei care au trăit vreodată înaintea noastră. De la civilizaţie la civilizaţie şi de la viaţă la viaţă, contribuim cu poveştile individuale care devin istoria noastră colectivă.
Indiferent cât de bine păstrăm informaţiile despre trecut, cuvintele din aceste povestiri nu sunt decât «informaţii» până la momentul în care le dăm un înţeles. Modul în care aplicăm ceea ce ştim despre trecutul nostru devine înţelepciunea prezentului”. (Gregg Braden)

Anul acesta, în cadrul celei de-a treia ediţii „Ziua Dobrogei“, organizată de ZIUA de Constanţa pe 23 noiembrie, cu tema „Dobrogea în documente diplomatice româneşti. 1878-1884”, vor fi conferite, post-mortem, distincţia „Meritul Dobrogean“, însoţită de medalia „Dionisie Exiguul“, unui număr de cinci personalităţi care au marcat definitoriu devenirea provinciei dintre Dunăre şi Mare:

• arheolog, cercetător, Petre Diaconu
• colonel Marin Ionescu Dobrogianu - militar şi istoric
• fizician dobrogean, membru corespondent al Academiei Române - Musa Geavit
• prozator, poet, memorialist şi critic literar - Pericle Martinescu
• publicistul Constantin Sarry- director timp de patru decenii al ziarului „Dobrogea Jună”.

Scriitorul dobrogean Pericle Martinescu (11 februarie 1911 – 24 decembrie 2005) a avut șansa de a fi contemporan și chiar prieten cu marile nume ale literaturii românești: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran. A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români (din 1941) şi a făcut parte din Uniunea Scriitorilor (din 1949).

La începutul acestui an, în căutarea unor surse veridice care să ne ajute în creionarea personalităţii scriitorului dobrogean Pericle Martinescu, a cărui operă ZIUA de Constanţa îşi doreşte să o omagieze, la finele acestei săptămâni, de Ziua Dobrogei, printr-o distincţie Meritul Dobrogean, aveam să descoperim pe blogul poianamosnenilor.wordpress.com două interviuri realizate în 2002, respectiv 2004, de istoricul Filip Lucian Iorga, actualul director al Institutului Cultural Român (vezi CV in secţiunea „Documente“).

După cum mărturiseşte, interviul i-a fost sugerat de unul dintre primii săi interlocutori, istoricul de artă Barbu Brezianu, care l-a recomandat unui prieten al său, Pericle Martinescu.

Cu multă amabilitate, Filip Lucian Iorga avea să răspundă apelului ZIUA de Constanţa de a-i pune la dispoziţie cele trei ore de înregistrări, din care au rezultat aproape 100 de file de text.

În cele ce urmează, vă oferim extrase din interviurile fluviu realizate de istoricul Filip Lucian Iorga împreună cu scriitorul Pericle Martinescu. Prima parte este realizată în anul 2002, iar a doua parte în 2004.

Filip-Lucian Iorga: Luând-o cu începutul, din câte ştiu eu sunteţi născut la Constanţa, nu?
Pericle Martinescu: Da.

FLI: Voiam să vă întreb câte ceva despre istoria familiei, mai ales că sunt preocupat şi de genealogie. Vreau să mă specializez pe domeniu.
PM: Uite, în cartea mea „Visul cavalerului”, pe care o consider un fel de autobiografie, sunt toate datele astea care te-ar interesa. Vei găsi multe materiale cu generaţia mea, amintiri din perioada aceea… În legătură cu familia, cu evoluţia mea, cu toate astea, acolo le găsește oricine este interesat de Pericle Martinescu.

FLI: Liceul l-ați făcut tot la Constanţa?!
PM: O parte la Constanţa, patru clase, şi restul la Brașov! La Liceul „Şaguna”, din Brașov!

FLI: Și cum aţi resimţit schimbarea de atmosferă? De la o atmosferă mai mult balcanică bănuiesc.
PM: De la malul mării la poalele munţilor, şi într-adevăr a fost o trecere aşa bruscă, însă mi-a plăcut aşa de mult, eram săturat de mare, de Constanţa.
La Braşov, ultimii trei ani. Pentru că generaţia noastră a făcut șapte clase de liceu. În ultimele trei clase am început să iau contact cu cultura propriu-zisă, naţională. Erau la Braşov mai multe reviste, publicaţii, plus că aveam vreo doi profesori care se ocupau de chestia asta cu literatura şi atunci am luat contact pentru prima dată cu mişcarea literară. Mai primeam câte o revistă de la Bucureşti - Gândirea, Viaţa Românească -, care apăreau pe atunci. Eu vorbesc de anii 25-30, când am fost la Braşov. Totuşi, eram în provincie; abia când am venit în Bucureşti am luat contact cu marile biblioteci, cu marea cultură.

FLI: O altă caracteristică a ţărilor mici, să zicem. Unde cultura se concentrează în capitală. 
PM: Da, în capitală se concentra pe atunci. Și dacă se mai făcea şi în provincie, era la nivel provincial. Scoteau reviste, dar erau reviste aşa, la mentalitatea de acolo, din regiunea respectivă. Fie la Iaşi, fie la Cluj sau chiar la Bucureşti, fie la Braşov, fie la Timişoara, clar era totuşi în provincie. Adevărata generaţie, asta tânără, la Bucureşi se manifesta şi de aici se porneau toate mişcările cu reverberaţii în provincie.

FLI: Dar mai târziu a apărut grupul de la Sibiu. 
PM: Da, dar aia mai târziu, după război. În Bucureşti au apărut cenaclurile. Cenaclul Lovinescu. Era cenaclul lui Mihail Dragomirescu. Nu era cenaclu, dar a existat puţin mişcarea asta, gruparea Criterion. Totuşi a însemnat ceva în legătură cu problema cenaclurilor. Lovinescu a fost cel mai asiduu, cel mai activ şi mai rezistent. Fiindcă Lovinescu şi-a sacrificat viaţa pentru acest cenaclu. De dimineaţă până seara se dedica numai cenaclului. Deşi era în paralel cu activitatea de cenaclu, care îi răpea foarte mult timp, a fost şi un foarte asiduu scriitor. Nu numai amintiri, dar şi studii istorice. Istoria civilizaţiei române, studiile despre Maiorescu.

FLI: În critica literară sunteţi considerat un filiat al lui Lovinescu mai degrabă decât al lui Călinescu, să zicem, sau Maiorescu. 
PM: Nu am avut un model propriu-zis. În perioada aceea, în domeniul esteticii, ca să zic aşa, eram cu Vianu, pentru că l-am avut profesor la estetică, şi prin el cultivam şi am avut câteva noţiuni de criterii de estetică propriu- zis. Încolo, eram noi mai mult pe la cenaclul Lovinescu. Ne duceam pe acolo, el ne susţinea, dar erau alţii mai în vârstă, care cultivau şi activau intens la cenaclu. Citeau, comentau, discutau, dar noi, generaţia tânără, ne duceam mai mult din curiozitate. Acum se poate vedea din agendele care se publică, care era atmosfera acolo, la cenaclu. Când eram student, era şi cenaclul Dragomirescu, când eram la Facultatea de litere. Dar el avea un cerc mai restrâns, format numai din foştii lui studenţi. Lovinescu nu punea problema studenţimii sau provenienţelor din alte domenii. La el oricine se ducea, că era muncitor sau chiar cioban, dacă era şi avea puţin talent, era acceptat. La Dragomirescu erau promovaţi mai degrabă foştii lui studenţi. Cât şi generaţia mai tânără: Antonescu, Eugen Ionescu.

FLI: Din facultate, care ar fi maestrul pe care l-aţi avut dintre profesori?
PM: Am avut o pleiadă de profesori extraordinari. Am fost norocos, lucrurile au venit singure spre mine, fără să-mi dau seama, fără să mă zbat, fără să mă lupt, fără să cuceresc anumite poziţii sau anumite trepte. Singure au venit. Nu îmi dădeam seama ce importanţă aveau profesorii pe atunci. Însă am avut o pleiadă extraordinară. Eu am făcut şi franceză şi italiană. Erau Ovid Densuşianu sau Candrea, Dumitru Caracostea, la estetică. Însă eu, personal, am făcut filozofia. George Oprescu, la istoria artelor. Dar în special eu şi generaţia mea, colegii mei, cu Vianu am făcut mai mult. Rădulescu la psihologie. Îl aveam pe PP Negulescu la filosofie. Cel cu care lucram mai mult era Tudor Vianu, considerat ca un mentor pentru noi cei câţiva din perioada aceea 33-34-35. Până când am luat licenţa, Tudor Vianu ne considera ciracii lui. Dar el era profesor universitar, deşi era conferenţiar, pentru că totuşi, respecta şi spiritul ăsta academic. Eram la început, cum am spus, cam anarhici. Nu prea îi convenea lui anarhismul ăsta. Dar ne admitea. De pildă, pot să spun eu, personal, am avut de vreo două ori aşa disensiuni, mici altercaţii, dar am avut și două lucrări de seminar.
Toate astea erau făcute de spiritul anarhismului. Vianu ne asculta cu foarte mult interes. Spunea: „ştiu că suntem la universitate, nu suntem la cafenea, ca să discutăm aşa”. Dar totuşi ne accepta. Îi plăcea libertatea intelectuală şi spirituală. Era un domn, toţi erau nişte domni, îşi menţineau poziţia. În afară de Maiorescu, care era lejer în toate mişcările lui, inclusiv spirituale. Erau mulţi aşa, ca să îi compar, ca nişte doctori în filozofie, nemţi, că majoritatea îşi făcuseră studiile în Germania în mod special, ăştia de la filozofie. Că cei de la literatura română sau literatura veche îi admiram, îi citeam în afara facultăţii, pentru ca domeniul cultural în literatură. Făcând critică literară citeam şi lucrările lor. Cursurile nu le-am frecventat, nici nu puteam. Că aveam destule obligaţii la catedra de filozofie.

FLI: Deşi spuneţi că nu aţi fost ceea ce se numeşte un monden, aţi mers de exemplu prin cafenele cu prietenii?
PM: Da, cafeneaua am frecventat-o. Capşa, dar Capşa era deja instaurată. Era o instituţie ca o a doua academie. Însă după aia au apărut Cafe de la Paix, Corso. La Cafe de la Paix am fost de multe ori şi a fost deschisă mulţi ani. Aici se întâlneau şi capşiştii. De pildă, Cioculescu, Minulescu. Ion Barbu. Dar la Cafe de la Paix, care era vis a vis, a fost de fapt întâi Royal. În colţul de lângă Cercul Militar. Unde e acum Hotel Capitol. Acolo era o cafenea mare şi un restaurant. Și apoi s-a făcut alături Cafe de la Paix. Aici se întâlneau toate generaţiile, dar generaţia tânără în mod special. Aici s-au format câţiva scriitori mai tineri, şi aici se cultivau. Aici se puneau la cale şi campanii, mişcări liberale, mişcări literare.
Era la mare modă şueta, bineînţeles; la un pahar de bere se discutau nopţi întregi. Îmi amintesc, de pildă, că mă duceam şi eu la cafenea seara mai mult ca să iau masa, că nu aveam familie, pentru că stăteam în gazdă. Și într-o seară s-a întâmplat să ajung la masă lângă Petre Țuţea. M-am întâlnit pe drum cu doi prieteni, Ștefan Teodorescu - era un filozof şi Septimiu Bucur - care era un publicist cronicar. Și am zis hai să mergem să mâncăm la Cafenea de la Paix. Eh, când ne-am dus acolo, am dat peste Petre Țuţea, care era la masă cu un prieten al lui. Am ocupat o masă de vreo patru-cinci persoane. Am stat până s-a închis localul. Am mai băut şi câte un pahar de bere şi când s-a închis localul a trebuit să plecăm. Hai să îţi povestesc aşa, ca o anecdotă, am ieşit toţi cinci şi ne-am trezit pe peronul Teatrului Naţional, de pe calea Victoriei. În faţa teatrului era un peron unde treceau trăsurile. Noi ăştia cinci ne-am trezit la 2 noaptea, calea Victoriei era pustie, linişte totală însă noi făceam o gălăgie, discutam cu stelele, cu zidurile multe din jur, Petre Țuţea, care era foarte vicace, nu îl puteai opri, vorbea o grămadă, avea şi o voce puternică, aşa a ţinut vreo oră cred. Eram şi puţin bine dispuşi, euforici şi aşa ne petreceam noi tinereţea. Altă dată ne mai întâlneam.

FLI: Aţi fost un satelit, un martor.
PM: Am fost izolat. Am vrut să rămân independent, deşi mai participam prin colaborări şi prin afinităţi spiritual, dar activ nu am fost. Am fost actor, martor, dar nu am fost active, aşa. Şi în primul rând că prin prezenţa mea, prin constituţia mea corporală nu îndrăzneam să ies în faţă, să ies în public. M-am ferit să ies în public, decât foarte rar, mă duceam pe la cenaclu, pe la lucruri mai intime, dar în conferinţe, chestii de-astea, mi-era teamă să nu cad în ridicol, sau, ştiu eu, să apar pe scenă în faţa unei săli întregi de spectatori. Eram invitat la cenacluri, la conferinţe literare, la şezători, dar nu mă duceam din cauza asta. Am stat acasă la mine şi îmi vedeam de scrisul meu. Scriam. Am colaborat la foarte multe reviste din perioada aceea şi cu materiale interesante. Însă aşa, ca să mă zbat, nu am activat aşa.

FLI: Adică nu a contat cariera în ecuaţie…
PM: Cariera, nici poveste să mă gândesc la o carieră. Alţii încă de la 20 de ani îşi pun în gând, gata, fac carieră. Am avut multe de spus, multe de scris, dar nu m-am gândit niciodată la carieră. Cariera a venit aşa, pe negândite, pe neprevăzute, foarte multe lucruri au venit la mine ele singure, nu m-am zbătut eu pentru ele.

FLI: Vorbeam de dezavantajul acesta. Poate că s-a transformat şi într-un avantaj. Aţi avut mai mult timp să aprofundaţi anumite probleme.
PM: Da, e adevărat. Le-am trăit intens interior, aşa, prin lectură, prin experienţe propriu-zise, de viaţă, existenţiale, am trăit intens etapa. Acum, pentru că suntem aşa, la sesiuni mai intime, care nu ştiu dacă e încă cazul să fie date publicităţii, după părerea mea, afară de cărţile pe care le-am publicat, am un jurnal, şi acolo este viaţa mea propriu-zisă.

FLI: Dumneavoastră aţi ţinut un jurnal toată viaţa?
PM: Am început prin ’36, până prin ’80, ăla cu „7 ani cât 70“. Ăla e în anii ’48 - ’54. Dar mai am şi altele până în ’80. Şi pe urmă am întrerupt. În orice caz, perioada aia, tinereţea, maturitatea, experienţele intelectuale, experienţele sociale, experienţele sentimentale, toate acolo sunt.

FLI: Şi fiindcă aţi pomenit de jurnal, fiindcă aţi ţinut un jurnal, spre deosebire de domnul Brezianu care se plângea că nu a ţinut un jurnal…
PM: Am ţinut fiindcă aveam nevoie să mă exprim. Eu nu mă exprimam în public, dar simţeam nevoia, şi mă exprimam în faţa unei foi de hârtie.

FLI: Unii critici literari au rezerve faţă de specia jurnalului, fiindcă nu întotdeauna confesiunea e autentică. De multe ori, scriitorul devine personaj, se transformă în jurnal.
PM: Depinde acum. Nu întotdeauna confesiunea e autentică. Atunci când îţi scrii memoriile, în special, le mai rotunjeşti, le mai înfrumuseţezi, dar când e vorba de un jurnal propriu-zis, un jurnal intim, acolo eşti absolut autentic, fiindcă nu ai niciun interes să fie citit de altcineva şi nu te temi de niciun fel de reacţie şi atunci spui totul în mod absolut sincer.

FLI: Autocenzura poate să dispară…
PM: Dispare, da. Şi uneori e bine, dar alteori nu e bine, fiindcă sunt prea multe lucruri, unele poate deranjante, dar totuşi e jurnal. În jurnal se strecoară.

FLI: Şi câteodată pot deveni chiar periculoase...
PM: Periculoase...

FLI: În timpul comuniştilor, de exemplu...
PM: Bine, nu mai vorbesc de chestia asta, din punct de vedere politic...

FLI: Cum s-a întâmplat cu Gheorghe Ursu, care a fost asasinat fiindcă ţinea un jurnal.
PM: Da, da. Păi şi jurnalul ăsta al meu, „7 ani cât 70“, tipărit la Editura „Ex Ponto”, dacă ar fi căzut în mâna... absolut nimeni nu ştie dacă ar fi fost în mâna cuiva şi dacă s-ar fi cunoscut nu mai existam eu. Imediat aş fi avut aceeaşi soartă. Arestări, interogatorii, schingiuri şi aşa mai departe. Dar a fost absolut secret.

FLI: Şi „Existenţe şi creaţii literare“ tot la Editura Ex Ponto.
PM: Da, da. Mi-am găsit nişte prieteni acolo, la Constanţa, şi s-au hotărât să îmi publice toată opera. Ultimele cărţi, patru-cinci, acolo sunt tipărite, la Constanţa.

FLI: Care ar fi punctele nodale ale construirii unui destin?
PM: A fost, în primul rând, venirea în Bucureşti. Am făcut liceul în provincie şi când am venit în Bucureşti am luat contact cu marea cultură naţională şi universală. Şi, prin lecturi, prin relaţii, am avut multe relaţii – din cartea aia se vede - cu membrii, prieteneşti, aşa, mai mult boemă, boemă literară şi spirituală, afinităţi... Şi prin faptul că am luat contact cu această mare cultură din perioada aia, când era o efervescenţă extraordinară, în mod fatal m-am simţit stimulat. Şi m-am simţit interesat, mai ales pasionat pentru fenomenul cultural românesc, dar şi pentru fenomenul cultural universal.
Pot spune chiar că în prima parte a tinereţii mele mă pasiona mai mult fenomenul cultural internaţional, şi în special cel francez.
American mai puţin, pentru că nu cunoşteam limba engleză, americanii erau atunci mai puţin cunoscuţi la noi, dar francezii şi germanii, italienii, în special noi am trăit sub influenţa lieraturii şi culturii franceze şi aveam la îndemână ziarele la zi, revistele săptămânale sau lunare, le aveam ca la Paris, peste tot, la tarabe, la bibliotecă. Era Biblioteca Centrală Universitară Fundaţia
care era foarte bine aprovizionată, avea abonamente la toate revistele străine şi acolo ne-am petrecut noi tinereţea. Cu Arşavir Acterian, cu Dan Botta, cu Horia Stamatu şi cu toţi, acolo, şi citeam. Prin urmare, eram la curent cu mişcarea culturală şi spirituală universală prin filiera franceză, în special eu. Americani nu erau decât Comarnescu (n.r. Petru Comarnescu), care ştia engleză, fusese în America şi trăise vreo doi ani de zile. Pe urmă, mai erau şi alţii, bineînţes, în grupul ăla. Mircea Eliade fusese în India, Ion Cantacuzino fusese în Franţa, Mihail Polihroniade prin Italia, Petre Pandrea (n.r. pseudonimul literar al lui Petre Marcu) și Emil Cioran prin Germania, de asemeni şi alţii. Prin urmare, grupul acela din care s-a constituit Criterionul, prin ’32 – ’33, era format din oamenii ăştia care veneau din diferite părţi, unde se formaseră şi ei.

FLI: Un mozaic de orientări culturale...
PM: Creaseră aici un fel de conglomerat, vorba dumitale, un mozaic, care prezenta o imagine globală a fenomenului spiritual-cultural din perioada aceea.

FLI: Începuse de atunci globalizarea culturală.
PM: Începuse...

FLI: Ați pomenit de Arșavir Acterian. Familia Acterian este o familie foarte înzestrată.
PM: Da aşa e, ei au fost stimulaţi din familie şi se stimulau reciproc. Dar cel mai activ dintre ei a rămas Arşavir Acterian. Scria foarte uşor şi avea şi capacitate intelectuală. Gândea bine, gândea mult. Aşa că vreau să spun că ne mai întâlneam şi cu ei şi prin alte părţi. Cu câte un prieten discutam tot aşa, seara aveam într-o perioadă ne întâlneam la Papu acasă. Eugen Ionescu, Emil Botta, Alexandru Elian - ai auzit, tot aşa, un intelectual de rasă - şi ne întâlneam în fiecare săptămână la Papu acasă. Discutam foarte mult şi acolo. Puneam lumea la cale. Tot universul, toată cultura română. Discutam despre toată cultura română. Abia peste 50 ani ne-am dat seama, tot comunismul acolo s-a descusut. Libertatea de atunci îl frământa.

FLI: Ce fel de persoană era în discuţie în viaţa de zi cu zi?
PM: Era un foarte bun vorbitor, foarte cult, ataca orice problemă şi cu stringenţă. Avea ce să spună. Și vorbea foarte uşor. Marea legalitate ca să îi zic aşa. Între ei era, între Eugen Ionescu şi el. Fiindcă amândoi aveau ambiţia să fie cei mai de frunte.

FLI: Totuşi, timpul curgea altfel, dacă ne gândim şi la Proust. Eu sunt obsedat de lucrul ăsta, că timpul curge altfel în diferite epoci. Pentru noi, astăzi, timpul curge îngrozitor de repede. Din cauza noastră. Fiindcă ne risipim.
PM: Şi atunci curgea destul de repede, dar totuşi noi nu ne dădeam seama. Eram la un fel de vârf, aşa. Ne aflam într-o ţară care se numea România Mare, unde aveam toate libertăţile şi nu mai aveam probleme de-astea naţionale, patriotice, istorice de rezolvat, generaţia noastră.

Fuseseră rezolvate prin actele de la 1918, Unirea, şi atunci noi ne simţeam într-un vârf şi parcă am fi vrut să rămânem acolo, ca nivel spiritual. Că, mai departe, însă, simţeam că ţara noastră este încă înapoi şi atunci voiam să ridicăm şi nivelul spiritual românesc la nivelul mondial, pe care începusem să îl cunoaştem. Fiindcă erau şi înainte exilaţi, patrioţi, politicieni care trăiseră prin străinătate, dar nu îşi puseseră probleme de-alea de prestigiul culturii şi spiritului românesc. Şi aveam ambiţia, şi uneori, unii dintre noi, eram chiar la acelaşi nivel cu scriitori şi gânditori din alte ţări, din Germania, din Franţa... Astăzi însă parcă, într-adevăr, timpul curge foarte repede, fiindcă există această libertate. Și atunci exista, dar astăzi există o libertate formidabilă, orice poţi să scrii, orice poţi să gândeşti, să acuzi, să admiri, nu există cenzură şi nu găsesc că este bine chestia asta. Că ai văzut că există procese de calomnii...

Şi atunci libertatea era prima şansă a generaţiei noastre, că aveam libertate totală să ne exprimăm. Un singur element era tabu în perioada aceea: monarhia. De monarhie nu aveai voie să te atingi, puteai să te atingi de orice, dar de monarhie nu, sau de monarhi, sau de familia regală. Încolo, puteai să scrii orice. Şi, într-adevăr, apăreau reviste. Efemeridele acelea din perioada aia, două-trei numere, dispăreau...

FLI: Revenind la actualitate, lipsa oricărui control, sau autocontrol, duce şi la disipare, la lipsa oricărei scări de valori.
PM: Și asta este în special specificul oamenilor tineri, 20-25 de ani. Că, pe urmă, îşi dau seama că trebuie puţin o autocenzură şi să fie mai rezonabili, mai raţionali... dar când eşti tânăr, dai drumul la orice.

FLI: Şi oricum, şi în perioada interbelică au fost câţiva revoltaţi.
PM: Anarhismul era în floare atunci la generaţia tânără. Oamenii au rezistat, dar mai târziu, ca şi Mircea Eliade, ca şi Cioran, ca şi Geo Bogza, s-au moderat, s-au autocenzurat, mă rog, au recunoscut că au exagerat. Eu însumi îmi amintesc, apropo de libertatea şi de anarhismul ăsta, că am fost un colaborator permanent la revista Vremea. Era un săptămânal-magazin, cultură, politică, social, dar în special cultură. Şi aveam voie să scriu orice acolo. Şi până pe la 22 de ani am scris vreo două articole elogiu anarhiei. Le-au publicat. Fiindcă se publica orice, cum ţi-am spus. Pe urmă am mai scris un articol sau două când era problema aia dintre Franţa şi Germania, cu Saar. Era o dispută, un litigiu între francezi şi germani pe regiunea aceea. Saar era revendicată şi de germani, şi de francezi. Şi prin ’33-’34, când Hitler a venit la putere s-a pus problema Saar-ului. Francezii nu voiau să cedeze, germanii nu voiau să cedeze, şi era ameninţată Europa cu un război, până când s-a făcut plebiscitul din Saar, pentru consultarea populaţiei, şi, bineînţeles, a rămas la germani. (n.r. În 1954 guvernul francez și cel al Germaniei de Vest ajung la un acord privind statutul teritoriului. La 1 ianuarie 1957, Saarland devine land german). Atunci eu am scris un articol sau două – Europa în comă – fiindcă era aşa de mare ameninţarea cu războiul, deşi era o perioadă de înflorire culturală. Până când au şi izbucnit unele conflicte, cum a fost războiul din Spania, în ’36, războiul Italian cu Abisinia şi aşa mai departe. 

FLI: Oricum, puţini au intuit în epocă... Foarte mulţi s-au lăsat păcăliţi de prosperitate...
PM: Ameninţările acestea erau mai mult internaţionale, politice, dar prosperitate era într-adevăr, efervescenţă spirituală era într-adevăr, dar trăiau cu frica în sân. Şi până la urmă războiul a izbucnit în ’39, a fost inevitabil.

FLI: Dintre cei trei corifei ai epocii, Eliade, Cioran şi Ionescu, de care sunteţi mai apropiat? De care eraţi şi de care sunteţi acum?
PM: De Eliade eram mai apropiat. Cu Eugen Ionescu am fost bun prieten, participam foarte mult la întâlniri cu Edgar Papu şi cu alţii, dar nu prea eram de acord cu el. Cu Eliade am fost întotdeauna de acord. Cu Cioran, de asemenea, simţeam că respirăm aceeaşi atmosferă, cu pesimismul, cu disperarea, cu nu ştiu ce, fiindcă, deşi eram foarte pasionaţi de cultură, totuşi respiram un aer de disperare. Atunci apăruse şi cartea lui D.D. Roşca, „Existenţa tragică“, în acelaşi timp a apărut şi „Pe culmile disperării“. Prin urmare, eu cel puţin, respiram aerul acesta de disperare metafizică, fiindcă, din punct de vedere material, ne descurcam noi. Chiar şi amicul meu Cioran era disperat în scris, însă în realitate se descurca foarte bine, cu burse, cu subvenţii, cu subsidii, călătorii, însă era morbul ăsta al disperării şi ne urmărea pretudindeni.
Prin urmare, cu Eliade eram de acord. Eram de acord cu tot ce scria el. Nu eram de acord cu ce scria Ionescu atunci, nici cu ce scria Cioran, dar cu Eliade eram totdeauna de acord ca şi cum aş fi fost un alter ego al lui. Şi el mă aprecia şi eram în foarte bune relaţii. Ne întâlneam regulat la revista Vremea, unde eram vecini de pagină şi cu Comarnescu, şi cu Cioran. Cu Eugen Ionescu mai puţin, fiindcă Eugen Ionescu nu prea era publicat, era cam năstruşnic, crease scandaluri.

FLI: Da, da. Totuşi a luat premiu pentru o carte scandaloasă...
PM: Da, da, a luat premiu.

FLI: Înseamnă că structurile academice nu erau chiar anchilozate cum par a fi astăzi.
PM: Eh, nu, erau mai mult relaţii prieteneşti. Structurile academice au reacţionat negativ, dar erau relaţii prieteneşti. Mircea Eliade, Vulcănescu, Comarnescu, toţi aceştia erau prieteni buni şi făceau parte din aceeaşi generaţie. Fiindcă aşa-zisa numită atunci generaţie tânără era foarte activă, combativă şi foarte solidară şi voia să se promoveze reciproc. Şi se promovau. Cartea a fost premiată datorită intervenţiilor şi presiunilor celor tineri, de aia dau dovadă că nici nu a fost publicată de fundaţia care a fost premiată. A fost publicată pe cont propriu sau cu alte mijloace.

FLI: Despre Eliade am citit în articolul dumneavoastră că îl consideraţi fermentul generaţiei.
PM: Era atunci şeful generaţiei şi ca scriitor, ca romancier, şi ca conducător spiritual. El punea totdeauna probleme foarte stringente, foarte actuale din multe puncte de vedere, şi cultural, şi social, şi metafizic. Şi toată lumea era de acord. Afară de, cum s-a văzut şi se vede şi acum, anumite cercuri care mai ales acum în ultimul timp acuzau de antisemitism, care nu e adevărat. Nu era antisemit, nu făcea probleme de-astea, dar punea probleme, de pildă punea problema ungurilor în Bucureşti, punea problema evreilor în cultură, în literatură, pe atunci. Erau realităţi care nu puteau fi ocolite. Şi el le ataca.

FLI: Antisemitismul lui era mai mult unul cultural. Nu era un antisemitism practic.
PM: Nu, nu. Nu era un lucru atât de combativ, deşi el punea problema şi din punct de vedere patriotic. Era un bun român şi susţinea, fără să cadă în naţionalism sau în exagerări din astea, susţinea cauza românească în cultură, în politică, pentru că ataca şi problemele politicii. Pe urmă a intervenit mişcarea legionară, care a avut o influenţă, o înrâurire extraordinară.

FLI: A fascinat tânăra generaţie...
PM: Da, fiindcă oamenii trăiau atunci cu spaima aia a disperării, cu spaima războiului, se simţeau ameninţaţi, şi mişcarea asta venea cu nişte probleme: „noi vrem ca România să fie a noastră, românii să fie români şi aşa mai departe”. Plus, din punct de vedere cultural, nu venea cu prea multe probleme, însă din punct de vedere politic şi, bineînţeles, toţi intelectualii din vârf s-au simţit atraşi ca un magnet de această mişcare, fără să adere totalmente la programul legionar. Ăia erau, poate erau mai antisemiţi, şi pe bună dreptate, pentru că problema evreiască era o problemă ca şi astăzi, de fapt. Astăzi mai puţin, e mai camuflată, dar atunci era pe faţă. Şi atunci s-au simţit atraşi de mişcarea legionară.

FLI: Unii dintre ei şi sub influenţa magistrului Nae Ionescu.
PM: Şi sub influenţa lui Nae Ionescu, deşi Nae Ionescu mai mult din punct de vedere teoretic, aşa, ca profesor, dar nu ca politician. El preda la universitate, însă nu făcea prozelitism, nu făcea propagandă politică legionară. El era cu legionarii, dar în materie de cultură şi chiar în gazeta lui, în „Cuvântul“, nu punea probleme de-astea, deşi era considerat şeful scriitor al mişcării, nu punea probleme de-astea. Şi Nae Ionescu a avut o fascinaţie faţă de mişcarea legionară, fiindcă şi el a simţit pulsul ăsta al mişcării, al înnoirilor generaţioniste şi a început să încurajeze mişcarea generaţiei tinere. Şi generaţia tânără, la rândul ei, şi-a găsit în el un idol.

FLI: Mai ales că în perioada interbelică, stânga era aproape inexistentă, în politică şi în societate...
PM: Era şi stânga foarte activă, pe filieră evreiască, era foarte activă şi eram ameninţaţi de comunişti, care erau foarte puţini, dar foarte activi, foarte, foarte combativi, şi de aici probabil şi adeziunea intelectualilor faţă de mişcare ca o contracarare a comunismului.....

FLI: ....care erau total antinaţionali
PM: Absolut, aveau o presă foarte puternică, Adevărul dimineaţa, Cuvântul liber! Foarte puternică presă avea stânga. Şi se simţea nevoia unei reacţii din partea dreptei.
Pe urmă evenimentele au evoluat de aşa natură că dreapta a fost învinsă, spre sfârşitul războiului din ’40 şi comunismul, cum ştiţi, a intervenit şi 50 de ani ne-a cotropit.

FLI: Dar nici nu ştim ce a fost mai rău... Într-adevăr, în anii ’50 a fost teroarea fizică, oamenii erau ucişi, erau aruncaţi în închisori. În timpul lui Ceauşescu, teroarea nu a mai fost explicită, a fost mascată şi, poate din cauza asta, a avut şi mai mare influenţă a modificat profilul intelectualului....
PM: Anii cei mai grei ăia au fost, cei 7 ani cât 70, până prin 57-58, dar în special în 48, de când s-a declarat republica, până după moartea lui Stalin, ăia au fost anii cei mai grei, marea teroare unde au dispărut foarte mulţi. Uite, aseară, am auzit o evocare a lui Mircea Vulcănescu, care a murit in 52, exact acum 50 de ani....

FLI: Dl. Breziau înclină a-l considera seful generaţiei pe Vulcănescu....
PM: Vulcănescu a fost un spirit extraordinar, insă el s-a ocupat de chestii pregmatice, a vrut să facă lucruri bune în ţara Românească şi atunci s-a ocupat de probleme sociale, economice, financiare... şi în literatură deşi era foarte prezent, totuşi nu activa aşa ca Mircea Eliade şi toţi ceilalţi, el îşi vedea de treaba lui acolo unde era, însă ca constituţie intelectuală era un tip cu totul superior.....ca şi Eliade care îl preţuia foarte mult pe Mircea Vulcănescu. Era şi între ei o diferenţă de câţiva ani, dar, Mircea Vulcănescu după, a devenit ceea ce trebuie să fie în istoria noastră culturală, adică, un exponent de frunte al mişcărilor din perioada anilor 30 – 40...

FLI: Și un exemplu moral!
PM: Până în 44, la căderea regimului, la venirea comuniştilor la putere.

FLI: Pe doctorul Vasile Voiculescu l-aţi cunoscut?
PM: Da, l-am cunoscut şi pe Voiculescu!

FLI: Un alt exemplu de moralitate.
PM: Da, da, deşi Voiculescu, înainte de 40 şi chiar în timpul războiului, el era mai mult la radio, acolo era activitatea lui....
Era şeful departamentului cultural, radio ... când nu-l cunoşteam ca prozator, îl ştiam ca poet, însă nu-l apreciam aşa mult ca şi poet, din ce publicase ca poet, după aceea a publicat marea lui operă de proză şi sonetele, pe care le-a şi scris după ce fusese marginalizat, scos din funcţii.

FLI: Înainte să fie aruncat în închisoare.
PM: Da, din cauza regimului care nu-ţi permitea. Până în 65 nu aveai voie să citeşti literatură străină, subversivă, reviste şi dacă te prindea intrai la închisoare.

FLI: Da, cultura era un delict!
PM: Cultura corespundea, însă relaţiile cu oamenii din străinătate nu...

FLI: Aţi mai păstrat legătura?
PM: Am păstrat, însă nu cu somităţi, m-am temut să am legături cu Eugen Ionescu sau cu Cioran sau chiar cu Eliade. Însă am păstrat foarte multe legături cu oameni care nu erau suspectaţi, însă eram eu suspectat, ce atâtea legături cu străinătatea? Am fost chemat de câteva ori la securitate, la miliţie ca să întrerup legăturile astea, dar erau legături prieteneşti, foşti colegi de studenţie, de generaţie şi păstram legătura prieteneşte, nu avea motive securitatea să mă acuze. Dar nu aveai voie să păstrezi prea multe legături de astea, ei se temeau de un singur lucru, şi anume de spionaj.

FLI: Era o obsesie chiar!
PM: Da, era o obsesie. Prin legăturile astea corespundea să nu dezvălui anumite lucruri! Bineînţeles, în toată corespondenţa mea mă feream să spun lucrurilor pe nume, încât această corespondenţă nu are o valoare propriu-zisă istorică sau culturală, fiindcă erau lucruri mai mult intime: convorbiri personale, amintiri din tinereţe, ş.a.m.d. , aveam corespondenţe în Franţa, în Suedia, în Israel, în Australia chiar, dar nu puneam probleme, că altfel, aş fi fost scos din circulaţie.

FLI: În critica literară am văzut că promovaţi şi importanţa biografiei! Dar alţi critici încearcă să o diminueze!
PM: Da, am făcut şi critică literară foarte multă, mai multă ca beletristica. Am avut un singur roman publicat şi poezii câteva la început, după aceea m-am lăsat de poezie. Dar cronică literară am ţinut la câteva reviste, astfel încât pot să spun că am fost destul de activ, dar, izolat! Stăteam acasă, scriam, mă duceam de depuneam materialul şi atâta tot, îl publica, îl reciteam în revistă. Dacă ar fi să strâng acum, ar fi câteva volume, critică literară, notaţii, impresii, impresii de călătorie, ş.a.m.d. Dar nu se pierde nimic, dar nici nu se câştigă nimic dacă ar fi publicate.

FLI: Poate că s-ar câştiga foarte mult dacă ar fi promovate!
PM: S-ar câştiga într-un singur fel: dacă aş fi o personalitate! Să zic că ar interesa personalitatea mea, dar nu sunt o personalitate.

FLI: Înseamnă că nu sunteţi de acord pentru prima dată. Tocmai asta încercam să dovedesc: adevăratele personalităţi sunt cele mai puţin promovate!
PM: Adevăratele personalităţi sunt mai puţin promovate! Dar sunt unele personalităţi care se promovează ele singure. De fapt, personalităţile se promovează prin opera lor, după câţiva ani sau decenii, personalitatea dispare, dar rămâne opera. Și prin operă, cum este cazul acum în Adevărul literar, despre Panait Istrate, se vorbeşte foarte mult despre Panait Istrate, dar Istrate este un caz, el a fost şi un militant social, dar se vorbeşte acuma despre el ca un mare scriitor, autodidact, un mare talent şi o extraordinară experienţă personală. Acum doi ani, când a fost anul Eminescu, Uniunea Scriitorilor a scos un calendar de perete, cu 12 mari scriitori, 12 luni, şi în fiecare lună era prezentat un scriitor. De la Eminescu, Caragiale, Creangă, Maiorescu, Lovinescu, ş.a.m.d., până la Bacovia, Lucian Blaga, Hortensia Papadat Bengescu, printre ăştia este trecut şi Panait Istrate, printre cei 12 mari scriitori. Rebreanu, Panait Istrate, Camil Petrescu .... aşa că, vezi, opera rămâne...

FLI: Printre romanele nostre, mulţi critici se plâng astăzi de lipsa romanului şi unii spun chiar că nu am avut romane. Care ar fi romanul dumneavoastră preferat?
PM: Rebreanu, este un romancier, Cezar Petrescu este romancier, Camil Petrescu este romancier, Gib. Mihăescu este romancier.

FLI: Romanul meu preferat din literatura română este „Pădurea spânzuraţilor“.
PM: „Pădurea spânzuraţilor”, „Răscoala” (este un mare roman), bineînţeles şi cele două romane ale lui Camil, Cezar Petrescu numai vorbesc, este un romancier... au fost zeci de romancieri.

FLI: Au fost şi romancierii de-o zi, care scriau un roman pe zi, cum era Rădulescu Niger sau...
PM: Victor Eftimiu, si el scria fascicole, ziua şi fascicolul, era o editură Herţ care le tipărea, le publica şi le lansa. Câştigau foarte mulţi bani! În tinereţea mea, prin anii 25 – 26, când eram elev de liceu, alergam la gară, la primul tren care venea de la Bucureşti, să iau fascicola respectivă în fiecare zi: cu Tarzan, cu Voievodul codrilor, cu Winetoo.

FLI: Eugen Ionescu era un excentric?
PM: Excentric da era, mai ţin minte că prin gândire, dar în realitate era foarte la locul lui. O persoană sociabilă. Însă cu Papul în fiecare sâmbătă participa mereu la discuţii. Dar ei doi aveau discuţiile foarte febrile aşa. Îmi amintesc că într-o noapte că într-o seară că şi acum îmi aduc aminte că discuţiile aveu loc aşa până după miezul nopţii. Stăteam de la 9 seara până pe la 1-2 noaptea. Și într-o seară hai cine-i mai deştept. Eugen Ionescu sau Edgar Papu. Eram vreo 5 persoane printre care şi Elian şi Botta şi nu ştiu dacă era şi Horia Stamatu. Ștefan Todiraşcu, era un foarte bun universitar. Ajunsese asistent universitar şi foarte cult. Făcuse economia politică şi dreptul la facultate. Publicase o carte despre Banca Naţională. Todiraşcu era un om foarte activ în discuţii şi lui îi plăcea să discute. Într-o seară hai să vedem care e mai deştept? Eugen sau Edi Papu? Să supunem la vot că aşa nu puteam să ne hotărâm. Am supus la vot, am ieşit afară cu nişte bileţele. Vot secret. Edi Papu şi Eugen. Fiecare a luat câte 2 bileţele, şi afară puneam în câte o pălărie. O pălărie Eugen alta Papu. Și a ieşit că e mai deştept ăla Papu. A câştigat alegerea. Era mai popular dar era şi mai academic să zic aşa. Eugen era cum ai zis dumneata mai zburdalnic şi el a rămas un pic ofuscat. Nu ţinea la chestii dinastea. Îşi dădea seama de valoarea lui, de activitatea lui.

FLI: Se pare că din timpul liceului le spunea colegilor că „să ştiţi că eu sunt un geniu”.
PM: Da. A avut un orgoliu extraordinar. Era foarte orgolios. Vanitos era şi vanitos dar in special orgolios. Și avea motive. Să vadă că toată evoluţia lui pe mai târziu se bazează de la fondul lui intelectual, spiritual.

FLI: Petru Comarnescu era poate la anti faţă de Eugen Ionescu. Era un fel de intelectual rafinat.
PM: Petru Comarnescu era mai ponderat ca să zic aşa. Mai calculat, mai cu stil academic. Mă rog, Eugen Ionescu era spiritul cel mai liber din lume. Și Edgar Papu avea libertăţi foarte multe. Libertate de gândire, la inteligenţă, însă, Eugen era inegalabil.

FLI: Ce credeţi că s-a câştigat şi ce credeţi că s-a pierdut dacă am compara aspiraţiile, visele generaţiei tinere din perioada interbelică?
PM: S-a pierdut foarte mult, enorm de mult, s-a pierdut prin faptul că generaţia asta tânără din anii 30 a fost decapitată. Nu au mai putut să activeze aici în ţară. Cei care au reuşit să plece în străinătate şi unii dintre ei 3-4 s-au realizat. Pentru cultura românească a fost o tragedie faptul că dacă această generaţie ar fi persistat să activeze aşa cum începuse, încă 20-30 ani, noi ca cultură naţională am fi fost mult mai departe.
O cultură matură şi interesantă. Dar istoria a vrut altfel. Și de câştigat nu s-a câştigat nimic. Dar de pierdut cum s-a spus s-a pierdut enorm. S-a câştigat prin faptul că ăia care au putut să supravieţuaiscă în străinătate, ca Eliade, Cioran, Ciorănescu, Horia Stamatovici, Vintilă Horia pe care l-am cunoscut foarte bine, s-au realizat. Însă ce folos că ei nu erau cunoscuţi în ţara lor.

FLI: Pe fraţii Ciorăneşti i-aţi cunoscut?
PM: Nu, numai pe Ciorănescu Alexandru. Eu am lucrat din anii 35 am fost bibliotecar la biblioteca municipiului Bucureşti până în 40. În 40 am trecut la Ministerul Informaţiilor, Ministerul Propagandei Naţionale. La direcţia, se ocupa cu corespondenţii din străinătate, corespondenţă de presă din străinătate şi corespondenţă străină din România. Îi dirija, plus că direcţia presei era organul de difuzare a comunicatelor guvernamentale. şi aveam acolo activitate de-asta mai mult sau mai puţin publicistică însă din punct de vedere propagandistică eram foarte activi. Nu era cenzură, cenzura era separată de direcţia presei. E şi acolo am cunoscut pe Ciorănescu, pe Ernest Bernea, pe Titus Pârvulescu, mulţi intelectuali. George Zbârnea, am fost coleg de redacţie la direcţia presei. Am activat acolo până în 44. Când după răsturnarea aia ministerul s-a transformat în Ministerul Informaţiilor, a devenit Constantinescu Iaşi Ministrul Informaţiilor, George Macovescu colegul nostru din redacţie a devenit secretar general la ministerul informaţiilor şi foarte mulţi au fost cum să spun, cum se spunea atunci epuraţi. Unii au rezistat printre care şi eu am rezistat, fiindcă eu nefiind angajat din punct de vedere politic de nicio mişcare, m-au retinuţ speranţa că vor face din mine un activist comunist.

FLI: Nu au avut niciun fel de succes.
PM: Nu au avut, eram prieten foarte bun cu Macovescu, şi m-au menţinut, însă condiţia era la Ministerul Propagandei. Cu condiţia să mă înscriu în partid. Macovescu îmi spunea, Ivaşcu cu care era iar prieten: că trebuie să te înscri că altfel nu te vom mai putea ţine în minister şi singura mea modalitate de existentă era viaţa de acolo. Și m-am înscris. Dar bineînţeles nici acolo nu am activat. Am fost vreo 2-3 ani membru de partid cu carnet însă fără nici un fel de activitate. Pentru că mai târziu când s-au făcut nişte verificări. Și oamenii mei Macovescu, Ivaşcu, Preoteasa şi alte personalităţi nu mai erau în Ministerul Propagandei trecuseră în alte departamente. Verificările au făcut nişte intruşi, nişte improvizaţii, nişte analfabeţi. Foşti muncitori care din punct de vedere politic parveniseră, ne-am trezit şi noi cu o comisie la verificări. Ei bine în ceea ce mă priveşte pe mine m-au făcut test, m-au făcut ... m-au demascat ca un oportunist, ca moşier, eu eram fiu de chiabur, dar m-au scos moşier. şi că fost cutare, fost cutare, legături cu străinătatea, cu activitate in presa interbelică, că de ce atunci scriai foarte mult şi acum nu mai scrii deloc. Odată am fost exclus din partid şi odată am fost scos şi din minister. şi am devenit în aer liber. Atunci am rămas membru în Uniunea Scriitorilor şi în această calitate m-am apucat de traduceri. Am făcut foarte multe traduceri din care am trăit câţiva ani de zile fără să mai am niciun fel de atribuţii oficiale departamentale.

FLI: În perioada respectivă era preşedinte domnul Zaharia Stancu.
PM: Da, au fost mai mulţi, Zaharia Stancu a fost prima dată, apoi s-a schimbat. Demostene Botez a fost preşedinte, apoi George Macovescu preşedinte. A fost Beniuc multă vreme.

FLI: Am discutat acum de Zaharia Stancu, se comemorează 100 ani de la naştere. Și e discutată cooperarea lui cu regimul.
PM: El a fost la început de stânga. Și în stânga era activist frecvent. Și după aia din 44 până în 60 a fost un activist de stânga foarte pronunţat şi foarte apreciat de regim. A fost omul regimurilor. Apoi şi-a dat seama şi a devenit mai uman ca să zic aşa.
Ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor el iubea de fapt foarte mult literatura, ţinea foarte mult la scriitori şi a promovat foarte mulţi scriitori şi i-a ajutat, însă la început era, când s-a înfiinţat Uniunea Scriitorilor în 49 el a fost primul preşedinte. Societatea Scriitorilor români care era atunci sub preşedinţia lui Victor Eftimiu s-a transformat în Uniunea Scriitorilor. Și Uniunea Scriitorilor era desigur o filiera a regimului dejist, a lui Gheorghiu Dej. Unii scriitori au ajuns şi în închisori din cauză că nu agreau regimul. Și pe bună dreptate ca era regimul ăsta a lui Tărăutu cel care conducea Chişineshi şi Zaharia Stancu şi-a dat seama mai târziu că se exagerează şi că ceea ce se produce, întâmplă în România nu e ceva sănătos. Și atunci a devenit operă, are foarte multe romane, a fost foarte, foarte activ, mă mir că faţă de activităţile lui publice ca director al Teatrului Naţional şi preşedinte mai avea timp să scrie. Și a scris foarte mult.
Bineînţeles, au ieşit cărţi de duzină. Însă are şi câteva cărţi bune. Eu îmi amintesc din romanele lui precum, Pădurea Nebună, Șatra, altele Desculţ.

FLI: Are exagerări mari.
PM: Da, nu am fost de acord cu ceea ce demonstrează el acolo.

FLI: Scena cu botniţele, astea sunt lucruri forţate.
PM: Da, bineînţeles. Acestea nu puteau fi atârnate pe hârtie decât în perioada aia imediat după 44. Desculţ, socializarea agriculturii, multe lucruri d-astea care au fost impuse de regim. Noi nu puteam fi de acord cu toate astea. Eu vreau să spun că după ce am fost scos din minister m-am ocupat numai de traduceri şi nu am mai avut nici un fel de activitate, până la Uniune mă mai duceam, la şedinţe în special la secţia de traduceri. Că uniunea era împărţită pe secţii ca şi acum: traduceri, proză, poezie şi aşa mai departe.

FLI: Mai târziu aţi reînceput să publicaţi critică literară.
PM: Din când în când mai publicam, pentru că mi se cerea. Eu aveam un nume, ca să zic aşa de rezonanţă. Pericle Martinescu, îi plăcea să îl aibă şi de partea lor. Însă eu am căutat să respect totdeauna acest nume, să nu îl fac de râs. Și mă invitau să colaborez. Nu am colaborat până la Viaţa Românească şi la Gazeta Literară. Dar şi foarte rar, numai cu anumite probleme de ale mele personale, fără să atac astea de regim, de oportunisme şi din cauza asta am fost menţinut în Uniunea Scriitorilor. Am avut chiar un ajutor mai târziu, şi era vital pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii. În lumea scriitorilor mai ales, când a venit preşedinte Zaharia Stancu, el ne-a creat şi a obţinut şi pensii. S-a luptat cu Ceauşescu pentru obţinerea pensiilor. Fiindcă Ceauşescu avea anumite rezerve cu scriitorii.

FLI: Care erau periculoşi.
PM: Da, erau periculoşi, îi conveneau scriitorii, însă se temea de ei. Și atunci Zaharia Stancu s-a luptat foarte mult cu Ceauşescu până a obţinut pensiile astea. Destul de substanţiale faţă de mizeria cu care trăiau scriitorii înainte. Cât un salariu mediu minim, mediu chiar, între mediu şi minim de astăzi. Acum, de pildă, avem pensie între 3 milioane-4 milioane pe lună, e important. Trăim la limită. Mai avem oameni care vin de pe la radio, mai vin după reviste, şi întreb ”Ce salariu aveţi?” 7-8 milioane, reporteri de la televiziune 7-8 milioane. Simpli reporteri.
Păi acum am văzut, în ziarele de ieri-de alaltăieri, cât câştigă vedetele astea de la TV ? vedete ce înseamnă? Reporterii, crainicii, şi nu ştiu ce... 10 milioane şi chiar mai mult. 20 de milioane. Nu dau nume, unii câştigă şi sute de milioane. Au reprezentaţii, au emisiile alea, într-adevăr muncesc foarte mult. Dar chiar aşa?

FLI: Din păcate muncesc şi în acelaşi timp fără folos şi intoxică publicul larg.
PM: Exact. Ca să câştige.

FLI: Pentru că trăim în epoca vulgarităţii până la urmă. E de discutat. A violenţei de limbaj şi a violenţei fizice...
PM: Da, şi totul pentru bani. Nimic nu mai contează azi. Totul ca să câştige bani.

FLI: Și totuşi care ar fi soluţia? Asta întreb fiecare personalitate cu care discut.
PM: Ce soluţii să avem, naibi, dacă ne uităm în perspectivă... Aşa, în perspectiva viitorului, nu suntem bine, suntem foarte pesimişti, nu vedem bine toate lucrurile în evoluţia asta. Soluţii nu există, nu vedeţi, din punct de vedere global, nu mai vorbesc de ce se întâmplă la noi în ţară. Dar global, perspectivele sunt foarte sumbre. Nu putem spera într-o viaţă mai bună din punct de vedere social. Din punct de vedere moral, suntem la pământ toată lumea.

FLI: Eu cred că una dintre soluţii ar fi refugiul în valori, în cultură.
PM: Și astea nu pot fi promovate, nu se pot manifesta decât tot cu sprijinul oficialităţilor. Guvernamental, regimul politic, însă valorile propriu zis nu pot fi promovate de regimurile politice. Politicienii au interesele lor, modalităţile lor de gândire, au posibilităţile lor materiale, încât valorile propriu-zise, în mod fatal, rămân izolate şi din izolare nu se poate face nimic. Decât aşa, mai târziu, valorile sunt discutate, şi apreciate de către comentatori, de către istorici, dar în timpul vieţii lor nu pot face mare lucru.

FLI. Nepotisme în perioada interbelică?
PM: Mai existau şi atunci, dar nu ca acum. Guvernul era Guvern, partidul liberal era un partid tare, bogat, şi s-a menţinut multă vreme la putere. Nepotisme, sigur că erau. Dar nu erau ca acum, domnule. Acum de sus de la vârf până jos, toţi politică, afaceri, fac bani prin toate mijloacele. Corupţia este în floare peste tot. Era şi atunci mizerie, dar se trăia decent.

FLI: Ca o concluzie, nu prea îmbucurătoare, şi totuşi sumbră, tot valorile contează, nu?
PM: Bineînţeles. Spiritul uman, spiritul omenesc şi cultura nu vor dispărea niciodată. Se pune astăzi problema unei crize: a literaturii, criza romană, de criza poeziei, nu va dispărea. Fiindcă oamenii au nevoie. În afară de mâncare şi comoditate confortabilă, au nevoie şi de chestii d-astea psihologice, morale şi atunci acestea vor exista întotdeauna.

Transcript realizat de Elis Agi-Veli (ZIUA de Constanța)

Sursa foto Filip Lucian Iorga: Facebook



Citește și:
 

 

Citește în format integral

78